Eseuri
Ioan Buduca
NIETZSCHE GÎNDEA LA DOUĂ CAPETE (II)
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011
Potrivit terminologiei aristoteliene, lucrurile există, pe de o parte, în propria lor potențialitate, pe de altă parte, în propria lor actualizare. De pildă, stejarul există deja în sămînța de stejar, dar numai în potența sa, nu şi în actualizarea lui. Metafizica medievală vorbeşte despre existența in potentia a tuturor lucrurilor ca fiind omnipotentia divină. Actualizarea lor, fie prin hocus-pocus, fie printr-o metodă evoluționistă, ar fi, pentru medievali, ceea ce limbajul biblic a definit drept Creația. Acelaşi limbaj aristotelian ajunge pînă la Stéphane Lupasco, în scrierile căruia potențializarea unei particule ar fi totuna cu retragerea ei energetică în cîmpul din care s-a actualizat.
Cu totul altfel stau aceste înțelesuri în limbajul intuiției matematice. Aici, în limbajul matematic, ceea ce este numărabil pînă la numărul infinit şi dincolo de el poartă numele de infinit potențial. Caracteristica sa esențială este discontinuitatea, numărabilul: 1, 2, 3 etc. Dar punctele de pe o dreaptă, o infinitate, pot fi numărate? Nu pot fi numărate pentru că „legea” internă a dreptei este continuul, iar continuul, nefiind ceva ca o cărămidă pusă lîngă altă cărămidă, nu poate sta sub „legea” numărabilității. Infinitatea de puncte ale dreptei a fost numită infinit actual. Caracteristica sa esențială este continuitatea. Niciun fel de consecutivitate (ca, de pildă, atunci cînd 2 vine după 1) nu poate fi demonstrată pe domeniul lucrurilor care au continuul drept caracteristică. Şi niciun fel de matematică n-a reuşit, deocamdată, să dea seama despre non-numărabil.
În lumea infinitului actual (non-numărabil) avem cîteva reprezentări tari: Dumnezeu (în teologie), cîmpul (în fizică), vorbirea (în lingvistică), genele (în genetică), ontogeneza (în biologie), ființa (în filosofie). De partea cealaltă a fiecăreia dintre aceste reprezentări ale infinitului actual (fără discontinuitate), în contrariul lor esențial, aşadar, stau reprezentări potențializate ale infinitului: Creația (în teologie), particula (în fizică), limba (în lingvistică), variabilitatea speciilor (în genetică), filogeneza (în biologie), ființarea (în filosofie).
Ce avem de înțeles? Potrivit intuiției din matematica noastră, Aristotel a întors lumea pe dos. În sămînța de stejar nu se află potențialul stejar matur, ci stejarul cel real (acela care participă la lumile fără discontinuitate ale non-numărabilului). În sămînța de stejar nu se află potențialitatea, ci adevărata actualitate, aceea a infinitului actual, aşadar. Iar stejarul cel matur trebuie luat în seamă ca fiind o potențializare a infinitului actual, o trecere în numărabil a non-numărabilului.
La fel în toate perechile de contrarii mai sus pomenite: Creația are a fi luată în seamă ca o potențializare a infinitului lui Dumnezeu; particula – ca o potențializare a infinității cîmpului; limba – ca o potențializare a infinirii vorbirii; speciile – ca o potențializare a infinitudinii combinatorice a genelor; individul unei specii – ca o potențializare a infinitului actual al speciei; ființarea (omul individual, de pildă) – ca o potențializare a infinitului actual al omului (chipul şi asemănarea divinului ar fi numele biblic al acestui infinit).
Toate acestea (contradicția esențială ce apare între numărabil şi non-numărabil, între discontinuu şi continuu, aşadar) nu au doar bază matematică, ci şi biologică. Emisfera stîngă a creierului uman procesează în limbajele numărabilului, iar emisfera dreaptă – în „limbajele” non-numărabilului.
Dacă am reuşi să vedem contradicția continuu-discontinuu din interiorul „sistemului de axiome” ale emisferei drepte, cu siguranță că nu ne-ar mai apărea straniu faptul că noi, ființările umane, nu stăm în domeniul actualului, ci în acela al potenței; nu ne-ar mai părea o inversiune contraintuitivă a intuiției aristoteliene gîndul că nu sîntem reali. Da, nu sîntem numere reale (puncte pe o dreaptă), ci numere naturale (cărămizi într-un zid) – dar asta numai din perspectiva emisferei stîngi. Aici, în dreapta, sîntem reali.
Dar, deocamdată, nu avem „ştiințe” ale emisferei drepte. De acolo vin religiile, arta, metafizica. Newton a vrut ca de acolo să vină şi fizica. Einstein, la fel. Dar a apărut cuantica şi mesajul ei a fost că tot ce putem cunoaşte este discontinuu. Ceea ce este continuu nu este matematizabil, deşi poate fi experiat empiric la fel de uşor ca şi ceea ce este discontinuu şi matematizabil. Zilnic bem apă fără să putem număra ceva pe „dreapta” ei. Zilnic mîncăm pîine şi putem număra cîte ceva în şirul de pîini.
De unde vine contradicția continuu-discontinuu? De la intuiția pe care am numit-o punct. Orice punct este, de fapt, o reprezentare a unui infinit actual. Iată de ce calculul cu infiniți este tautologic, iar matematizarea continuului ar fi o tauto-logică. Dar tautologicul infiniților actuali ne apare ca fiind profund paradoxal din perspectiva emisferei stîngi: infinitatea de puncte de pe o dreaptă ne apare ca fiind mai bogată decît infinitatea de puncte de pe un plan.
(Singurul scriitor care şi-a propus să descrie lumea şi din perspectiva emisferei drepte a fost Carlos Castaneda. S-a folosit de pretextul unui vrăjitor toltec, specialist în „naveta” stînga-dreapta.)
