Interviu
Alex. Ştefănescu
"DACĂ SCRISUL MEU ARE O ANUMITĂ PLASTICITATE, EA VINE DIN LITERATURĂ, NU DIN PUBLICISTICĂ"
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
ALEX. ŞTEFĂNESCU în dialog cu Daniel Cristea-Enache
Stimate domnule Alex. Ştefănescu, chiar dacă sunteți un critic mereu „în priză”, atent la actualitatea editorială (titlul uneia dintre rubricile dumneavoastră, Reacții imediate, spune totul), vrând-nevrând, după publicarea Istoriei literaturii române contemporane vă aflați într-un stadiu al bilanțurilor. Faceți de aproape patru decenii critică literară. Când ați avut prima oară un semn al acestei vocații? Există vreo urmă de regret că ați mers pe drumul acesta şi nu pe altul? Vă simțiți un om realizat într-un domeniu în care alții vin, se dumiresc şi pleacă spre meserii mai lucrative?
Nu mi-am dorit să fiu critic literar. Îmi răsunau prohibitiv în minte, încă de la 14–15 ani, versurile lui Eminescu: „Critici, voi, cu flori deşarte,/ Care roade n-ați adus...” Am debutat cu versuri, în ziarul local din Suceava, Zori noi (la vârsta la care a debutat şi Eminescu!): „Poate că totul e simplu şi clar,/ Noi încâlcim urzeala luminii,/ Flori aşezăm laolaltă cu spinii,/ Tragem hotar unde nu e hotar.// Şi poate că lumea e-un dans nevăzut,/ Numai dansând îl auzi cum pulsează,/ Poate că noaptea e-o altă amiază/ Şi-un vis câştigat este visul pierdut.// Poate că vorbele-s spuse-n zadar,/ Fluviul goneşte mereu către mare,/ Poate că lumea e-un fluviu de soare,/ Poate că totul e simplu şi clar.”
Am scris, în continuare, sute de poeme. Ca student la Bucureşti, i-am trimis câte ceva din ce scriam lui Geo Dumitrescu, la Contemporanul şi, ulterior, la România literară, sub pseudonimul Ioana Matei. Geo Dumitrescu a publicat tot ce i-am trimis şi a mai şi făcut un coup de foudre pentru Ioana Matei (dar vâlvătăile dragostei s-au stins imediat după ce a cunoscut-o...). Am pregătit, tot în anii studenției, şi un volum de versuri pentru Editura Albatros, Ospitalitate regală.
Atunci a intervenit autoritar Nicolae Manolescu şi m-a convins să abandonez poezia şi să scriu critică literară. Aveam şi un motiv secret pentru care m-am lăsat convertit. Îl citisem pe Nichita Stănescu şi înțelesesem – dureros, irevocabil – că n-am să am niciodată grația lui zeiască în folosirea cuvintelor.
Totuşi, din când în când, m-am mai întors la poezie, fără să-mi mai tipăresc însă versurile. Acum câțiva ani am citit în fața publicului, cu prilejul decernării unor premii, o prezentare în versuri a lui Emil Brumaru:
„Brumaru are vergi cu care bate/ Sălbatic epitetele prea dulci/ Şi-un păr rărit de mari şi vechi păcate/ În care nu e bine să te-ncurci.// El doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi/ Visând la fete roz din capitală,/ C-un pix de-argint le face copilaşi,/ Apoi, cerându-şi scuze, le înşeală.// În fiecare număr din Rom. lit./ Îşi plânge-amar iubirile defuncte,/ Iar noi mereu avem de-nlocuit/ Cuvântul-mit cu p şi puncte-puncte.// Înzăpezit printre scrisori de-amor/ Originale, dar şi apocrife,/ Brumaru-adună sârme vechi şi sfori/ În care vede tandre hieroglife.// El criticilor nu le dă la cap/ Cum fac atâția scriitori români,/ Ci stă cu ei închis într-un dulap/ Pe întuneric două săptămâni.// Nimeni nu ştie dacă-i maltratează,/ Dacă-i răsfață cu un ceai rusesc/ Sau dacă de ceva îi operează,/ Dar la ieşire criticii zâmbesc.”
În critica literară am intrat, treptat, până peste cap. Mai mult de cinci mii de articole publicate în reviste şi ziare, cincisprezece cărți, rubrici de „poşta redacției”, scrisori prin care răspundeam şi e-mail-uri prin care răspund (zilnic) unor necunoscuți dornici să devină scriitori, emisiuni la radio şi TV, cenacluri conduse de mine (cel mai vizibil – „Nichita Stănescu” de la Biblioteca Municipală Bucureşti, frecventat, printre alții, în anii ‘80, de Cristian Tudor Popescu şi Varujan Vosganian) – toate acestea arată că mi-am făcut nevastă din critica literară, deşi n-am iubit-o niciodată. Am iubit însă mereu literatura, iar critica literară îți dă posibilitatea să te bucuri de literatură complet, ceea ce înseamnă de toate formele literaturii (nu numai de cele față de care ai afinități elective, cum se întâmplă dacă eşti poet, prozator sau dramaturg). Acest entuziasm de cititor (nestins nici azi) mi-a dat forța să suport vicisitudinile condiției de critic literar. Dar, repet, nu mi-am iubit niciodată profesia. Nu mi se potriveşte.
Un critic literar inspiră respect sau teamă, iar eu aş fi vrut să inspir dragoste, ca un poet. Un critic literar este încărcat mereu de „bagaje” (cărți, reviste, fişe), iar mie mi-ar fi plăcut să am nevoie, asemenea unui poet, doar de un creion şi o foaie de hârtie. Un critic literar devine caraghios dacă se copilăreşte (să ni-l imaginăm pe Titu Maiorescu jucând şotron), iar eu aş fi vrut să râd şi să visez şi să mă joc toată viața.
