DE TREI ORI C. MARE, DE TIPAR

Camus, Caragiale, Cehov, iată trei dintre stâlpii teatrului din toate timpurile care s-au jucat toamna aceasta sub ochii spectatorului care vă scrie.

La Craiova, Caligula i-a dat prilejul lui László Bocsárdi să construiască un spectacol cu adevărat surprinzător şi care nu se uită cu uşurință, scene şi înfățişări de pe scena naționalului craiovean rămânându-ți vii în minte mult timp după ce aplauzele au încetat şi ai ieşit din sală, ba chiar după ce te-ai întors la Bucureşti, pe un drum de noapte. Mi-ar fi greu să spun care dintre cei doi mari actori din generații diferite, Ilie Gheorghe şi Sorin Leoveanu, a fost mai convingător în demersul său. Sorin Leoveanu, un Caligula sui generis, cu o prestație absolut năucitoare în exprimarea stărilor sale de spirit, cu o rece subliniere a cinismului şi cruzimii aproape naturale, ale celui pe care-l întruchipează, a avut un final apoteotic, prelungit puțin peste necesități poate, cu baletul care, în piesă, durează câteva secunde. Transformarea sa de la o scenă la alta a subliniat interiorizarea rolului, cu posibilități pe care numai un actor de mare clasă le poate vădi. Ilie Gheorghe, în schimb, cu un joc foarte nuanțat şi exact, a trăit în fața spectatorilor personajul duplicitar care este Chereea, apropiatul împăratului nebun numai pe jumătate, dar şi complotistul împotriva stăpânului său, atunci când lucrurile au depăşit de mult limita suportabilului pentru toată lumea. Spațiul nu ne permite să-i cităm pe toți cei care constituie, de fapt, materia acestui spectacol atât de evanescent totuşi, un Valentin Mihali, cel care se agață până în final de împăratul nebun, împărtăşindu-i soarta, sau Gabriela Baciu, revenită după o oarecare absență, în rolul Cesoniei, şi acest personaj apropiat lui Caligula, din dragoste, dar poate mai ales din lipsă de alternativă, aşa cum adeseori se întâmplă şi-n cazurile reale de dictatori şi anturajul lor. Ca să nu mai vorbesc de un veteran al scenei craiovene, Valer Dellakeza, şi de data asta strălucitor în rolul Senectus, sau de Adrian Andone (Metellus) sau Angel Rababoc (Cassius), Nicolae Poghirc, Claudia Nisipaşu etc. O revelație a fost tânărul Vlad Popescu, extrem de expresiv şi de convingător în rolul Scipio, o promisiune pentru roluri viitoare. Spectacolul a fost el construit de actori, dar nu trebuie uitat spațiul în care s-a desfăşurat, decorul semnat József Bartha, care a construit un spațiu la fel de schimbător ca şi personajele acestei piese ciudate şi neobişnuite despre dictatură, dar şi despre adevăr şi despre cunoaştere. Un spectacol admirabil, care va face ? sunt sigur ? carieră.