***
Să ne imaginăm următoarea ipoteză: ființele aşa-zis extraterestre pe care le căutăm în spațiul cosmic (mă rog, e un fel de a zice că le căutăm; în fapt, noi doar facem ipoteze despre existența lor), ei bine, aceste ființe ar fi prezente peste tot în jurul nostru, dar nu le vedem pentru că sînt extrem de mici; atomii, de pildă, ar fi astfel de ființe. Se ştie că originea acestor atomi se află în jocul de reacții nucleare din miezul stelelor, care, mai apoi, explodează şi împrăştie în spațiul cosmic astfel de structuri stabile. Originea lor, aşadar, este extraterestră. Ce fel de conştiință ar putea avea un atom? Noi am putea-o descifra numai din exteriorul ei. Ne-ar apărea sub forma legilor fizice pe care le respectă un atom. Tot aşa cum conştiința unei ființe umane nu poate fi descifrată altfel decît „citind” legile fizice (şi morale) pe care ea le respectă.
În ipoteza de mai sus, am presupus că inteligența conştientă de sine nu are nevoie de suport organic ca să apară în univers, ci, dimpotrivă, universul are nevoie de o anume inteligență conştientă de sine ca să apară. Dacă acceptăm această presupoziție (ceea ce ar fi un pur act de credință, iar nu unul de cunoaştere), nu mai avem de descifrat doar o evoluție a ființelor pe suport organic, ci şi o posibilă evoluție a inteligențelor în cosmos. Terorismul metodologic al cunoaşterii ştiințifice nu permite presupoziția de mai sus. Ea aparține unui domeniu de acțiune mentală pe care nici măcar religiile nu l-au abordat sub acest aspect al evoluționismului. În ultima vreme, cercetători bine informați cu rezultatele de avangardă din cîteva domenii de vîrf ale ştiințelor (cuantica, cosmologia, biologia, cumputer science, explorările experimentale asupra conştiinței) au propus drept cîmp fundamental al universului o entitate energetică virtuală dotată cu in-formație, cu, adică, o anume capacitate de a formata informații, sau, în limbajul din computer science, cu o anume capacitate de a programa calcule extrem de complexe. Această entitate energetică fundamentală (căreia i s-a mai spus „vid cuantic”) lucrează cu două stări, cele care în cursul evoluției programate apar, la nivel cuantic şi atomic, sub forma sarcinilor electrice pozitive şi negative. Iar aceste două stări sînt suficiente (la fel ca în funcționarea unui computer) pentru a susține evoluția programată pînă la stadiul conştiinței de sine a ființelor umane (şi mai departe, dacă acceptăm că, în univers, avem şi conştiințele ființelor angelice).
Nimic nou în descrierea de mai sus, în afară de limbaj, care profită de apariția reprezentărilor din computer science şi din cuantică. La limită, inteligența originară devine conştientă de sine într-un stadiu al evoluției în care acțiunea mentală a ființelor umane ar putea produce un program de calcul care să reproducă tot lanțul evoluționar al inteligenței originare pînă la stadiul acestei... autorevelații.
Noutatea va veni din direcția acelor cercetări care vor putea dovedi că acest lanț evoluționar al inteligenței originare ar putea fi infinit de divers. Ar fi ca şi cum inteligența originară ar produce un ocean de bule, fiecare bulă fiind un univers independent, dotat cu propria sa fizică (cu sau fără stadii biochimice, cu sau fără stadii biologice, cu sau fără stadii ale autorevelației finale).
Ervin Laszlo propune să numim acest cîmp fundamental al inteligenței in-formaționale cîmpul A, în onoarea doctrinei vedice care a vorbit despre cîmpul Akashic (vezi Ştiința şi cîmpul Akashic. O teorie integrală a tuturor lucrurilor, în româneşte la Pro Editură şi Tipografie, 2008).
***
Cel care a botezat in-formația aşa (in-formație) a fost fizicianul David Bohm. Nu este nici energie, nici materie. Nu sîntem pe domeniul ecuației E=mc2. Dar unde sîntem? Acolo unde punem o întrebare despre apariția energiei: ce anume face ca energia să apară organizată potrivit unor legi (pe care le-am descifrat deja)? In-formația. Adică? Adică un cîmp în care energia este doar o virtualitate. Un vid, dar unul in-format. Din vidul acela, ceea ce este acolo pură virtualitate apare, se face aparent printr-o apariție. Unde apare? În spațiu şi timp? Dar dacă e aşa, înseamnă că spațiul şi timpul erau deja in-formate în vid. Şi cum apare? Apare ca energie.
Cu acest fel de a gîndi ne aflăm, din nou, pe frontiera dintre non-manifestat (dar manifestabil) şi manifestare. Din nou? Da. Pentru că despre această frontieră au vorbit, cu milenii în urmă, Vedele. N-au vorbit în limbajul fizicii, ci în acela al metafizicii. Ce avem aici? Unitatea intuiției omeneşti? Sau unitatea sensurilor care sînt date acestei intuiții?
Un alt fizician de mare anvergură al vremurilor noastre, Stephen Hawking, propune o altă viziune: nu există nicio frontieră între non-manifestat şi manifestat. Hawking pune aceeaşi intuiție în fața aceluiaşi sens. Dar el ajunge la o altă descriere a sensului: acolo unde părea a fi o frontieră între vidul in-format şi manifestarea sa (ca energie în spațiu şi timp) există o suprapunere (virtuală) a tuturor posibilităților. De pildă, în suma acelor posibilități există şi una care poate face ca energia să evolueze doar pînă la organizarea sa atomică şi atît, nimic în plus care să ducă, eventual, la organizarea moleculară. Dacă suma acelor posibilități ar fi văzută (observată sau măsurată) de un atom capabil de aşa ceva (observare, măsurare), atunci toate celelalte posibilități s-ar retrage în virtualitatea lor, dar aceea care ar putea conduce la evoluția energiei către atomi s-ar manifesta, ar deveni aparentă acelui atom (aparent fiind, aici, un participiu al verbului a apărea).