Dacă mă simt un om realizat? Nu. Mă consider însă, după ce am scris şi publicat Istoria literaturii române contemporane. 1941–2000, un om (parțial) exprimat. Dacă aş muri pe neaşteptate, aş avea sentimentul că nu dispar cu totul în neant, că ceva din mine rămâne.
Care au fost circumstanțele debutului absolut? Când şi unde ați publicat prima oară un text, şi pe ce temă? În biografia multor autori apar nişte persoane „providențiale”, oameni care au fost la timpul şi locul potrivit pentru a determina ulterioare trasee profesionale. Ați avut parte de o asemenea întâlnire decisivă, fără de care viitoarea traiectorie critică n-ar fi fost posibilă?
Am menționat deja poezia Poate, apărută în 1963, în ziarul local din Suceava Zori noi (care după revoluție avea să fie redenumit Crai nou).
Cu un an înainte însă debutasem ca... romancier. Iată în ce împrejurări:
Profesoara mea de română de la Liceul „Petru Rareş”, Viorica Breabăn, era o femeie tânără şi frumoasă. La lecțiile ei, în loc să fiu atent la ce spunea, îi urmăream conturul în mişcare al buzelor. Făceam şi ceva mai rău decât atât: o rugam să-şi scrie planul lecției cu creta pe tablă foarte sus, pretextând că numai astfel pot să-l văd din ultima bancă în care mă aflam. De fapt, voiam să-i văd mai bine picioarele.
Scriam versuri şi profesoara mă aprecia, deşi de multe ori îi scoteam sufletul cu exuberanța mea inoportună (dacă l-aş întâlni azi pe Alex. Ştefănescu cel de atunci i-aş rupe urechile). Şi de citit citeam, chiar foarte mult, dar nu exact ce ni se cerea la şcoală. O dată, când trebuia să discutăm despre Baltagul lui Mihail Sadoveanu, eu eram pe dinafară, fiindcă îmi petrecusem ziua precedentă citind, în traducere, romanul Martin Eden al lui Jack London. Am tresărit auzind invitația profesoarei:
– Ştefănescu, povesteşte-ne romanul Baltagul! După aceea vom încerca să-l analizăm.
– Baltagul?!, am îngăimat, dornic să câştig timp.
– Da, aşa cum ai auzit!
Ah, atunci – vorba lui Eminescu – mi se părea că pe cap îmi cade cerul. Una era să fiu certat pentru indisciplină (mă mândream când luam notă proastă la purtare) şi altceva să apar ca ignorant la o oră de română. Într-o clipă mi-a venit o idee salvatoare:
– Să vedeți, eu n-am ştiut că trebuie să citim Baltagul şi am citit alt roman.
– Care?
– Unul mai puțin cunoscut...
– Care?
– Fiul lui Ştefan cel Mare.
Un asemenea roman, bineînțeles, nu există (există doar o biografie, Viața lui Ştefan cel Mare, alcătuită de Mihail Sadoveanu). După o scurtă ezitare, profesoara m-a îndemnat:
– Bine, povesteşte-l pe ăsta. Dar altădată să ții seama de recomandările mele.
Drept urmare, a trebuit să inventez pe loc un întreg roman, în stilul lui Sadoveanu. A ieşit destul de bine (ca dovadă, în clasă se făcuse linişte, toți mă ascultau cu atenție). La sfârşit, profesoara mi-a pus nota 9.
– Meritai 10. Dar pentru că n-ai citit romanul indicat de mine îți scad un punct.
Pot spune deci că romanul meu, adus la cunoştința contemporanilor sub pseudonimul Mihail Sadoveanu, a fost bine primit. Pe atunci nu exista Carmen Muşat, care să strice totul cu încruntarea ei.
Primul articol de critică literară (despre poezia lui Dimitrie Stelaru) mi-a apărut în 1970 (eram încă student în anul V, la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universității din Bucureşti), în revista Luceafărul, seria condusă de Ştefan Bănulescu. Nu era o colaborare accidentală, ci începutul unei rubrici săptămânale, Comentarii critice.
Omul providențial al biografiei mele (de critic literar) a fost Nicolae Manolescu. O mie de ani să fi trăit, nu m-aş fi apucat niciodată în mod spontan să scriu critică literară. Nicolae Manolescu m-a aruncat în... gol, aşa cum îi aruncă instructorii de paraşutism pe elevii lor, din avion, atunci când constată că aceştia nu îndrăznesc să sară.
Scrisul dumneavoastră este unul deosebit de plastic, cu numeroase comparații insolite, care dau deodată concretețe unui concept, unei abstracțiuni, unei întregi paradigme. Comentatorii au remarcat această componentă publicistică şi au conotat-o pozitiv sau negativ. Creditați publicistica într-o asemenea măsură încât să o topiți în discursul critic? Este o formă de apropiere de cititor, de seducere a lui prin intermediul unui limbaj mai suculent şi mai accesibil? Teoria literară vi se pare uscată, fadă, şi deci, pe cât posibil, de evitat în construcția critică?
Teoria literară nu mi se pare uscată, fadă, ci inutilă. Ea nu explică nimic. Şi nu poate fi folosită în evaluarea textelor literare. Putem spune, de exemplu, că poezia lui George Bacovia ne seduce prin monotonia ei. Dar şi că poezia lui Constantin Abăluță ne plictiseşte prin monotonia ei. Cu alte cuvinte, nu putem face o regulă în legătură cu monotonia şi nici în legătură cu oricare alt atribut posibil al unui text literar. În literatură nu contează formula folosită, ci numai cine o foloseşte. Talentul salvează totul, justifică totul, revalorifică totul. Dacă talent nu e, nimic nu e. Dacă talent e, totul e. Putem face o experiență. Să-mi spună mie un teoretician literar ce anume trebuie evitat în creația literară, fiindcă duce sigur la eşec, iar eu îi dovedesc că tocmai practicând ceea ce el interzice se poate scrie un text valoros. Shakespeare este patetic, Dostoievski – melodramatic, Proust – tautologic, Borges – livresc, dar nu sunt cu mult mai prejos ca scriitori decât Ştefan Agopian, care nu face greşeli de acest fel.