Al şaptelea spectacol pe care Silviu Purcărete îl montează la Sibiu e un D’ale carnavalului dezlănțuit, care, putem bănui, i-ar fi plăcut şi lui Caragiale, chiar dacă nici decorul şi nici actorii nu se prezintă aşa cum canonul teatrului din vremea când a trăit autorul piesei o cerea. Silviu Purcărete inovează fără să atace substanța textului, fără să o altereze adică, inovează când acceptă, sau chiar cere, un decor mobil, şi sumar, cu câteva obiecte absolut necesare, plutind în golul imens al scenei, aşa cum şi personajele acestea rătăcite plutesc într-o lume pe care nu e prea sigur că o înțeleg, o lume dublată de imenşii pereți de oglindă, la care face aluzie Nae Girimea în final, cu celebra replică „nu dați la oglinzi, că sunt cu chirie!”
Ca o coincidență, şi spectacolul, o tragedie, cu Caligula, se petrecea tot între nişte pereți de oglinzi! Dragoş Buhagiar a fost brațul înarmat al lui Silviu Purcărete, construind acest decor care vine cu tirul şi pleacă la fel, în final, schimbându-se pe parcurs, după trebuință, în frizerie sau sală de bal de la mahala. S-ar putea crede că decorul bate actorii, ceea ce nu este deloc adevărat, dimpotrivă, actorii fac totul, dar nici decorul nu e de colea. Şi-aici, ca şi-n atâtea alte spectacole în care joacă, Ofelia Popii îşi demonstrează – nu talentul, pentru că ea oferă mult mai mult de atât – ci dăruirea absolut impresionantă, a întregului ei corp, pentru rolul pe care-l interpretează. E de bănuit, o actriță de o asemenea mobilitate şi versatilitate, calități fără de care dacă eşti actor e mai bine să renunți, nu putea fi, dintre cele două femei, decât una singură, ploieşteanca, republicanca, Mița Baston.
Cu un Nae Girimea ca turnat în rol, Nicu Mihoc, lucrurile merg strună. Ca să nu mai vorbesc despre Marius Turdeanu, un Iordache viclean şi vag şovăitor în acelaşi timp, sau de Constantin Chiriac, care construieşte un Iancu Pampon masiv şi amenințător, terorizându-l parcă în realitate pe bietul Mache Răzăchescu-Crăcănel, în persoana fragilului aici Adrian Matioc. Cât despre Catindat, rolul acesta i s-a încredințat lui Liviu Pancu, după o îndelungă căutare şi regizorul n-a greşit. Cum erau prea puține femei, spune Silviu Purcărete în glumă, Didina Mazu, cu un rol destul de restrâns, a devenit... trei. Cristina Ragos, Raluca Iani, Serenela Mureşan şi-au împărțit rolul, jucându-l, de fapt, deodată, într-o ciudată sincronizare care nu le stirbeşte, cu toate acestea, nici uneia individualitatea. Masiv şi amenințător este şi Cristian Stanca, atunci când e nevoie, dar şi umil când trebuie, în rolul Ipistatului, cel care tot câştigă, la tombola proprie, tabachera cu muzică, prilej pentru Iordache şi Girimea să repete frumoasa replică „a murit francul”. Excelentul actor Pali Vecsei s-a trezit în minimalul rol de chelner de la bal, reuşind şi aici să atragă atenția asupra sa, prin gestică şi prezență. Silviu Purcărete a avut, ca totdeauna, încă o idee originală, inventând o orchestră a balului, constituită din actori care chiar cântă la instrumentele pe care le cunosc, sub atenta şi profesionista supraveghere a lui Vasile Şirli, un component constant al echipei Purcărete. Spectacolul are ritm, are tot ce-i trebuie unei comedii de acest calibru, pentru a deveni un eveniment. Şi chiar este un eveniment.

Cehovul la care mă refeream nu este vreun spectacol cu vreo piesă dintre cele importante ale operei marelui rus. Mircea Cornişteanu a reunit, la Arcub, în sala renovată şi amenajată pentru teatru, două dintre piesele scurte ale lui Anton Pavlovici, Ursul şi Cerere în căsătorie. Interpreții sunt aceiaşi, Cerasela Iosifescu, Silviu Biriş şi Ion Arcudeanu. Spectacolul coupé, cum se spunea pe vremuri, termen uitat astăzi, este unul plăcut, comedie de replică dar şi de gest şi mişcare. Cornişteanu unifică lumea celor două piese, care are, oricum, un ce comun, reuşind performanța de a nu da impresia trecerii de la un subiect la altul, poate şi pentru că atmosfera şi personajele sunt aceleaşi. De remarcat sublinierea apăsată a momentelor de transformare a personajelor, în funcție de interese, atât în prima piesă scurtă, cât şi în cea de-a doua, momente bine subliniate de regie şi însuşite de actori. Din scorțosul moşier care vine să-şi ceară banii, „Ursul”, Silviu Biriş devine amorezul dezlănțuit, de care văduva nu mai poate scăpa, în timp ce în cea de-a doua piesă, schimbarea se produce mai mult în comportamentul Ceraselei Iosifescu, în rolul fetei de măritat, de fiecare dată tinerii fiind foarte bine secondați de mai bătrânul Ion Arcudeanu, mereu în rol. Putem spune, după acest spectacol, că noua sală Arcub s-a deschis cu succes şi n-are decât să continue. Spectatori, ca şi actori, sunt destui, gata să vadă şi să joace, vorba ceea, lac să fie...