Dimpotrivă, dacă suma acelor posibilități ar fi văzută de un observator dotat cu conştiința ființelor umane ajunse în stadiul de a înțelege astfel de observații, atunci o posibilitate ca aceea care ar conduce evoluția universului doar pînă la conştiința atomilor s-ar retrage în „neant”, dar s-ar face aparentă posibilitatea care ar conduce universul pînă la stadiul ființelor umane dotate cu inteligență ştiințifică.
Aşadar, universul este creat de observatori. În absența lor, ceea ce am numit univers ar fi doar un ocean infinit, dar vid, in-format, dar non-manifestat: un ocean plin de valuri, dar fără apă şi fără maluri.
Întrebarea devine acum următoarea: care ar putea fi diferența dintre observator şi univers? Şi răspunsul vine de la sine: universul apare sau nu apare ca manifestare fizică. Observatorul apare sau nu apare ca manifestare non-fizică (de esența conştiinței, a sensului). Ceea ce noi am vrut să gîndim ca fiind frontieră între vid şi energie (între non-manifestat şi manifestat) este, de fapt, interacțiune între ceva fizic şi ceva non-fizic (de esența semnificației).
Universul, da, nu are sens, nu are semnificație, nu are cauză, nu are scop. Dar există în cuprinsul său ceva ce nu ține de univers: conştiința. Orice întîlnire între un anume nivel de conştiință (de pildă, acela al stelelor) şi manifestarea universală (vidul cuantic, adică) va da formă aparentă unui univers. Nu va fi accesibilă niciodată o astfel de formă aparentă conştiinței unui atom sau conştiinței unei ființe umane. (Doar magul lui Castaneda susține contrariul.)
Aceste forme de univers (cu legile lor fizice proprii) sînt aparențe care apar din vidul cuantic ca urmare a puterii de actualizare a observatorilor. Întrebare: va fi existat, oare, un prim observator? – acela care a produs prima actualizare a vidului cuantic? Altfel spus: există, oare, un evoluționism al conştiinței în univers?
Cîtă vreme am acceptat ipoteza vidului in-format, nu mai avem decît să îndurăm şi conştiința faptului că in-formaționalul din vid evoluează, şi anume odată cu evoluțiile observatorilor din univers (feedback). Primul dintre toți aceşti observatori (prima scînteie de conştiință producătoare de semnificații) a fost numit, în conştiința noastră, Dumnezeu. Dar abia acum putem şti ceea ce altădată era doar un act de credință: fără observator, universul nu se manifestă, rămîne în vidul virtualităților sale infinite.
Prin credință, speram să fie aşa. Prin ştiință, am aflat că aşa e.
Prin credință, am înțeles observatorul ca pe un prim motor al mişcării, ca pe un prim impuls al facerii lucrurilor.
Iată că, şi prin ştiință, primatul primului observator reapare conştiinței noastre. Cum, aşadar, s-a născut primul observator şi, drept consecință, întîia actualizare a vidului?
Ne-am întors în locul vechii întrebări: „Dar pe Dumnezeu cine sau ce l-a făcut?”. Acum avem un început de răspuns plauzibil şi credinței, şi ştiinței. Vidul nu era dintotdeauna in-format. A ajuns să fie aşa. Înainte de a fi in-format, era o pură omogenitate a divinului. Nefiind diferențiat, nu cunoştea miracolul a ceea ce produce diferențierea identicului: conştiința de sine. Toate posibilitățile erau prezente, acolo, dar în mod exclusiv virtual. Nu exista, aşadar, conştiința diferențelor dintre una şi alta. Prima diferențiere (altfel spus, prima actualizare a unei posibilități virtuale) n-avea cum să se producă altfel decît prin ceea ce teologia creştină a numit kenoză, iar Cabala iudaică a definit ca tsim-tsum: infinitul potențial (virtual) s-a restrîns într-un infinit actual; numărabilul s-a făcut continuu; discontinuul (cuanticul) s-a făcut... punct (materie). Restul a fost evoluționism. Pentru că punctul a devenit o primă in-formație diferențiată în nediferențiat. Restul, adică evoluționismul conştiinței de sine a observatorilor din univers, poate fi povestit ca geometrie (punct, linie, plan, volum, hipervolum), ca fizică (cuante, atomi) sau ca biologie (celule, organe). Atîta doar că in-formația nu are treabă cu spațiul şi cu timpul, ci cu simultaneitatea. Doar actualizările par a fi în timp şi în spațiu. Dar esența hologramelor lor rămîne în simultaneitatea conştiinței de sine deja diferențiate. În nediferențiere, nici măcar despre simultaneitate nu s-ar fi putut... vorbi.
***
Imaginați-vă că ați fi în interiorul unor conştiințe de sine diferite. Dacă ați fi o conştiință galactică, pentru voi, universul ar fi actualizarea unor legi simple: gravitație acționînd asupra unor structuri de hidrogen. Dacă ați fi o conştiință stelară în interiorul unei galaxii, ați avea de înțeles un univers care expulzează din sine atomi pe care nu i-a avut la începutul formării stelelor şi ați avea nevoie de o fizică prin care să înțelegeți reacțiile nucleare care duc la formarea unor atomi mai complecşi decît hidrogenul, dar nu ați avea nicio informație despre evoluțiile cosmice ale acelor atomi care se „nasc” în miezul unei stele. Dacă ați fi o conştiință planetară (adică una care s-a format în urma evoluțiilor cosmice ale acelor atomi mai complecşi decît hidrogenul), ați actualiza conştiența tuturor formelor de materie care apar în jocul combinatoriu al atomilor, dar n-ați avea nicio informație despre structurile organice dotate cu capacități de autoreproducere. Fiind conştiința unor astfel de structuri organice, ale omului să zicem, veți putea actualiza conştientizarea modului în care conştiențele evoluează pe scara complexității cosmice, dar nu veți putea avea nicio informație despre ultima dintre toate aceste conştiențe. Veți putea, în schimb, să combinați actul de credință şi cunoaşterea ca să faceți ipoteze tot mai rafinate despre naşterea conştienței în univers şi, în acest fel, despre „naşterea” tuturor aparențelor sub care se manifestă vidul cuantic atunci cînd este observat de una sau alta dintre aceste forme de conştiență.
