Comentarii critice
Constantin Pricop
IBRĂILEANU ASTĂZI
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011
Numele lui Garabet Ibrăileanu e prezent în viața noastră de fiecare zi – în Moldova mai ales şi cu deosebire în Iaşi, unde există liceul care îi poartă numele, străzi etc. iar Catedra de literatură română a Universității „Al. I. Cuza” se numeşte, în onoarea celui care a ținut aici cursuri de literatură între 1908 şi 1934, tot Garabet Ibrăileanu. Dar această circulație a numelui nu are un echivalent în cunoaşterea operei sale. Autorul a fost studiat de mulți critici şi istorici literari de prestigiu, dar opera sa este astăzi puțin frecventată. Mai puțin decît ar merita. Ce dovedeşte acest lucru? Chiar în mediile profesioniştilor în cercetarea literară citarea scrierilor sale e sporadică. E suficient să ne gîndim la contemporanul şi rivalul său, E. Lovinescu, care e mereu prezent şi activ în literatura de azi pentru a înțelege relativa uitare a lui Ibrăileanu. Este firesc să ne întrebăm, în urma acestei comparații, la motivele dezechilibrului: urmează studierea literaturii de azi o altă direcție decît aceea pe care se situa Ibrăileanu? Sau motivele sînt altele? Sigur că răspunsul la o astfel de întrebare nu ni-l poate oferi decît ansamblul scrierilor criticului de la Viața Românească.
*
Există în opera lui Ibrăileanu cîteva studii care sintetizează poziția sa în privința literaturii şi în privința conectării literaturii la viața socială. Aflăm, de asemenea, multe alte texte care completează poziția sa fundamentală. Ibrăileanu se numără printre cei cîțiva critici ai noştri care au convingeri teoretice ferme şi care îşi expun intervențiile în legătură cu o carte sau un autor pe fundalul acelor idei teoretice. Poate să se afle aici unul dintre motivele pentru care critica sa a fost considerată mai „dificilă” decît a altora. Este adevărat, scrisul său critic nu are sprinteneala neangajantă a foiletoniştilor care fac stil... S-a vorbit mult despre faptul că Ibrăileanu susține o concepție estetică articulată pe o perspectivă socială. Confruntarea între orientarea susținută de Ibrăileanu şi de colegii săi de idei şi E. Lovinescu şi partizanii acestuia pleacă tocmai de la această situare. Lovinescu susținea că opera literară nu trebuie să trădeze nici o altă preocupare decît realizarea estetică. Pentru Ibrăileanu scrisul literar are şi alte semnificații decît cele strict artistice. Lovinescu a continuat şi esențializat gîndirea privind literatura a lui Maiorescu. Ibrăileanu se trăgea din celălalt reprezentant important al începuturilor criticii române, Constantin Dobrogeanu-Gherea. Astăzi Gherea este lăsat la o parte, aproape că nu mai este amintit. Dar despre importanța acestuia vorbea chiar E. Lovinescu în monografia consacrată lui Maiorescu. Mentorul Junimii a inaugurat critica de observații general-culturale, cu pronunțat suport filosofic, iar Gherea introduce critica de analiză, spune Lovinescu. Ignorarea lui Gherea se datorează faptului că de numele său sînt legate cuvinte ca socialism, marxism ş.a.m.d. Partea rea e că o dată cu trecerea timpului simplificările se adîncesc şi pozițiile devin ra-dicale încît unii sînt în stare să-l vadă astăzi pe Lovinescu în postura de reprezentant al poziției corecte, fixînd linia estetică, în timp ce Ibrăileanu ar fi un autor vetust, un soi de susținător al judecării valorii operelor literare după bunele intenții pe care le exprimă... Nimic mai fals. Lucrurile sînt mai complicate şi poate că ar trebui să amintim aici opinia unui poet şi eseist ca T. S. Eliot, care numai de marxism nu poate fi acuzat. Acesta susține că valoarea estetică a operei literare trebuie pusă în evidență în primul rînd pentru a deosebi o scriere literară de un text oarecare, pentru a fi deci siguri că discutăm despre o operă de artă, dar la stabilirea valorii finale a unei opere literare sînt cîntărite şi alte elemente ale scrierii. Criticii de tipul lui Ibrăileanu nu neglijează valoarea artistică, dar susțin că în compoziția operei intră şi alte elemente, inclusiv o componentă ideologică. Din mai multe motive la noi există o puternică idiosincrazie față de tot ce nu este pur estetic. Printre aceste motive ar trebui să menționăm aici puternica ascensiune posteminesciană a unui curent naționalist, apoi jumătatea de secol de constrîngere ideologică sub comunism. Şi din această pricină Ibrăileanu a fost plasat într-o poziție astăzi nefrecventată.
