DESTINE DUPLICITARE

Majoritatea emigranților pretind că, odată dezrădăcinați din pământul natal, s-au născut în țara de adopție a doua oară. Într-o altă cultură, într-o altă limbă şi într-un spațiu nou, cu tradiții şi sisteme de valori diferite. Emigrantul suferă tran-sformări care îl afectează la toate nivelele şi, uneori, se vorbeşte despre el ca despre un „alt om”, cu un „alt destin”. Va fi aruncat în apă adâncă şi va învăța să înoate singur, expus curenților şi furtunilor unui mediu necunoscut, pentru care nu şi-a dezvoltat încă sisteme de apărare. Metamorfoza ține atât de dezrădăcinare, cât şi de presiunea de a încolți şi a se reformula într-un pământ străin.
În țara de adopție, emigrantul este un străin. Cuvântul străin are semnificații puternice în toate limbile şi conotații complexe. În limba engleză, se traduce prin foreigner, dar şi prin stranger, derivat de la strange, care înseamnă ciudat sau straniu. Un străin care nu e cetățean american se mai numeşte în termeni oficiali „alien”, adică extraterestru. Emigrantul este extra-terestrul straniu ce îşi alege un pământ nou pe care să se aşeze. El se reinventează din mers. Este străinul-ciudat care se naşte din el însuşi într-un anume moment al vieții. O naştere simbolică şi, de cele mai multe ori, nu mai puțin dureroasă decât cea biologică, petrecută însă conştient, la o anumită vârstă.
Emigrantul este duplicitar. Este străinul cu două indentități şi, într-un anume fel, va rămâne toată viața scindat între ele. La început străin în țara de adopție, în cele din urmă străin chiar în țara sa natală, unde va oscila între a fi un turist informat ori un localnic fără loc. Cultura emigrantului este una a dezrădăcinării şi pendulării între cele două lumi cărora îi aparține deopotrivă, dar, totuşi, niciuneia pe deplin. Unii îşi transformă înstrăinarea în însingurare, înfruntând pe cont propriu forme de adaptare, alții se înstrăinează în propria lor comunitate etnică de valorile țării în care au emigrat.
În general, emigrantul are tendința, uneori inconştientă, de a-şi recompune artificial matricea culturală şi intimitatea spațiului natal în lumea nouă unde s-a stabilit. Unii continuă să trăiască virtual în țara de origine. Alții şi-o amputează voit din memoria sentimentală. Unii nu mai ştiu care şi unde le e „casa”, după cum mulți îşi poartă cele două case cu ei, acceptându-le pe amândouă şi asumându-şi identitatea duplicitară. Aceştia sunt emigranții fericiți care au făcut pace cu trecutul şi au găsit un echilibru în prezentul lor, oriunde s-ar afla.
Aşa cum unii sunt făcuți spre a rămâne, alții sunt născuți pentru a pleca. Teoretic, oricine pleacă la mai bine. Pe de altă parte, înțelepciunea populară spune „schimbi locul, schimbi norocul”. Dar orice schimbare dramatică, cum este emigrarea, este o întreprindere îndrăzneață şi uneori riscantă, nu cu garanții de reuşită, ci cu „posibilități” diferite. Adaptarea este cuvântul cheie, magic sau obsesiv, pentru un emigrant. Pentru personalitățile evoluate, există o rezistență culturală inteligentă la asimilare, prin înțelegerea statutului de emigrant la o scară superioară şi prin selecția valorilor la care vor să adere ori rejectarea celor considerate nepotrivite.
Duplicitar, emigrantul va recurge la acțiuni ambivalente în îmbrățişarea unui sistem nou de valori. Uneori, va pretinde că simpatizează lucruri pe care, de fapt, le detestă doar pentru a-şi dovedi adaptarea mult invocată. Alteori, se va încăpățâna să nu accepte de a merge cu valul, pentru a-şi proclama în felul acesta independența şi a-şi păstra individualitatea odată cu adaptarea în termeni proprii. New York-ul, spre exemplu, cel mai mare meltpot, este locul ideal pentru un emigrant care se simte deopotrivă acceptat, dar şi trecut cu vederea, în sensul că nu îi sunt vânate diferențele, de la obiceiuri şi mentalitate, la accentul uneori stricat.