***
Reveniți, vă rog, asupra viziunii lui Hawking despre universul creat de observator. Veți înțelege că acest univers în care noi am apărut (noi, ființele umane) n-ar fi fost formatat aşa (cu evoluționismul întins pînă la evenimentul apariției noastre) dacă noi, ființa umană, n-am fi putut fi observatori (creatori) ai apariției sale. Cum am fost, dacă am apărut ca specie diferențiată abia în urmă cu cîteva milioane de ani? Înseamnă că nu specia noastră ca specie a fost observatorul, ci conştiința noastră. Iar conştiința noastră (care nu este un produs al funcției noastre cerebrale, e clar deja) a putut fi acolo numai dacă ea ar fi una dintre formele de conştiență ale divinului. Ceea ce ne-a şi fost comunicat, de altfel, prin revelația potrivit căreia am fost creați după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ceea ce are a fi, iată, totuna cu faptul că Dumnezeu a creat acest univers după chipul şi asemănarea noastră.
Devine de negîndit, potrivit viziunii universului creat de observator, ca Dumnezeu să nu fi creat şi un univers particular (altul) după chipul şi asemănarea conştienței atomilor. După cum de negîndit devine şi ipoteza ca Dumnezeu să nu fi creat şi un univers (altul) după chipul şi asemănarea îngerilor. Iar povestea lui Lucifer ca fiind mutat dintr-un univers într-altul începe să prindă oarece miez... Probabil că şi noi, dacă am fi fost mutați în universul care era programat să evolueze numai pînă la stadiul maimuțelor, am fi devenit acolo un blestem al acelei specii.
Călătoriile prin metavers, se vede treaba, nu sînt cel mai recomandabil turism.
***
Citeam, ascultînd manele, cea mai bună carte românească despre Nietzsche: George Bondor, Dansul măştilor. Nietzsche şi filozofia interpretării, Humanitas, 2008. Şi, deodată, am înțeles voința de putere care încearcă să domine pe scena acestui fel de muzică: maneaua exprimă dorința de identitate şi diferență a celor care au, azi, resentimentul culturii aşa-zis înalte (ieri, alții erau oamenii acestui resentiment: cei care au creat muzica rock). Azi, oamenii acestui resentiment provin din ultima „regiune” umană care nu s-a putut snobi prin accesul la acest nivel de cultură. La fel s-au petrecut lucrurile şi în muzica uşoară atunci cînd ea a devenit dominantă, dar pe vremea aceea lumea țigănească nu avea cum să ajungă la „modernitatea” manelei, rămasă fiind încă în lăutăresc. Dorința snoabă de a ieşi din lăutăresc a elitelor țigăneşti a dat maneaua (altfel spus: voința de putere ce se exprimă în manea ia forma acestei valori emancipative).
Nietzsche a iubit forțele active (afirmative) pentru că el însuşi se simțea pe sine ca fiind un reactiv (un negator). Dovadă că n-a avut nicio înțelegere pentru noile voințe de putere care acționau în configurația cultural-politică a secolului său. N-ar fi avut nici pentru manea, desigur, pe care ar fi evaluat-o ca pe o decadență de ultimă oră izvorîtă din morala noilor sclavi. (Las’ că sclavii sînt, de fapt, stăpînii!) Chestiunea pe care vreau să o relev este că nu poți fi nietzschean consecvent decît împotriva lui Nietzsche, cu alte cuvinte: dacă fatalitatea îți cere să iubeşti forțele afirmative, acelea care spun „da” vieții, trebuie să iubeşti şi maneaua.
Contradicția lui Nietzsche este că afirmă necesitatea afirmativului din interiorul unei voințe de putere de tip negativ... că n-avea cum să nu joace la două capete...
Da, valorile morale au apărut ca o decadență în raport cu inconştiența sănătoasă a instinctelor, dar această decadență a fost voită de afirmativul forțelor vitale. Decadența apare a fi un fatum, da, aşa este, dar atunci cum rămîne cu amor fati? Iată de ce şi el, Nietzsche, s-a făcut din contrariul său, aşa cum chiar el zicea că se fac toate lucrurile, credințele, ideile şi, în general, toate valorile. Un spirit reacționar nu poate fi decît acela care iubeşte spiritele acționare.
Noi am spune că apariția valorilor morale a fost o trecere de la barbarie la civilizație. El, Nietzsche, ne va convinge că ar fi fost mai bine dacă am fi rămas în stadiul dionisiac al instinctelor noastre libere şi inconştiente. De ce pare a ne convinge? Pentru că şi noi sîntem spirite reactive (negatoare, nihiliste) şi nu avem voința puterii de a vedea afirmativul civilizării noastre. Civilizați, da, dar mai slabi. Civilizați, da, dar mai bolnavi.
