LITERATURA FĂRĂ FRONTIERE?

În eseul „Avatarii lui Ovidiu”, Laurențiu Ulici dădea o listă de noțiuni ce ar trimite, direct sau implicit, spre termenul „exil”, şi anume: fugă, fugărire, sancțiune, opțiune, aventură, destin, salvare, terapie, revanşă, refuz, revoltă, regăsire, motive politice-economice-personale-psihologice, dor de ducă, lehamite, întâmplare, frică, curaj, soluție, lipsă de soluție – ca să încheie cu exclamația: „Asta e! Exilul ca fenomen”.
Astfel, e de înțeles cât de sumari, de fugitivi pot fi cei puşi în situația de a spune ceva despre literatura fără frontiere? – exil – exil interior – exil în propria limbă în doar câteva minute. Să sperăm însă că toți cei care vorbim aici în această situație de ne-deplinătate, de rezumat, ne vom completa reciproc, pentru ca, în fine, să se contureze o imagine, dar mai important – o idee sau câteva idei esențiale care ar fi de temei în discuția noastră.
Până în august 1991, eu, cel care vi se confesează acum, eram unul dintre scriitorii care viețuia, parcă, în două țări concomitent: în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi în Uniunea Sovietică, imperiu bolşevic care o înglobase, forțat, pe prima şi încă pe alte 13 aşa-zise republici-surori (Rusia nu intră în ecuație, ea avea statutul de acaparatoare, înglobatoare). Şi aceste republici erau declarate, obligatoriu – „înfloritoare”! Împreună cu republica moldovenească socialistă, cu cetățile ei de la Nistru, eu mă simțeam ca în burta nesățiosului moloh în care ne încarcerase Molo(h)tov, doar ca să amintesc de cinicul pact Ribbentrop-Molotov care a împărțit Europa; a secționat cu cruzime popoarele, limbile ce se vorbeau, făcând-o de o manieră aberantă, de o convenționalitate criminală, exact în spiritul anticului dicton sfidător: Divide et impera. În consecință, şi Moldova Estică a fost ruptă din trupul României şi din firescul unei existențe socio-culturale, lingvistice româneşti.
Deci, dacă e să vorbim de exilul în propria limbă, eu eram printre cei…expatriați din propria-mi limbă, aşa cum limba în care scriam, româna (numită însă moldovenească de politicienii comunismului mincinos!) era oprimată, ostracizată, trunchiată, mereu constrânsă în spații şi sensuri de comunicare improprii, împinsă spre…necomunicare! Trăind ca şi cum în… propriile țări, republica şi uniunea, ambele socialiste, eu, dimpreună cu conaționalii mei, eram izgoniți din ceea ce Nichita Stănescu numea „Patria mea este limba română”, într-o sintagmă-parafrază pe care, cu mai mulți ani până la el, Albert Camus o rostise adecvat situației sale: „Ma patrie c’est la langue française.” Adică, parcă ne-exilat de facto şi de jure din țară/țări, eu, cetățeanul, scriitorul, eram alungat, exilat din propria mea limbă. De unde şi paradoxul care ar putea să vă trezească zâmbetul: eu eram omul care ar fi vrut să emigreze dintr-o țară comunistă într-o altă țară…comunistă! Visam să ajung în țara-patrie în care patria mea, limba română, se afla în libertatea ei sau, să zicem, într-o mult mai mare libertate decât în Basarabia. Visam să emigrez în România…Ar fi fost parcă un „exil” (aici pun ghilimelele de rigoare) al revenirii la normalitate, un exil al…repatrierii. Inclusiv în patria mea care e limba română, nu? Pentru că, aşa cum observa Ion Vianu: „Ca scriitor, ori eşti cu limba legată, ori legat de limbă”.
Dar nu se putea emigra din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Socialistă România. Nouă, basarabenilor, ne erau interzise până şi simplele vizite în dreapta Prutului…Prin urmare, eu mă aflam într-un spațiu statal totalitar, din care exilul era interzis până şi în țările „vecine şi prietene”, cele din lagărul socialist şi din fiorosul Pact de la Varşovia. Ca să nu mai vorbim de exilul în Occident. Pentru că, dacă exilul ar fi fost tolerat, URSS ar fi fost țara unui exod fabulos!