Teoria literară îmi place, atunci când îmi place, ca o construcție intelectuală în sine, ca un spectacol de idei, care te face să crezi, pentru o clipă, că secretul literaturii a fost dezlegat. Cel mai înzestrat teoretician literar de la noi este Eugen Negrici, care are vocație de filosof în mai mare măsură decât mulți dintre filosofii noştri de azi şi talent literar în mai mare măsură decât mulți dintre scriitorii noştri de azi. Cărțile sale i le citesc întotdeauna cu plăcere.
Mă bucur că s-a remarcat plasticitatea scrisului meu, dar nu cred că vine din publicistică. Ideea cu publicistica, pusă în circulație de Nicolae Manolescu, din intenția de a explica prin ce mă deosebesc de criticii din mediul universitar, este falsă. Se caracterizează, oare, publicistica românească prin plasticitate? Cea dinainte de 1989 era scrisă în limba de lemn a propagandei comuniste, iar cea de după 1989 este scrisă în limba de lemn a senzaționalismului ieftin. Dacă scrisul meu are o anumită plasticitate, ea vine din literatură, nu din publicistică. Când am început să scriu critică literară, mi-am spus în sinea mea că nimic nu este mai important decât să nu-l plictisesc pe cititor.
Între criticii „şaizecişti”, mai impresionişti, şi cei „optzecişti”, mai tehnicişti, cădeți cumva la mijloc, într-o generație intermediară. Vă considerați mai apropiat de predecesori sau de succesori? Aveți sentimentul unei continuități între diferitele generații de critici? Sau rupturile vi se par mai importante decât filiațiile?
Destui scriitori se afirmă despărțindu-se zgomotos de antecesori. Ați simțit această nevoie a delimitării, pentru a vă lansa pe propria orbită?
Pentru mine contează individualitățile, nu generațiile. Întâmplător generația optzeci nu are critici literari (cu excepția hiperînzestratului Dan C. Mihăilescu), dar generațiile următoare au. Mă simt într-un raport de continuitate şi de solidaritate cu toți criticii de valoare, de la Valeriu Cristea la Ion Simuț şi de la Eugen Simion la Daniel Cristea-Enache.
Sunteți un om care îşi propune să-i binedispună, să-i însenineze pe cei din jur. Povestiri, anecdote, glume, tot tacâmul. Dar sub această mască zâmbitoare există un ochi rău, malițios, exploatat în paginile de jurnal. Alex. Ştefănescu cel autentic este cel „bun” sau cel „rău”? Un om bun este cel care subliniază calitățile sau defectele semenului său? Dar un critic bun – ce este?
Între a fi un om bun (generos, cordial) şi a fi un critic bun (selectiv, exigent), ce alegeți, când cele două identități intră în conflict?
Da, cred că sunt un om bun. De când am îmbătrânit, nu mai sunt pur şi simplu bun, ci sunt bun şi regret că sunt bun. Nu demult, am cumpărat o pereche de pantofi strâmți, despre care ştiam bine că n-am să-i pot purta, numai ca să nu... stric bucuria vânzătoarei care mi-i adusese ca pe un trofeu, după ce căutase aproape o jumătate de oră în depozit.
Am şi umor, dar sunt un om grav. Nu-mi exhib gravitatea, tocmai pentru că sunt un om bun şi nu vreau să-i tulbur pe cei din jur cu trăirile mele intense şi cu visele mele neliniştitoare.
Un mod de a fi bun cu semenii tăi este să-ți faci bine profesia. N-am nici o plăcere să spun despre o carte că este proastă, dar trebuie să o fac, ca să nu-i induc în eroare pe cititori. Dar şi autorii în cauză ar trebui să-mi fie recunoscători, pentru că află adevărul despre cărțile lor. Un posibil adevăr. Şi să aprecieze faptul că îi iau în serios, că mă bazez pe capacitatea lor de înțelegere. Numai pe copii şi pe nebuni îi mințim.
Cum arată o zi din viața lui Alex. Ştefănescu, incluzând atât activitățile profesionale, cât şi orele de relaxare din uriaşa curte peste care sunteți proprietar? Ce ați vrea să schimbați din acest desfăşurător cotidian? Care sunt momentele pe care le-ați dori multiplicate, reiterate, parcurse de cât mai multe ori, şi care sunt obligațiile neplăcute, peste care ați vrea, pur şi simplu, să săriți?
Am o anumită răbdare orientală în tot ceea ce fac. Chiar şi dacă îndeplinesc o obligație neplăcută (curăț cartofi, citesc o carte de Liviu Ioan Stoiciu etc.), mă las absorbit de îndeplinirea ei ca de un ritual.
În fiecare dimineață mă scol la 6 (deşi mă culc cu mult după miezul nopții). Ies în grădină, le dau de mâncare celor doi motani, Lache şi Mache, ud cu furtunul florile, zarzavaturile, pomii şi iarba, smulg câteva buruieni. Mă întorc în casă pe la şapte, mă spăl şi mă aşez la computer. Citesc e-mail-urile şi le răspund, răsfoiesc cărțile şi revistele din teancul care stă pe birou în stânga mea, îmi fac fişe. Vorbesc cu Domnița despre programul zilei, plec la redacție (sau la altă instituție cu care colaborez). Mă bucur să-mi revăd prietenii, colegii şi cunoscuții, fac curte tuturor femeilor (îngrozit la gândul că s-ar putea să am la un moment dat succes), revin acasă, iau masa cu familia şi cu cine se mai întâmplă să fie la noi, mă închid în camera mea şi citesc. Seara ies din nou în grădină, unde este mereu ceva de făcut, stau apoi la televizor uitându-mă la un film tâmpit şi gândindu-mă la cu totul altceva. După ce Domnița se culcă, mă întorc în camera mea şi scriu. Înainte de culcare, întotdeauna după miezul nopții, mai ies o dată în grădină şi mă uit la cer, culcat pe spate în iarbă. M-aş uita oricât la cer, fără să mă plictisesc.