Cine vorbeşte aşa? Un individualism egoist şi cu adevărat slab. Unul care, nefiind afirmativ, nu vrea să vadă voințele de putere care s-au consolidat în lumea noastră: cuantica, globalizarea, aristocrația finanțelor... Da, pierdem mult din ce aveam ca națiuni, dar cîştigăm ceva important ca omenire... Nietzsche a profețit nenorocirile acestor schimbări, dar a avut şi inima atît de uşoară încît să vadă în viitor saltul cuantic pe care îl vom face ca umanitate... N-a greşit descrierea lumii moderne, dar a evaluat-o reacționar. Ştia că e o lume nihilistă, dar mai ştia că tocmai acest nihilism se va vădi a fi mai afirmativ ca oricare altă lume istorică a trecutului.
Cu totul altfel stau aceste înțelesuri în limbajul intuiției matematice. Aici, în limbajul matematic, ceea ce este numărabil pînă la numărul infinit şi dincolo de el poartă numele de infinit potențial. Caracteristica sa esențială este discontinuitatea, numărabilul: 1, 2, 3 etc. Dar punctele de pe o dreaptă, o infinitate, pot fi numărate? Nu pot fi numărate pentru că „legea” internă a dreptei este continuul, iar continuul, nefiind ceva ca o cărămidă pusă lîngă altă cărămidă, nu poate sta sub „legea” numărabilității. Infinitatea de puncte ale dreptei a fost numită infinit actual. Caracteristica sa esențială este continuitatea. Niciun fel de consecutivitate (ca, de pildă, atunci cînd 2 vine după 1) nu poate fi demonstrată pe domeniul lucrurilor care au continuul drept caracteristică. Şi niciun fel de matematică n-a reuşit, deocamdată, să dea seama despre non-numărabil.
În lumea infinitului actual (non-numărabil) avem cîteva reprezentări tari: Dumnezeu (în teologie), cîmpul (în fizică), vorbirea (în lingvistică), genele (în genetică), ontogeneza (în biologie), ființa (în filosofie). De partea cealaltă a fiecăreia dintre aceste reprezentări ale infinitului actual (fără discontinuitate), în contrariul lor esențial, aşadar, stau reprezentări potențializate ale infinitului: Creația (în teologie), particula (în fizică), limba (în lingvistică), variabilitatea speciilor (în genetică), filogeneza (în biologie), ființarea (în filosofie).
Ce avem de înțeles? Potrivit intuiției din matematica noastră, Aristotel a întors lumea pe dos. În sămînța de stejar nu se află potențialul stejar matur, ci stejarul cel real (acela care participă la lumile fără discontinuitate ale non-numărabilului). În sămînța de stejar nu se află potențialitatea, ci adevărata actualitate, aceea a infinitului actual, aşadar. Iar stejarul cel matur trebuie luat în seamă ca fiind o potențializare a infinitului actual, o trecere în numărabil a non-numărabilului.
La fel în toate perechile de contrarii mai sus pomenite: Creația are a fi luată în seamă ca o potențializare a infinitului lui Dumnezeu; particula – ca o potențializare a infinității cîmpului; limba – ca o potențializare a infinirii vorbirii; speciile – ca o potențializare a infinitudinii combinatorice a genelor; individul unei specii – ca o potențializare a infinitului actual al speciei; ființarea (omul individual, de pildă) – ca o potențializare a infinitului actual al omului (chipul şi asemănarea divinului ar fi numele biblic al acestui infinit).
Toate acestea (contradicția esențială ce apare între numărabil şi non-numărabil, între discontinuu şi continuu, aşadar) nu au doar bază matematică, ci şi biologică. Emisfera stîngă a creierului uman procesează în limbajele numărabilului, iar emisfera dreaptă – în „limbajele” non-numărabilului.
Dacă am reuşi să vedem contradicția continuu-discontinuu din interiorul „sistemului de axiome” ale emisferei drepte, cu siguranță că nu ne-ar mai apărea straniu faptul că noi, ființările umane, nu stăm în domeniul actualului, ci în acela al potenței; nu ne-ar mai părea o inversiune contraintuitivă a intuiției aristoteliene gîndul că nu sîntem reali. Da, nu sîntem numere reale (puncte pe o dreaptă), ci numere naturale (cărămizi într-un zid) – dar asta numai din perspectiva emisferei stîngi. Aici, în dreapta, sîntem reali.
Dar, deocamdată, nu avem „ştiințe” ale emisferei drepte. De acolo vin religiile, arta, metafizica. Newton a vrut ca de acolo să vină şi fizica. Einstein, la fel. Dar a apărut cuantica şi mesajul ei a fost că tot ce putem cunoaşte este discontinuu. Ceea ce este continuu nu este matematizabil, deşi poate fi experiat empiric la fel de uşor ca şi ceea ce este discontinuu şi matematizabil. Zilnic bem apă fără să putem număra ceva pe „dreapta” ei. Zilnic mîncăm pîine şi putem număra cîte ceva în şirul de pîini.
De unde vine contradicția continuu-discontinuu? De la intuiția pe care am numit-o punct. Orice punct este, de fapt, o reprezentare a unui infinit actual. Iată de ce calculul cu infiniți este tautologic, iar matematizarea continuului ar fi o tauto-logică. Dar tautologicul infiniților actuali ne apare ca fiind profund paradoxal din perspectiva emisferei stîngi: infinitatea de puncte de pe o dreaptă ne apare ca fiind mai bogată decît infinitatea de puncte de pe un plan.
(Singurul scriitor care şi-a propus să descrie lumea şi din perspectiva emisferei drepte a fost Carlos Castaneda. S-a folosit de pretextul unui vrăjitor toltec, specialist în „naveta” stînga-dreapta.)