Un lucru şi mai curios, dar, de asemenea, dramatic, se întâmpla cu unii scriitori din Uniunea Sovietică care emigrau dintr-o republică sovietică socialistă în altă republică sovietică socialistă! Spre exemplu, cel care avea să ajungă un eminent scriitor, tânărul poet Leons Briedis, pe când era student, a fost exmatriculat din Universitatea din Riga (Letonia), ca element antisovietic, şi el îşi caută refugiu în Moldova (republică sovietică socialistă şi ea), de unde, însă, în 1974 este expulzat, deoarece a refuzat să colaboreze cu KGB-ul („În caz contrar, trebuia să vă denunț pe voi toți”, mi-a scris Leons.). Ba chiar, mai târziu, pe când frecventa cursurile Institutului de Literatură „Gorki”, Briedis a fost „rugat” să plece şi din Moscova, pentru aceeaşi poziție în răspăr cu puterea oficială. Şi iată finalul de răvaş de la prietenul leton: „Am avut neplăceri şi cu securitatea română, din cauza legăturilor mele cu Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş, Norman Manea şi aşa mai departe...”. Ce ar mai fi de comentat?...
Dar să ne oprim mai pe îndelete la sintagma „exilul interior”, „exilul de acasă” ce se referea la viața şi activitatea scriitorilor care cădeau sub interdicția cenzurii. Într-o anumită măsură, un atare exil l-am încercat şi eu personal. Pe 9 septembrie 1976 (țin minte, de…Ziua Republicii Populare Bulgare – precum indica, grijuliu-internaționalist, fila de calendar sovietic), la insistența ştabilor comsomolişti-comunişti de la Chişinău, aceştia securişti ei înşişi sau presați de securitate, eu am fost dat afară din postul de redactor de secție al ziarului „Tinerimea Moldovei”, suspendându-mi-se, retrăgându-mi-se dreptul la semnătură. Motivul? Promovarea spre publicare a unui eseu despre „clasicul literaturii moldoveneşti”, Mihail Kogălniceanu (de la a cărui naştere se împlineau 160 de ani), în care se spunea că ilustrul înaintaş a fost unul dintre protagoniştii Actului Unirii Principatelor Române. Tot acolo, se amintea şi despre munteanul Grigore Alexandrescu, ceea ce îi înfuriase la culme pe mărunții ciclopi băgători de seamă, straşnici agenți de circulație pe traseul ideologiei. Tot ce era „extra-moldovenesc” – muntenesc, transilvan, oltenesc, bănățean, în genere românesc, în RSSM era interzis! Ți se impunea parcă să viețuieşti sau să vegetezi într-o permanentă improbabilitate, într-o perpetuare de situații anormale, sufocante. Nu în lipsă de probe, ci în lipsa dreptului de a-ți face publice propriile probe. De parcă te-ai fi decupat din realitate, trecând în virtualitate.
Astfel că, tânăr scriitor şi jurnalist scos din pâine, cu dreptul la semnătură retras, iar şi iar îți dădeai seama că exilul interior ar fi fost ineficace fără elaborarea conştientă a unei pedagogii a propriei tale rezistențe, în numele a ceva ce ți se pare a fi, totuşi, extra-exil, ceva ca şi cum ai fi în libertate. E drept, relativă, dar libertate, totuşi, în comparație cu exteriorul socio-politic, ideologizat, agresiv, dezumanizant. Ți se părea, totuşi, că poți săvârşi un salt în timp, spre o libertate, fie ea numai şi numai abstractă, dar, totuşi, oarecum benefică modului tău de existență în creație, prin creație, în cuvânt, prin cuvânt, chiar dacă acesta, cuvântul, scrisul tău adică, nu are întotdeauna dreptul de a ajunge şi la alții.
Exilul interior era spațiul în care puteai, dacă reuşeai, să te particularizezi, izolându-te de banalitatea gri a standardului realismului socialist otova, să zic. Să eviți capcanele realismului socialist şi ale angajării scrisului tău în propaganda comunistă găunoasă. Şi în acel exil interior se întâmpla parcă o imprevizibilă regie a existenței umane şi de creator cu multiple traiectorii, avataruri, cu vectori, simbioze şi raporturi ascunse însuşi omului, însuşi actantului.
Exilul interior a emanat mereu sugestia, alegoria, simbolismul vag ce țin de ceea ce s-ar numi legitatea conținutului psihic. A sugerat teme, subiecte, stiluri, modalități de creație şi de supraviețuire ca om al creației. În genere, aş risca să afirm că mai multe din poemele, prozele noastre scrise pe timpul comunismului sunt incontestabile psihoprofesiograme care ne exprimă pregnant anume în stări de a ne opune comunismului, realismului socialist ca metodă castratoare de har. Din aceste psihoprofesiograme se poate retro-înțelege că exilul interior cere tenacitate întru speranță că nu e totuşi zadarnică încercarea lui de către cel care şi-l asumă. Strădania ca exilul interior să nu ducă la anihilarea ta ca actant al unui destin de creator.