Din nefericire, nu mai regăsesc plăcerea de altădată de a mă plimba prin Bucureşti. Mă simt străin în propria mea țară.
Nu pot să uit o seară frumoasă de vară petrecută acum cinci sau şase ani la Bruxelles, într-o piață din centrul oraşului, dominată de o veche catedrală. Erau acolo mulți tineri, îmbrăcați neglijent, dar curat, care se distrau într-un mod simpatic. Câte unul dintre ei urca pe o estradă şi juca timp de câteva minute rolul de artist, cântând, recitând versuri sau dansând. Ceilalți îl aplaudau frenetic sau râdeau – fără nimic răutăcios – de stângăcia lui. La restaurantele din apropiere, cu mese aşezate sub cerul liber, maturii mâncau şi beau în tihnă, serviți de chelneri plini de solicitudine şi discreți. Totul era demn de încredere şi paşnic. Muzica – nezgomotoasă, doar o adiere de muzică – te îndemna să visezi.
Mă uitam cu invidie la belgienii care se simțeau acasă la ei şi se bucurau, fără griji, de o seară frumoasă de vară. Erau în deplină siguranță. Ştiau că mâncărurile şi băuturile de pe masă nu sunt falsificate, că bancnotele din buzunare nu li se devalorizează de la o oră la alta, că tinerii din piață sunt bine crescuți şi nu vor deveni agresivi sau indecenți. Mai ştiau că nu există în preajma lor hoți de buzunare care să le pândească fiecare mişcare şi, în eventualitatea că totuşi ar exista, există şi polițişti care veghează.
Ce mult îmi doresc să mă simt şi eu în România ca belgienii în Belgia! Deocamdată, nu există în lume o țară a mea. În Belgia mă simțeam străin, pentru că nu aveam amintiri comune cu cei de acolo. Dar şi în România mă simt străin, cu toate că sunt foarte legat sufleteşte de români. Stilul de viață de aici mă face să am permanent starea de spirit a unui intrus.
Hoții şi cerşetorii mă asediază pretutindeni, pe stradă, în magazine sau în autobuze. Automobiliştii claxonează asurzitor, circulă haotic sau parchează la întâmplare, blocând circulația. Tinerii vorbesc murdar (de fapt, nu vorbesc, ci urlă), la jumătate de metru de mine, ca şi cum aş fi un copac, nu un om. Pe unele străzi mă atacă în haită câinii, înrăiți de foame şi de frig.
În ceea ce mă priveşte, fac tot ceea ce trebuie pentru ca atmosfera să fie plăcută. Sunt politicos şi binevoitor, îmi îndeplinesc cu seriozitate şi la timp obligațiile profesionale şi cetățeneşti, nu fur, nu fac scandaluri, nu arunc lăbărțate coji de banane din maşină pe caldarâm. Dar cumințenia mea trece neobservată şi se îneacă într-un ocean de dezordine şi brutalitate.
Sunt convins că există şi alții ca mine, care îşi fac datoria tăcuți, fără să-i remarce cineva. În ei mi-e speranța. N-aş vrea să mor înainte de a mă simți acasă în România.
Niciodată nu-i prea târziu pentru o întrebare ironică. Ați declarat în scris că ați vrea să fiți portar la Cotrocenii lui Emil Constantinescu, la a cărui victorie în alegeri ați simțit o emoție cum numai prima lectură a poeziilor lui Eminescu v-a mai provocat. Cum vedeți lucrurile astăzi? Vă mai tentează job-ul?
În prezent îmi doresc altceva, să-i fiu profesor de literatură lui Gigi Becali. Mi-aş considera misiunea încheiată doar atunci când l-aş face să se simtă intimidat de numele lui Nichita Stănescu.
Întrebările finale şi... ultimative. Cum vedeți raiul? Dar iadul? Credeți că există sau nu, cum vi le imaginați?
Regret că vă dezamăgesc, dar eu nu cred în Dumnezeu. Şi, mai mult decât atât, simt o detaşare ironică, pe care însă în mod obişnuit mi-o ascund, fiindcă ştiu că reprezintă din partea mea o impolitețe, față de cei care cred, fie ei Albert Einstein sau Andrei Pleşu. Pentru mine este prea evident că Dumnezeu reprezintă o invenție convenabilă pentru oameni. Este exact instanța de care aveau nevoie. Este greu de suportat ideea că eşti al nimănui în Univers, că nimeni n-are grijă de tine, că dacă ți se face o nedreptate, ea va rămâne nepedepsită. Dumnezeu satisface toate aceste aşteptări. La nevoie, îți poate face rost şi de o vilă pe Coasta de Azur sau de un BMW. În plus, imaginara lui existență te ajută să faci față fricii de moarte. Nu întâmplător, dintre ființe, numai omul crede în Dumnezeu: pentru că numai el ştie că va muri şi are nevoie de iluzia că va trăi într-un fel şi după moarte.
În ceea ce priveşte raiul, aş putea să vă răspund – dacă aş trece participarea mea la dialog pe pilotul automat, aşa cum fac de multe ori în viața de fiecare zi – că mi-l imaginez ca pe un spațiu plin de blonde, unduitoare, zâmbitoare, îngăduitoare, visătoare şi... nevorbitoare. În realitate, m-aş simți ca în paradis dacă aş asculta la nesfârşit poezie, citită cu glas tare de autor sau de un actor, cărora însă să nu le văd chipul. Mostre de paradis îmi procur, de altfel, eu însumi, uneori, seara târziu, stând lungit pe o canapea, cu ochii deschişi în întuneric, şi ascultând, la boxele computerului, CD-uri cu poeme. Întrucât lipseşte imaginea celui care le pronunță, cuvintele vin parcă de nicăieri şi au o rezonanță puternică în sufletul meu. În acele momente sunt fericit.