***
Să ne imaginăm următoarea ipoteză: ființele aşa-zis extraterestre pe care le căutăm în spațiul cosmic (mă rog, e un fel de a zice că le căutăm; în fapt, noi doar facem ipoteze despre existența lor), ei bine, aceste ființe ar fi prezente peste tot în jurul nostru, dar nu le vedem pentru că sînt extrem de mici; atomii, de pildă, ar fi astfel de ființe. Se ştie că originea acestor atomi se află în jocul de reacții nucleare din miezul stelelor, care, mai apoi, explodează şi împrăştie în spațiul cosmic astfel de structuri stabile. Originea lor, aşadar, este extraterestră. Ce fel de conştiință ar putea avea un atom? Noi am putea-o descifra numai din exteriorul ei. Ne-ar apărea sub forma legilor fizice pe care le respectă un atom. Tot aşa cum conştiința unei ființe umane nu poate fi descifrată altfel decît „citind” legile fizice (şi morale) pe care ea le respectă.
În ipoteza de mai sus, am presupus că inteligența conştientă de sine nu are nevoie de suport organic ca să apară în univers, ci, dimpotrivă, universul are nevoie de o anume inteligență conştientă de sine ca să apară. Dacă acceptăm această presupoziție (ceea ce ar fi un pur act de credință, iar nu unul de cunoaştere), nu mai avem de descifrat doar o evoluție a ființelor pe suport organic, ci şi o posibilă evoluție a inteligențelor în cosmos. Terorismul metodologic al cunoaşterii ştiințifice nu permite presupoziția de mai sus. Ea aparține unui domeniu de acțiune mentală pe care nici măcar religiile nu l-au abordat sub acest aspect al evoluționismului. În ultima vreme, cercetători bine informați cu rezultatele de avangardă din cîteva domenii de vîrf ale ştiințelor (cuantica, cosmologia, biologia, cumputer science, explorările experimentale asupra conştiinței) au propus drept cîmp fundamental al universului o entitate energetică virtuală dotată cu in-formație, cu, adică, o anume capacitate de a formata informații, sau, în limbajul din computer science, cu o anume capacitate de a programa calcule extrem de complexe. Această entitate energetică fundamentală (căreia i s-a mai spus „vid cuantic”) lucrează cu două stări, cele care în cursul evoluției programate apar, la nivel cuantic şi atomic, sub forma sarcinilor electrice pozitive şi negative. Iar aceste două stări sînt suficiente (la fel ca în funcționarea unui computer) pentru a susține evoluția programată pînă la stadiul conştiinței de sine a ființelor umane (şi mai departe, dacă acceptăm că, în univers, avem şi conştiințele ființelor angelice).
Nimic nou în descrierea de mai sus, în afară de limbaj, care profită de apariția reprezentărilor din computer science şi din cuantică. La limită, inteligența originară devine conştientă de sine într-un stadiu al evoluției în care acțiunea mentală a ființelor umane ar putea produce un program de calcul care să reproducă tot lanțul evoluționar al inteligenței originare pînă la stadiul acestei... autorevelații.
Noutatea va veni din direcția acelor cercetări care vor putea dovedi că acest lanț evoluționar al inteligenței originare ar putea fi infinit de divers. Ar fi ca şi cum inteligența originară ar produce un ocean de bule, fiecare bulă fiind un univers independent, dotat cu propria sa fizică (cu sau fără stadii biochimice, cu sau fără stadii biologice, cu sau fără stadii ale autorevelației finale).
Ervin Laszlo propune să numim acest cîmp fundamental al inteligenței in-formaționale cîmpul A, în onoarea doctrinei vedice care a vorbit despre cîmpul Akashic (vezi Ştiința şi cîmpul Akashic. O teorie integrală a tuturor lucrurilor, în româneşte la Pro Editură şi Tipografie, 2008).
***
Cel care a botezat in-formația aşa (in-formație) a fost fizicianul David Bohm. Nu este nici energie, nici materie. Nu sîntem pe domeniul ecuației E=mc2. Dar unde sîntem? Acolo unde punem o întrebare despre apariția energiei: ce anume face ca energia să apară organizată potrivit unor legi (pe care le-am descifrat deja)? In-formația. Adică? Adică un cîmp în care energia este doar o virtualitate. Un vid, dar unul in-format. Din vidul acela, ceea ce este acolo pură virtualitate apare, se face aparent printr-o apariție. Unde apare? În spațiu şi timp? Dar dacă e aşa, înseamnă că spațiul şi timpul erau deja in-formate în vid. Şi cum apare? Apare ca energie.
Cu acest fel de a gîndi ne aflăm, din nou, pe frontiera dintre non-manifestat (dar manifestabil) şi manifestare. Din nou? Da. Pentru că despre această frontieră au vorbit, cu milenii în urmă, Vedele. N-au vorbit în limbajul fizicii, ci în acela al metafizicii. Ce avem aici? Unitatea intuiției omeneşti? Sau unitatea sensurilor care sînt date acestei intuiții?
Un alt fizician de mare anvergură al vremurilor noastre, Stephen Hawking, propune o altă viziune: nu există nicio frontieră între non-manifestat şi manifestat. Hawking pune aceeaşi intuiție în fața aceluiaşi sens. Dar el ajunge la o altă descriere a sensului: acolo unde părea a fi o frontieră între vidul in-format şi manifestarea sa (ca energie în spațiu şi timp) există o suprapunere (virtuală) a tuturor posibilităților. De pildă, în suma acelor posibilități există şi una care poate face ca energia să evolueze doar pînă la organizarea sa atomică şi atît, nimic în plus care să ducă, eventual, la organizarea moleculară. Dacă suma acelor posibilități ar fi văzută (observată sau măsurată) de un atom capabil de aşa ceva (observare, măsurare), atunci toate celelalte posibilități s-ar retrage în virtualitatea lor, dar aceea care ar putea conduce la evoluția energiei către atomi s-ar manifesta, ar deveni aparentă acelui atom (aparent fiind, aici, un participiu al verbului a apărea).