Exilul interior era forma de a te ocroti de maşinăria de corupere şi de distrugere a caracterului, principialității, rezistenței – maşinăria KGB-ului, a cenzurii, pur şi simplu a – urii partinice de clasă, cea mai mare parte din această ură, se ştie, fiind focalizată asupra intelectualității de creație, a scriitorilor în special. Anume aşa se întâmpla: sub incidența censului şi urii, alias cenzurii, cădeau, înainte de toate, intelectualii nonconformişti. Curajul le era impozitat până la confiscarea tuturor roadelor acestuia – adică, se confisca însăşi fapta artistică, materializată în vreun manuscris, în vreo carte tipărită, dar retrasă din librării sau dată la topit înainte de a ieşi din editură.
Deoarece comunismul era într-o permanentă luptă cu ceva, cu cineva, dar mai ales cu Adevărul. Să ne amintim că în țările socialiste, în special în URSS, era utilizată prohibitiva noțiune de diversiune ideologică la nivel guvernamental, oficial, de politică de stat. De unde, derivatele conotative de „front ideologic”, „combatant pe frontul ideologic”, „luptă ideologică”, ce aveau – în civilitate! – un acut şi aberant caracter militar antagonist, astfel că, din nefericire, mai mulți dintre participanții la Zilele şi nopțile de literatură de la Neptun sunt şi ei nişte… invalizi ai războaielor ideologice, mai cu seamă ai Războiului Rece. Aceste noțiuni intraseră în instrumentarul cotidian şi în lexiconul de lemn ale activității ideologice a comuniştilor, cu mentalitatea lor iremediabil militarizată, astfel că „Dicționarul militar” rusesc, adică şi sovietic, definea noțiunea de „diversiune ideologică” drept „acțiuni de subminare provocatoare ale propagandei statelor imperialiste, orientată spre țările socialiste şi cele în curs de dezvoltare, una din formele de manifestare a căreia este războiul psihologic”. Mult mai pe larg este explicată noțiunea respectivă în „Dicționarul de contraspionaj”, editat în anul 1972 de Şcoala Superioară a KGB-ului.
În astfel de condiții de militarizare a spiritului civil, scriitorul român din stânga Prutului a avut un destin constrâns, un destin amputat, de semi-sclav. Şi la ce ducea un atare destin? La obediență? Sau la rezistență prin cultură? Sau rezistență prin – doar – ură, fără – cult? Ură față de regim şi torționarii, slugoii săi. Ura față de totalitarism. În consecință, ție, prizonierului comunismului, nu-ți rămânea decât să înveți, dar şi să ai curajul, demnitatea, caracterul de a evita confuziile dintre propagandă şi cultură în ce priveşte scrisul tău. Să încerci a evita starea de margine, de marginalizat. Cel puțin, de a nu o lăsa să te împingă dincolo, în neant. Astfel că porneai în exod spre propriul tău interior, unde să afli şi să fortifici esențele propriei tale ființe şi vocații. Or, precum remarca prozatorul Titu Popescu, azilant român în Germania: „…problema care se punea pentru scriitori era de a-şi putea păstra modul personal de exteriorizare, sub acest clopot invizibil de sticlă sub care aerul se împuțina pe zi ce trece. Era, deci, o problemă de adaptare, fiindcă nu se putea face altceva sub presiunea venită din toate părțile, egală şi apăsătoare: dinspre partid şi securitate, din-spre forurile care dirijau scrisul şi organizația scriitoricească, dinspre şefii ierarhici care țineau cu dinții de scaunul lor, chiar dinspre cititori…”.
Şi, dacă Titu Popescu e un azilant…pur, să zic, în ce ne priveşte pe noi, românii din stânga Prutului, ciudățeniile şi paradoxurile par a persevera în auto-plodirea lor. Deoarece Republica Moldova astăzi este înțeleasă de unii şi ca o – atenție! – diasporă a Statului Român, dacă apelăm la sensul etimologic al noțiunii diaspora, definit ca dispersare a unei etnii în lume. Noi, basarabenii, suntem „lumea”, diaspora lipită de hotarele Statului Român. E un noroc, totuşi. Trist, dar noroc, totuşi, dacă ne gândim la conaționalii noştri din teritoriile încorporate în Ucraina, să zicem. Dar şi mai curios-paradoxal lucru e că, până în prezent, noi, basarabenii, suntem uneori considerați şi ca…azilanți. Fie şi dintr-o confuzie terminologică sau neclarificare de nuanțe, citesc acestea într-o curriculă a Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, unde e scris chiar aşa: „De asemenea, cazuri speciale (de azil) sunt considerate cele ale scriitorilor români de origine evreiasca, emigrați în Israel (întoarcere „acasă”, dar exil „artistic”) şi ale scriitorilor români din Basarabia, Bucovina sau Banatul sârbesc (rezistența prin cultura într-un teritoriu căruia îi aparțin)”. Adică, reiese că noi, basarabenii, suntem azilanți în propriul nostru teritoriu…Expatriați în propria patrie. Ciudată stare…Zău că o astfel de interpretare paradoxală, bizară, confuză…etc. poate să traumatizeze!