DANIEL CRISTEA-ENACHE
Stimate domnule Alex. Ştefănescu, chiar dacă sunteți un critic mereu „în priză”, atent la actualitatea editorială (titlul uneia dintre rubricile dumneavoastră, Reacții imediate, spune totul), vrând-nevrând, după publicarea Istoriei literaturii române contemporane vă aflați într-un stadiu al bilanțurilor. Faceți de aproape patru decenii critică literară. Când ați avut prima oară un semn al acestei vocații? Există vreo urmă de regret că ați mers pe drumul acesta şi nu pe altul? Vă simțiți un om realizat într-un domeniu în care alții vin, se dumiresc şi pleacă spre meserii mai lucrative?
Nu mi-am dorit să fiu critic literar. Îmi răsunau prohibitiv în minte, încă de la 14–15 ani, versurile lui Eminescu: „Critici, voi, cu flori deşarte,/ Care roade n-ați adus...” Am debutat cu versuri, în ziarul local din Suceava, Zori noi (la vârsta la care a debutat şi Eminescu!): „Poate că totul e simplu şi clar,/ Noi încâlcim urzeala luminii,/ Flori aşezăm laolaltă cu spinii,/ Tragem hotar unde nu e hotar.// Şi poate că lumea e-un dans nevăzut,/ Numai dansând îl auzi cum pulsează,/ Poate că noaptea e-o altă amiază/ Şi-un vis câştigat este visul pierdut.// Poate că vorbele-s spuse-n zadar,/ Fluviul goneşte mereu către mare,/ Poate că lumea e-un fluviu de soare,/ Poate că totul e simplu şi clar.”
Am scris, în continuare, sute de poeme. Ca student la Bucureşti, i-am trimis câte ceva din ce scriam lui Geo Dumitrescu, la Contemporanul şi, ulterior, la România literară, sub pseudonimul Ioana Matei. Geo Dumitrescu a publicat tot ce i-am trimis şi a mai şi făcut un coup de foudre pentru Ioana Matei (dar vâlvătăile dragostei s-au stins imediat după ce a cunoscut-o...). Am pregătit, tot în anii studenției, şi un volum de versuri pentru Editura Albatros, Ospitalitate regală.
Atunci a intervenit autoritar Nicolae Manolescu şi m-a convins să abandonez poezia şi să scriu critică literară. Aveam şi un motiv secret pentru care m-am lăsat convertit. Îl citisem pe Nichita Stănescu şi înțelesesem – dureros, irevocabil – că n-am să am niciodată grația lui zeiască în folosirea cuvintelor.
Totuşi, din când în când, m-am mai întors la poezie, fără să-mi mai tipăresc însă versurile. Acum câțiva ani am citit în fața publicului, cu prilejul decernării unor premii, o prezentare în versuri a lui Emil Brumaru:
„Brumaru are vergi cu care bate/ Sălbatic epitetele prea dulci/ Şi-un păr rărit de mari şi vechi păcate/ În care nu e bine să te-ncurci.// El doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi/ Visând la fete roz din capitală,/ C-un pix de-argint le face copilaşi,/ Apoi, cerându-şi scuze, le înşeală.// În fiecare număr din Rom. lit./ Îşi plânge-amar iubirile defuncte,/ Iar noi mereu avem de-nlocuit/ Cuvântul-mit cu p şi puncte-puncte.// Înzăpezit printre scrisori de-amor/ Originale, dar şi apocrife,/ Brumaru-adună sârme vechi şi sfori/ În care vede tandre hieroglife.// El criticilor nu le dă la cap/ Cum fac atâția scriitori români,/ Ci stă cu ei închis într-un dulap/ Pe întuneric două săptămâni.// Nimeni nu ştie dacă-i maltratează,/ Dacă-i răsfață cu un ceai rusesc/ Sau dacă de ceva îi operează,/ Dar la ieşire criticii zâmbesc.”
În critica literară am intrat, treptat, până peste cap. Mai mult de cinci mii de articole publicate în reviste şi ziare, cincisprezece cărți, rubrici de „poşta redacției”, scrisori prin care răspundeam şi e-mail-uri prin care răspund (zilnic) unor necunoscuți dornici să devină scriitori, emisiuni la radio şi TV, cenacluri conduse de mine (cel mai vizibil – „Nichita Stănescu” de la Biblioteca Municipală Bucureşti, frecventat, printre alții, în anii ‘80, de Cristian Tudor Popescu şi Varujan Vosganian) – toate acestea arată că mi-am făcut nevastă din critica literară, deşi n-am iubit-o niciodată. Am iubit însă mereu literatura, iar critica literară îți dă posibilitatea să te bucuri de literatură complet, ceea ce înseamnă de toate formele literaturii (nu numai de cele față de care ai afinități elective, cum se întâmplă dacă eşti poet, prozator sau dramaturg). Acest entuziasm de cititor (nestins nici azi) mi-a dat forța să suport vicisitudinile condiției de critic literar. Dar, repet, nu mi-am iubit niciodată profesia. Nu mi se potriveşte.
Un critic literar inspiră respect sau teamă, iar eu aş fi vrut să inspir dragoste, ca un poet. Un critic literar este încărcat mereu de „bagaje” (cărți, reviste, fişe), iar mie mi-ar fi plăcut să am nevoie, asemenea unui poet, doar de un creion şi o foaie de hârtie. Un critic literar devine caraghios dacă se copilăreşte (să ni-l imaginăm pe Titu Maiorescu jucând şotron), iar eu aş fi vrut să râd şi să visez şi să mă joc toată viața.
Dacă mă simt un om realizat? Nu. Mă consider însă, după ce am scris şi publicat Istoria literaturii române contemporane. 1941–2000, un om (parțial) exprimat. Dacă aş muri pe neaşteptate, aş avea sentimentul că nu dispar cu totul în neant, că ceva din mine rămâne.