Dimpotrivă, dacă suma acelor posibilități ar fi văzută de un observator dotat cu conştiința ființelor umane ajunse în stadiul de a înțelege astfel de observații, atunci o posibilitate ca aceea care ar conduce evoluția universului doar pînă la conştiința atomilor s-ar retrage în „neant”, dar s-ar face aparentă posibilitatea care ar conduce universul pînă la stadiul ființelor umane dotate cu inteligență ştiințifică.
Aşadar, universul este creat de observatori. În absența lor, ceea ce am numit univers ar fi doar un ocean infinit, dar vid, in-format, dar non-manifestat: un ocean plin de valuri, dar fără apă şi fără maluri.
Întrebarea devine acum următoarea: care ar putea fi diferența dintre observator şi univers? Şi răspunsul vine de la sine: universul apare sau nu apare ca manifestare fizică. Observatorul apare sau nu apare ca manifestare non-fizică (de esența conştiinței, a sensului). Ceea ce noi am vrut să gîndim ca fiind frontieră între vid şi energie (între non-manifestat şi manifestat) este, de fapt, interacțiune între ceva fizic şi ceva non-fizic (de esența semnificației).
Universul, da, nu are sens, nu are semnificație, nu are cauză, nu are scop. Dar există în cuprinsul său ceva ce nu ține de univers: conştiința. Orice întîlnire între un anume nivel de conştiință (de pildă, acela al stelelor) şi manifestarea universală (vidul cuantic, adică) va da formă aparentă unui univers. Nu va fi accesibilă niciodată o astfel de formă aparentă conştiinței unui atom sau conştiinței unei ființe umane. (Doar magul lui Castaneda susține contrariul.)
Aceste forme de univers (cu legile lor fizice proprii) sînt aparențe care apar din vidul cuantic ca urmare a puterii de actualizare a observatorilor. Întrebare: va fi existat, oare, un prim observator? – acela care a produs prima actualizare a vidului cuantic? Altfel spus: există, oare, un evoluționism al conştiinței în univers?
Cîtă vreme am acceptat ipoteza vidului in-format, nu mai avem decît să îndurăm şi conştiința faptului că in-formaționalul din vid evoluează, şi anume odată cu evoluțiile observatorilor din univers (feedback). Primul dintre toți aceşti observatori (prima scînteie de conştiință producătoare de semnificații) a fost numit, în conştiința noastră, Dumnezeu. Dar abia acum putem şti ceea ce altădată era doar un act de credință: fără observator, universul nu se manifestă, rămîne în vidul virtualităților sale infinite.
Prin credință, speram să fie aşa. Prin ştiință, am aflat că aşa e.
Prin credință, am înțeles observatorul ca pe un prim motor al mişcării, ca pe un prim impuls al facerii lucrurilor.
Iată că, şi prin ştiință, primatul primului observator reapare conştiinței noastre. Cum, aşadar, s-a născut primul observator şi, drept consecință, întîia actualizare a vidului?
Ne-am întors în locul vechii întrebări: „Dar pe Dumnezeu cine sau ce l-a făcut?”. Acum avem un început de răspuns plauzibil şi credinței, şi ştiinței. Vidul nu era dintotdeauna in-format. A ajuns să fie aşa. Înainte de a fi in-format, era o pură omogenitate a divinului. Nefiind diferențiat, nu cunoştea miracolul a ceea ce produce diferențierea identicului: conştiința de sine. Toate posibilitățile erau prezente, acolo, dar în mod exclusiv virtual. Nu exista, aşadar, conştiința diferențelor dintre una şi alta. Prima diferențiere (altfel spus, prima actualizare a unei posibilități virtuale) n-avea cum să se producă altfel decît prin ceea ce teologia creştină a numit kenoză, iar Cabala iudaică a definit ca tsim-tsum: infinitul potențial (virtual) s-a restrîns într-un infinit actual; numărabilul s-a făcut continuu; discontinuul (cuanticul) s-a făcut... punct (materie). Restul a fost evoluționism. Pentru că punctul a devenit o primă in-formație diferențiată în nediferențiat. Restul, adică evoluționismul conştiinței de sine a observatorilor din univers, poate fi povestit ca geometrie (punct, linie, plan, volum, hipervolum), ca fizică (cuante, atomi) sau ca biologie (celule, organe). Atîta doar că in-formația nu are treabă cu spațiul şi cu timpul, ci cu simultaneitatea. Doar actualizările par a fi în timp şi în spațiu. Dar esența hologramelor lor rămîne în simultaneitatea conştiinței de sine deja diferențiate. În nediferențiere, nici măcar despre simultaneitate nu s-ar fi putut... vorbi.
***
Imaginați-vă că ați fi în interiorul unor conştiințe de sine diferite. Dacă ați fi o conştiință galactică, pentru voi, universul ar fi actualizarea unor legi simple: gravitație acționînd asupra unor structuri de hidrogen. Dacă ați fi o conştiință stelară în interiorul unei galaxii, ați avea de înțeles un univers care expulzează din sine atomi pe care nu i-a avut la începutul formării stelelor şi ați avea nevoie de o fizică prin care să înțelegeți reacțiile nucleare care duc la formarea unor atomi mai complecşi decît hidrogenul, dar nu ați avea nicio informație despre evoluțiile cosmice ale acelor atomi care se „nasc” în miezul unei stele. Dacă ați fi o conştiință planetară (adică una care s-a format în urma evoluțiilor cosmice ale acelor atomi mai complecşi decît hidrogenul), ați actualiza conştiența tuturor formelor de materie care apar în jocul combinatoriu al atomilor, dar n-ați avea nicio informație despre structurile organice dotate cu capacități de autoreproducere. Fiind conştiința unor astfel de structuri organice, ale omului să zicem, veți putea actualiza conştientizarea modului în care conştiențele evoluează pe scara complexității cosmice, dar nu veți putea avea nicio informație despre ultima dintre toate aceste conştiențe. Veți putea, în schimb, să combinați actul de credință şi cunoaşterea ca să faceți ipoteze tot mai rafinate despre naşterea conştienței în univers şi, în acest fel, despre „naşterea” tuturor aparențelor sub care se manifestă vidul cuantic atunci cînd este observat de una sau alta dintre aceste forme de conştiență.