După destrămarea şi aneantizarea lagărului socialist, nu s-a putut să nu se cons-tate că majoritatea celor care, în comunism, s-au aflat în ceea ce numim, convențional, exilul interior sau exilul în propria limbă, au ieşit din acea stare de captivi nu doar traumatizați psihic, ci şi împliniți parțial ca destin, ca vocație, ca profesionalism. Acesta este homo post-sovieticus, artistul constrâns, mereu amenințat în libertatea sa de cetățean şi de creator, privat de posibilitățile de a-şi pune la încercare, în deplinătatea lor, harul şi talentul. Privat de putința de a-şi aplica şi dezvolta perpetuu capacitățile sale. Privat de dreptul de a experimenta, de a inova în virtutea legităților libertății artei şi ale existenței umane dincolo de sârma ghimpată, imaginată sau reală, a politicului absurd, a ideologicului toxic, descurajant, derutant. Privat de dreptul de a avea contact şi de a stabili o capilaritate cu alte culturi, cu creația altor confrați de oriunde, însă afini lui, refugiatului, azilantului în propria limbă, celui aflat în exilul interior, în exilul de acasă. Privat de dreptul de a visa la o şansă, de a pretinde o şansă de afirmare plenară.
După căderea Cortinei de Fier, avea să se înțeleagă de către cei care au avut curajul să înțeleagă, că, în comunism, aşa-zisele uniuni de creație, inclusiv cea a scriitorilor, au fost ceva ai căror membri s-au înmulțit în... captivitate, totuşi, în perimetrul cuştii. Drept rezultat, precum, în cele mai multe cazuri, vietățile ținute la zoo, să zicem, nu mai sunt în stare să supraviețuiască odată ce sunt lăsate în mediul natural, astfel că mulți scriitori, care au trăit cu trup şi suflet în mediul Uniunii Sovietice de acum douăzeci de ani, nu mai sunt în stare să creeze ceva valoros în libertate, grație libertății: ei sunt ca şi atrofiați...Parafrazând un vers al lui Pasternak despre Dumnezeu, se pare că mulți români, inclusiv scriitorii „lor”, cunosc libertatea doar în... traducere; varianta originală a ei nu ajunge la mintea, voința şi fapta lor.
Ceea ce, însă, nu trebuie să ne facă să nu constatăm că un alt număr de scriitori ieşiți din spațiile comuniste au reuşit cu brio să-şi valorifice şi experiențele privațiunilor la care erau supuşi, şi opresiunile, şi interdicțiile de orice fel, reuşind să le convertească în scrisul lor prezent, de o vibrantă personalitate, intensitate. De o autoreferențialitate ca şi…generalizată, s-ar putea spune, deoarece, implicit, în ea mulți cititori îşi regăsesc destinul şi poate că, într-o anumită măsură, scrumul acestuia. (Să sperăm – scrumul fertil!)
Şi tot aici trebuie să spunem că, doresc unii sau nu, literatura română contemporană are şi un strat-substrat al ei creat în condițiile regimului sovietic de către scriitorii, cei mai buni, din Moldova Estică, Pruto-nistreană. Cei care au scris o literatură a anti-realismului socialist. Altfel spus şi realist vorbind, situația şi opera scriitorului român din stânga Prutului pune, implicit, problema unei noi abordări, obiective şi principiale, a raportului față de tradițiile literaturii şi culturii române în ansamblul ei, ca integrare şi integritate.
În încheiere, vin cu o remarcă: pe hiper-extinsa rețea facebook rețin o adresă românească, după care, bineînțeles, se ascunde un om concret. Adresa e următoarea (o puteți accesa): exil interior. Chiar aşa, azi, în deplină libertate românească, europeană, cineva scoate în evidență prezența sau necesitatea exilului interior.
Dar, a vorbi, a discuta despre motivațiile exilului interior în libertate, ar fi, parcă, o cu totul altă temă decât cea prezentă, tot a exilului, pe care am abordat-o noi astăzi.