Care au fost circumstanțele debutului absolut? Când şi unde ați publicat prima oară un text, şi pe ce temă? În biografia multor autori apar nişte persoane „providențiale”, oameni care au fost la timpul şi locul potrivit pentru a determina ulterioare trasee profesionale. Ați avut parte de o asemenea întâlnire decisivă, fără de care viitoarea traiectorie critică n-ar fi fost posibilă?
Am menționat deja poezia Poate, apărută în 1963, în ziarul local din Suceava Zori noi (care după revoluție avea să fie redenumit Crai nou).
Cu un an înainte însă debutasem ca... romancier. Iată în ce împrejurări:
Profesoara mea de română de la Liceul „Petru Rareş”, Viorica Breabăn, era o femeie tânără şi frumoasă. La lecțiile ei, în loc să fiu atent la ce spunea, îi urmăream conturul în mişcare al buzelor. Făceam şi ceva mai rău decât atât: o rugam să-şi scrie planul lecției cu creta pe tablă foarte sus, pretextând că numai astfel pot să-l văd din ultima bancă în care mă aflam. De fapt, voiam să-i văd mai bine picioarele.
Scriam versuri şi profesoara mă aprecia, deşi de multe ori îi scoteam sufletul cu exuberanța mea inoportună (dacă l-aş întâlni azi pe Alex. Ştefănescu cel de atunci i-aş rupe urechile). Şi de citit citeam, chiar foarte mult, dar nu exact ce ni se cerea la şcoală. O dată, când trebuia să discutăm despre Baltagul lui Mihail Sadoveanu, eu eram pe dinafară, fiindcă îmi petrecusem ziua precedentă citind, în traducere, romanul Martin Eden al lui Jack London. Am tresărit auzind invitația profesoarei:
– Ştefănescu, povesteşte-ne romanul Baltagul! După aceea vom încerca să-l analizăm.
– Baltagul?!, am îngăimat, dornic să câştig timp.
– Da, aşa cum ai auzit!
Ah, atunci – vorba lui Eminescu – mi se părea că pe cap îmi cade cerul. Una era să fiu certat pentru indisciplină (mă mândream când luam notă proastă la purtare) şi altceva să apar ca ignorant la o oră de română. Într-o clipă mi-a venit o idee salvatoare:
– Să vedeți, eu n-am ştiut că trebuie să citim Baltagul şi am citit alt roman.
– Care?
– Unul mai puțin cunoscut...
– Care?
– Fiul lui Ştefan cel Mare.
Un asemenea roman, bineînțeles, nu există (există doar o biografie, Viața lui Ştefan cel Mare, alcătuită de Mihail Sadoveanu). După o scurtă ezitare, profesoara m-a îndemnat:
– Bine, povesteşte-l pe ăsta. Dar altădată să ții seama de recomandările mele.
Drept urmare, a trebuit să inventez pe loc un întreg roman, în stilul lui Sadoveanu. A ieşit destul de bine (ca dovadă, în clasă se făcuse linişte, toți mă ascultau cu atenție). La sfârşit, profesoara mi-a pus nota 9.
– Meritai 10. Dar pentru că n-ai citit romanul indicat de mine îți scad un punct.
Pot spune deci că romanul meu, adus la cunoştința contemporanilor sub pseudonimul Mihail Sadoveanu, a fost bine primit. Pe atunci nu exista Carmen Muşat, care să strice totul cu încruntarea ei.
Primul articol de critică literară (despre poezia lui Dimitrie Stelaru) mi-a apărut în 1970 (eram încă student în anul V, la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universității din Bucureşti), în revista Luceafărul, seria condusă de Ştefan Bănulescu. Nu era o colaborare accidentală, ci începutul unei rubrici săptămânale, Comentarii critice.
Omul providențial al biografiei mele (de critic literar) a fost Nicolae Manolescu. O mie de ani să fi trăit, nu m-aş fi apucat niciodată în mod spontan să scriu critică literară. Nicolae Manolescu m-a aruncat în... gol, aşa cum îi aruncă instructorii de paraşutism pe elevii lor, din avion, atunci când constată că aceştia nu îndrăznesc să sară.
Scrisul dumneavoastră este unul deosebit de plastic, cu numeroase comparații insolite, care dau deodată concretețe unui concept, unei abstracțiuni, unei întregi paradigme. Comentatorii au remarcat această componentă publicistică şi au conotat-o pozitiv sau negativ. Creditați publicistica într-o asemenea măsură încât să o topiți în discursul critic? Este o formă de apropiere de cititor, de seducere a lui prin intermediul unui limbaj mai suculent şi mai accesibil? Teoria literară vi se pare uscată, fadă, şi deci, pe cât posibil, de evitat în construcția critică?
Teoria literară nu mi se pare uscată, fadă, ci inutilă. Ea nu explică nimic. Şi nu poate fi folosită în evaluarea textelor literare. Putem spune, de exemplu, că poezia lui George Bacovia ne seduce prin monotonia ei. Dar şi că poezia lui Constantin Abăluță ne plictiseşte prin monotonia ei. Cu alte cuvinte, nu putem face o regulă în legătură cu monotonia şi nici în legătură cu oricare alt atribut posibil al unui text literar. În literatură nu contează formula folosită, ci numai cine o foloseşte. Talentul salvează totul, justifică totul, revalorifică totul. Dacă talent nu e, nimic nu e. Dacă talent e, totul e. Putem face o experiență. Să-mi spună mie un teoretician literar ce anume trebuie evitat în creația literară, fiindcă duce sigur la eşec, iar eu îi dovedesc că tocmai practicând ceea ce el interzice se poate scrie un text valoros. Shakespeare este patetic, Dostoievski – melodramatic, Proust – tautologic, Borges – livresc, dar nu sunt cu mult mai prejos ca scriitori decât Ştefan Agopian, care nu face greşeli de acest fel.