***
Reveniți, vă rog, asupra viziunii lui Hawking despre universul creat de observator. Veți înțelege că acest univers în care noi am apărut (noi, ființele umane) n-ar fi fost formatat aşa (cu evoluționismul întins pînă la evenimentul apariției noastre) dacă noi, ființa umană, n-am fi putut fi observatori (creatori) ai apariției sale. Cum am fost, dacă am apărut ca specie diferențiată abia în urmă cu cîteva milioane de ani? Înseamnă că nu specia noastră ca specie a fost observatorul, ci conştiința noastră. Iar conştiința noastră (care nu este un produs al funcției noastre cerebrale, e clar deja) a putut fi acolo numai dacă ea ar fi una dintre formele de conştiență ale divinului. Ceea ce ne-a şi fost comunicat, de altfel, prin revelația potrivit căreia am fost creați după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ceea ce are a fi, iată, totuna cu faptul că Dumnezeu a creat acest univers după chipul şi asemănarea noastră.
Devine de negîndit, potrivit viziunii universului creat de observator, ca Dumnezeu să nu fi creat şi un univers particular (altul) după chipul şi asemănarea conştienței atomilor. După cum de negîndit devine şi ipoteza ca Dumnezeu să nu fi creat şi un univers (altul) după chipul şi asemănarea îngerilor. Iar povestea lui Lucifer ca fiind mutat dintr-un univers într-altul începe să prindă oarece miez... Probabil că şi noi, dacă am fi fost mutați în universul care era programat să evolueze numai pînă la stadiul maimuțelor, am fi devenit acolo un blestem al acelei specii.
Călătoriile prin metavers, se vede treaba, nu sînt cel mai recomandabil turism.
***
Citeam, ascultînd manele, cea mai bună carte românească despre Nietzsche: George Bondor, Dansul măştilor. Nietzsche şi filozofia interpretării, Humanitas, 2008. Şi, deodată, am înțeles voința de putere care încearcă să domine pe scena acestui fel de muzică: maneaua exprimă dorința de identitate şi diferență a celor care au, azi, resentimentul culturii aşa-zis înalte (ieri, alții erau oamenii acestui resentiment: cei care au creat muzica rock). Azi, oamenii acestui resentiment provin din ultima „regiune” umană care nu s-a putut snobi prin accesul la acest nivel de cultură. La fel s-au petrecut lucrurile şi în muzica uşoară atunci cînd ea a devenit dominantă, dar pe vremea aceea lumea țigănească nu avea cum să ajungă la „modernitatea” manelei, rămasă fiind încă în lăutăresc. Dorința snoabă de a ieşi din lăutăresc a elitelor țigăneşti a dat maneaua (altfel spus: voința de putere ce se exprimă în manea ia forma acestei valori emancipative).
Nietzsche a iubit forțele active (afirmative) pentru că el însuşi se simțea pe sine ca fiind un reactiv (un negator). Dovadă că n-a avut nicio înțelegere pentru noile voințe de putere care acționau în configurația cultural-politică a secolului său. N-ar fi avut nici pentru manea, desigur, pe care ar fi evaluat-o ca pe o decadență de ultimă oră izvorîtă din morala noilor sclavi. (Las’ că sclavii sînt, de fapt, stăpînii!) Chestiunea pe care vreau să o relev este că nu poți fi nietzschean consecvent decît împotriva lui Nietzsche, cu alte cuvinte: dacă fatalitatea îți cere să iubeşti forțele afirmative, acelea care spun „da” vieții, trebuie să iubeşti şi maneaua.
Contradicția lui Nietzsche este că afirmă necesitatea afirmativului din interiorul unei voințe de putere de tip negativ... că n-avea cum să nu joace la două capete...
Da, valorile morale au apărut ca o decadență în raport cu inconştiența sănătoasă a instinctelor, dar această decadență a fost voită de afirmativul forțelor vitale. Decadența apare a fi un fatum, da, aşa este, dar atunci cum rămîne cu amor fati? Iată de ce şi el, Nietzsche, s-a făcut din contrariul său, aşa cum chiar el zicea că se fac toate lucrurile, credințele, ideile şi, în general, toate valorile. Un spirit reacționar nu poate fi decît acela care iubeşte spiritele acționare.
Noi am spune că apariția valorilor morale a fost o trecere de la barbarie la civilizație. El, Nietzsche, ne va convinge că ar fi fost mai bine dacă am fi rămas în stadiul dionisiac al instinctelor noastre libere şi inconştiente. De ce pare a ne convinge? Pentru că şi noi sîntem spirite reactive (negatoare, nihiliste) şi nu avem voința puterii de a vedea afirmativul civilizării noastre. Civilizați, da, dar mai slabi. Civilizați, da, dar mai bolnavi.
Cine vorbeşte aşa? Un individualism egoist şi cu adevărat slab. Unul care, nefiind afirmativ, nu vrea să vadă voințele de putere care s-au consolidat în lumea noastră: cuantica, globalizarea, aristocrația finanțelor... Da, pierdem mult din ce aveam ca națiuni, dar cîştigăm ceva important ca omenire... Nietzsche a profețit nenorocirile acestor schimbări, dar a avut şi inima atît de uşoară încît să vadă în viitor saltul cuantic pe care îl vom face ca umanitate... N-a greşit descrierea lumii moderne, dar a evaluat-o reacționar. Ştia că e o lume nihilistă, dar mai ştia că tocmai acest nihilism se va vădi a fi mai afirmativ ca oricare altă lume istorică a trecutului.