Văzuți din interiorul enclavelor de unde au fugit, din rațiuni politice sau economice, emigranții sunt considerați ființe norocoase. Unii îi admiră pentru curajul de a-şi fi luat viața în propriile mâini, alții îi invidiază pentru reuşita la care au ajuns în lumea nouă. Am întâlnit emigranți senini şi emigranți furioşi. Unii mulțumiți, pe ambele maluri ale Oceanului. Alții acriți, pe oricare mal s-ar afla. Şi asta, în funcție de cât de bine au reuşit şi s-au realizat în spațiul de adopție.
Elementul cel mai sensibil pentru un emigrant este până la urmă limba. Ea sintetizează zestrea identitară şi rămâne cel mai puternic liant al emigrantului cu pământul natal. Neafectată de distanțe şi timp, de concesii şi renunțări, de compromisuri, eşecuri ori performanțe, limba natală reprezintă în orice moment certitudinea unui refugiu, adăpostul spiritual, intimitatea culturală cu spațiul nativ. Chiar şi pentru un scriitor, limba natală e mai degrabă un aliat decât un handicap, dincolo de lamentația multora legată de procesul anevoios şi de multe ori frustrant al traducerilor. Limba maternă este limba viselor, cea în care emigrantul va continua să viseze, în care îşi va vorbi în gând sau în care subconştientul va continua să-i vorbească mult după ce s-a stabilit în altă cultură. Am asistat în anii post-revoluționari la degradarea limbii române asaltată de subcultură, ignoranță şi vulgarizare. Şi am sentimentul că, paradoxal, emigranții sunt cei care vor salva frumusețea şi curățenia limbii vorbite, aşa înstrăinați cum par ei de noile valori (şi non-valori) ale țării natale aflate încă în galopul neiertător al tranziției.
Ca şi oamenii, țările îşi au şi ele destinul lor, în funcție de poziția lor geografică, de vecinătatea mărilor sau oceanelor, de resursele naturale. Soarta țărilor este diferită şi în funcție de forma lor. Cele lungi curg, cele subțiri se strecoară, cele pătrate domină, cele ovale cuceresc, iar cele rotunde gravitează în jurul propriului miez sugerând poate o evoluție armonioasă, dar şi deschideri limitate, cercuri vicioase ori momente istorice scăpate printre degete. Speculând mai departe, locuitorii unei țări împărtăşesc oarecum destinul locului natal. Emigranții evadează din soarta țării de origine şi intră sub incidența unui nou destin, cel al țării de adopție. În funcție de personalitate, emigranții pot fi şi ei de apă, de foc, de pământ sau de aer.
Emigrantul de apă este flexibil, uşor adaptabil, ia forma vasului în care este pus, face bine față curenților nefavorabili; uneori idealist sau visător, se strecoară printre dificultăți şi îşi vede de drum mai departe.
Emigrantul de foc este un luptător capabil de mari sacrificii, dar şi de mari riscuri. Motivat de ambiția reuşitei, el este un cuceritor ambițios al spațiului de adopție cu riscul de a-şi arde rădăcinile şi a renaşte din propria cenuşă.
Emigrantul de pământ are nevoie de siguranță şi stabilitate în țara de adopție, se orientează spre lucruri practice, funcționale şi clare. Este însă un nostalgic după spațiul natal, legat de tradiții, un conservator care îşi transplantează în exil bucătăria, muzica şi obiceiurile bune sau rele.
Emigrantul de aer este un copac cu rădăcinile retezate. Un copac plutitor, la care aerul ia locul pământului. Unii nu vor reîncolți însă niciodată, rădăcinile lor vor rămâne suspendate. Ei sunt emigranți cu rădăcinile în cer, gata oricând să se întoarcă de unde au plecat dacă apar conjuncturi sau schimbări benefice în spațiul de baştină. Dar pot emigra şi de mai multe ori, în mai multe locuri. Etern rătăcitori, emigranții cu rădăcinile în cer sunt asemeni păsărilor migratoare atrase de curenți favorabili şi ținuturi mai calde, vor pluti toată viața construindu-şi cuiburi provizorii într-un loc sau altul. Destinul lor este drumul, zborul, pendularea deasupra lumilor pe care le contemplă fără să se rupă definitiv sau să se ataşeze pentru totdeauna.