Teoria literară îmi place, atunci când îmi place, ca o construcție intelectuală în sine, ca un spectacol de idei, care te face să crezi, pentru o clipă, că secretul literaturii a fost dezlegat. Cel mai înzestrat teoretician literar de la noi este Eugen Negrici, care are vocație de filosof în mai mare măsură decât mulți dintre filosofii noştri de azi şi talent literar în mai mare măsură decât mulți dintre scriitorii noştri de azi. Cărțile sale i le citesc întotdeauna cu plăcere.
Mă bucur că s-a remarcat plasticitatea scrisului meu, dar nu cred că vine din publicistică. Ideea cu publicistica, pusă în circulație de Nicolae Manolescu, din intenția de a explica prin ce mă deosebesc de criticii din mediul universitar, este falsă. Se caracterizează, oare, publicistica românească prin plasticitate? Cea dinainte de 1989 era scrisă în limba de lemn a propagandei comuniste, iar cea de după 1989 este scrisă în limba de lemn a senzaționalismului ieftin. Dacă scrisul meu are o anumită plasticitate, ea vine din literatură, nu din publicistică. Când am început să scriu critică literară, mi-am spus în sinea mea că nimic nu este mai important decât să nu-l plictisesc pe cititor.
Între criticii „şaizecişti”, mai impresionişti, şi cei „optzecişti”, mai tehnicişti, cădeți cumva la mijloc, într-o generație intermediară. Vă considerați mai apropiat de predecesori sau de succesori? Aveți sentimentul unei continuități între diferitele generații de critici? Sau rupturile vi se par mai importante decât filiațiile?
Destui scriitori se afirmă despărțindu-se zgomotos de antecesori. Ați simțit această nevoie a delimitării, pentru a vă lansa pe propria orbită?
Pentru mine contează individualitățile, nu generațiile. Întâmplător generația optzeci nu are critici literari (cu excepția hiperînzestratului Dan C. Mihăilescu), dar generațiile următoare au. Mă simt într-un raport de continuitate şi de solidaritate cu toți criticii de valoare, de la Valeriu Cristea la Ion Simuț şi de la Eugen Simion la Daniel Cristea-Enache.
Sunteți un om care îşi propune să-i binedispună, să-i însenineze pe cei din jur. Povestiri, anecdote, glume, tot tacâmul. Dar sub această mască zâmbitoare există un ochi rău, malițios, exploatat în paginile de jurnal. Alex. Ştefănescu cel autentic este cel „bun” sau cel „rău”? Un om bun este cel care subliniază calitățile sau defectele semenului său? Dar un critic bun – ce este?
Între a fi un om bun (generos, cordial) şi a fi un critic bun (selectiv, exigent), ce alegeți, când cele două identități intră în conflict?
Da, cred că sunt un om bun. De când am îmbătrânit, nu mai sunt pur şi simplu bun, ci sunt bun şi regret că sunt bun. Nu demult, am cumpărat o pereche de pantofi strâmți, despre care ştiam bine că n-am să-i pot purta, numai ca să nu... stric bucuria vânzătoarei care mi-i adusese ca pe un trofeu, după ce căutase aproape o jumătate de oră în depozit.
Am şi umor, dar sunt un om grav. Nu-mi exhib gravitatea, tocmai pentru că sunt un om bun şi nu vreau să-i tulbur pe cei din jur cu trăirile mele intense şi cu visele mele neliniştitoare.
Un mod de a fi bun cu semenii tăi este să-ți faci bine profesia. N-am nici o plăcere să spun despre o carte că este proastă, dar trebuie să o fac, ca să nu-i induc în eroare pe cititori. Dar şi autorii în cauză ar trebui să-mi fie recunoscători, pentru că află adevărul despre cărțile lor. Un posibil adevăr. Şi să aprecieze faptul că îi iau în serios, că mă bazez pe capacitatea lor de înțelegere. Numai pe copii şi pe nebuni îi mințim.
Cum arată o zi din viața lui Alex. Ştefănescu, incluzând atât activitățile profesionale, cât şi orele de relaxare din uriaşa curte peste care sunteți proprietar? Ce ați vrea să schimbați din acest desfăşurător cotidian? Care sunt momentele pe care le-ați dori multiplicate, reiterate, parcurse de cât mai multe ori, şi care sunt obligațiile neplăcute, peste care ați vrea, pur şi simplu, să săriți?
Am o anumită răbdare orientală în tot ceea ce fac. Chiar şi dacă îndeplinesc o obligație neplăcută (curăț cartofi, citesc o carte de Liviu Ioan Stoiciu etc.), mă las absorbit de îndeplinirea ei ca de un ritual.
În fiecare dimineață mă scol la 6 (deşi mă culc cu mult după miezul nopții). Ies în grădină, le dau de mâncare celor doi motani, Lache şi Mache, ud cu furtunul florile, zarzavaturile, pomii şi iarba, smulg câteva buruieni. Mă întorc în casă pe la şapte, mă spăl şi mă aşez la computer. Citesc e-mail-urile şi le răspund, răsfoiesc cărțile şi revistele din teancul care stă pe birou în stânga mea, îmi fac fişe. Vorbesc cu Domnița despre programul zilei, plec la redacție (sau la altă instituție cu care colaborez). Mă bucur să-mi revăd prietenii, colegii şi cunoscuții, fac curte tuturor femeilor (îngrozit la gândul că s-ar putea să am la un moment dat succes), revin acasă, iau masa cu familia şi cu cine se mai întâmplă să fie la noi, mă închid în camera mea şi citesc. Seara ies din nou în grădină, unde este mereu ceva de făcut, stau apoi la televizor uitându-mă la un film tâmpit şi gândindu-mă la cu totul altceva. După ce Domnița se culcă, mă întorc în camera mea şi scriu. Înainte de culcare, întotdeauna după miezul nopții, mai ies o dată în grădină şi mă uit la cer, culcat pe spate în iarbă. M-aş uita oricât la cer, fără să mă plictisesc.
Din nefericire, nu mai regăsesc plăcerea de altădată de a mă plimba prin Bucureşti. Mă simt străin în propria mea țară.
Nu pot să uit o seară frumoasă de vară petrecută acum cinci sau şase ani la Bruxelles, într-o piață din centrul oraşului, dominată de o veche catedrală. Erau acolo mulți tineri, îmbrăcați neglijent, dar curat, care se distrau într-un mod simpatic. Câte unul dintre ei urca pe o estradă şi juca timp de câteva minute rolul de artist, cântând, recitând versuri sau dansând. Ceilalți îl aplaudau frenetic sau râdeau – fără nimic răutăcios – de stângăcia lui. La restaurantele din apropiere, cu mese aşezate sub cerul liber, maturii mâncau şi beau în tihnă, serviți de chelneri plini de solicitudine şi discreți. Totul era demn de încredere şi paşnic. Muzica – nezgomotoasă, doar o adiere de muzică – te îndemna să visezi.
Mă uitam cu invidie la belgienii care se simțeau acasă la ei şi se bucurau, fără griji, de o seară frumoasă de vară. Erau în deplină siguranță. Ştiau că mâncărurile şi băuturile de pe masă nu sunt falsificate, că bancnotele din buzunare nu li se devalorizează de la o oră la alta, că tinerii din piață sunt bine crescuți şi nu vor deveni agresivi sau indecenți. Mai ştiau că nu există în preajma lor hoți de buzunare care să le pândească fiecare mişcare şi, în eventualitatea că totuşi ar exista, există şi polițişti care veghează.
Ce mult îmi doresc să mă simt şi eu în România ca belgienii în Belgia! Deocamdată, nu există în lume o țară a mea. În Belgia mă simțeam străin, pentru că nu aveam amintiri comune cu cei de acolo. Dar şi în România mă simt străin, cu toate că sunt foarte legat sufleteşte de români. Stilul de viață de aici mă face să am permanent starea de spirit a unui intrus.
Hoții şi cerşetorii mă asediază pretutindeni, pe stradă, în magazine sau în autobuze. Automobiliştii claxonează asurzitor, circulă haotic sau parchează la întâmplare, blocând circulația. Tinerii vorbesc murdar (de fapt, nu vorbesc, ci urlă), la jumătate de metru de mine, ca şi cum aş fi un copac, nu un om. Pe unele străzi mă atacă în haită câinii, înrăiți de foame şi de frig.
În ceea ce mă priveşte, fac tot ceea ce trebuie pentru ca atmosfera să fie plăcută. Sunt politicos şi binevoitor, îmi îndeplinesc cu seriozitate şi la timp obligațiile profesionale şi cetățeneşti, nu fur, nu fac scandaluri, nu arunc lăbărțate coji de banane din maşină pe caldarâm. Dar cumințenia mea trece neobservată şi se îneacă într-un ocean de dezordine şi brutalitate.
Sunt convins că există şi alții ca mine, care îşi fac datoria tăcuți, fără să-i remarce cineva. În ei mi-e speranța. N-aş vrea să mor înainte de a mă simți acasă în România.
Niciodată nu-i prea târziu pentru o întrebare ironică. Ați declarat în scris că ați vrea să fiți portar la Cotrocenii lui Emil Constantinescu, la a cărui victorie în alegeri ați simțit o emoție cum numai prima lectură a poeziilor lui Eminescu v-a mai provocat. Cum vedeți lucrurile astăzi? Vă mai tentează job-ul?
În prezent îmi doresc altceva, să-i fiu profesor de literatură lui Gigi Becali. Mi-aş considera misiunea încheiată doar atunci când l-aş face să se simtă intimidat de numele lui Nichita Stănescu.
Întrebările finale şi... ultimative. Cum vedeți raiul? Dar iadul? Credeți că există sau nu, cum vi le imaginați?
Regret că vă dezamăgesc, dar eu nu cred în Dumnezeu. Şi, mai mult decât atât, simt o detaşare ironică, pe care însă în mod obişnuit mi-o ascund, fiindcă ştiu că reprezintă din partea mea o impolitețe, față de cei care cred, fie ei Albert Einstein sau Andrei Pleşu. Pentru mine este prea evident că Dumnezeu reprezintă o invenție convenabilă pentru oameni. Este exact instanța de care aveau nevoie. Este greu de suportat ideea că eşti al nimănui în Univers, că nimeni n-are grijă de tine, că dacă ți se face o nedreptate, ea va rămâne nepedepsită. Dumnezeu satisface toate aceste aşteptări. La nevoie, îți poate face rost şi de o vilă pe Coasta de Azur sau de un BMW. În plus, imaginara lui existență te ajută să faci față fricii de moarte. Nu întâmplător, dintre ființe, numai omul crede în Dumnezeu: pentru că numai el ştie că va muri şi are nevoie de iluzia că va trăi într-un fel şi după moarte.
În ceea ce priveşte raiul, aş putea să vă răspund – dacă aş trece participarea mea la dialog pe pilotul automat, aşa cum fac de multe ori în viața de fiecare zi – că mi-l imaginez ca pe un spațiu plin de blonde, unduitoare, zâmbitoare, îngăduitoare, visătoare şi... nevorbitoare. În realitate, m-aş simți ca în paradis dacă aş asculta la nesfârşit poezie, citită cu glas tare de autor sau de un actor, cărora însă să nu le văd chipul. Mostre de paradis îmi procur, de altfel, eu însumi, uneori, seara târziu, stând lungit pe o canapea, cu ochii deschişi în întuneric, şi ascultând, la boxele computerului, CD-uri cu poeme. Întrucât lipseşte imaginea celui care le pronunță, cuvintele vin parcă de nicăieri şi au o rezonanță puternică în sufletul meu. În acele momente sunt fericit.
DANIEL CRISTEA-ENACHE