*
Continuatorii lui E. Lovinescu au căutat în mod constant să încline balanța spre estetism, diminuînd importanța celeilalte direcții. Pompiliu Constantinescu a fost unul dintre fidelii colaboratori şi continuatori ai lui E. Lovinescu. Acesta revine în mod repetat, în analizele sale, asupra criticii lui Maiorescu, Gherea, Ibrăileanu, Lovinescu (din prima perioadă) considerîndu-i reprezentanți ai poziției sociologice din critica românească.1 Despre Ibrăileanu (față de care, ca un declarat continuator al şcolii lovinesciene, nu avea prea multă înțelegere) afirmă că a fost „critic de idei generale, al ideilor sale” şi că a rămas pînă la sfîrşitul carierei sale adeptul acestei formule2, mentorul Vieții Româneşti continuînd „filiația criticii ştiințifice gheriste. Dar şi acestea /filiațiile/ sînt în funcție de poziția sociologică, din perspectiva căreia priveşte mersul literaturii moderne şi contemporane, atît Lovinescu, cît şi Ibrăileanu. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Maiorescu şi Gherea.”3 Înscriindu-se în limitele unei descrieri generale a stării criticii româneşti de la acea dată, autorul articolului îşi susține, distanțîndu-se de Ibrăileanu, fidelitatea față de direcția lovinesciană. „În directă filiație cu ideologia tendențioasă a lui Gherea, poporanismul teoretizat mai întîi, aplicat în urmă al d-lui Ibrăileanu, a deviat critica de pe altitudinile hegelianismului spre încrucişarea confuză de metode, inaugurată de acel pătimaş autodidact, care a fost autorul Neoiobăgiei”.4 La modul general, Pompiliu Constantinescu crede că o anume mentalitate proprie mediului cultural românesc a menținut critica într-o stare nu foarte evoluată, întîrziind apariția unui gen mai subtil, a „literaturii de idei”, a eseului.
Un alt critic al timpului, Octav Şuluțiu susținea: „Critica română a fost întemeiată de Titu Maiorescu şi a oscilat după aceasta între estetic, etnic, național şi social.” După cum se vede, Ibrăileanu a fost plasat nu o dată în spațiul indecis al începuturilor criticii literare româneşti. Sigur, altele erau opiniile despre Ibrăileanu ale unui Ralea, de pildă.
*
Cu toate acestea la Lovinescu şi Ibrăileanu pot fi observate şi puncte de vedere comune. În Istoria civilizației române moderne (1924-1926) Lovinescu respingea Spiritul critic în cultura românească (1908) pentru interpretările pe care Ibrăileanu le dădea unor fapte culturale pe care le ia la rîndul său ca punct de plecare. Pe de altă parte şi Ibrăileanu afirmă, de la începutul lucrării sale, că literatura/cultura română se construieşte în urma adaptărilor formelor de cultură apusene. Nimic din determinarea unor comentatori de astăzi care au în vedere o creştere autarhică a literaturii noastre. ?i Ibrăileanu este un susținător al liberalismului 48-ist şi al formării culturii române după modelele aduse de aceştia din Occident. Ceea ce îi desparte pe cei doi critici este, în cazul Spiritului critic..., credința în existența unor trăsături specifice culturilor dezvoltate în provinciile româneşti, Moldovei revenindu-i spiritul critic datorită tradițiilor culturale trainice din această provincie legată de Polonia ca purtătoare a spiritului occidental... E. Lovinescu respinge această specializare culturală.
Un alt punct de vedere comun la cei doi critici este fixarea începuturilor literaturii române. Pentru amîndoi literatura română nu începe cu cronicarii sau cu Dimitrie Cantemir, ci mai tîrziu – în cazul lui Ibrăileanu cu epoca lui Conachi...
*
Într-o fază ulterioară, contradicțiile dintre cele două personalități sînt alimentate de disputa în jurul poporanismului. Poporanismul e o traducere a termenului narodnicism, trecut de Constantin Stere din rusă în română. Stere îşi precizează programul poporanist la Evenimentul literar, înainte de înființarea Vieții Româneşti. Ibrăileanu adaptează ideile acestuia pentru spațiul literar. Relațiile dintre cele două personalități, Stere şi Ibrăileanu, sînt consemnate de primul autor în romanul său În preajma revoluției. În cele din urmă însă Lovinescu recunoaşte că ideologia poporanismului literar, constînd în simpatie față de omul din popor, nu a blocat publicarea de către Ibrăileanu în revista pe care o realiza a unor scriitori de formule estetice diverse.
*
În sfîrşit, o altă teorie susținută cu insistență de Ibrăileanu este aceea a specificului național. Teoria specificului era însă abordată şi acceptată în epocă de foarte mulți critici, inclusiv de Lovinescu. Consecințe ale acestor teorii se găsesc şi în ultimul capitol din Istoria literaturii române... a lui Călinescu. În analiza pe care o face ideologiilor epocii, Lovinescu decretează că poporanismul avea prin aspirațiile sale inițiale un caracter democratic, dar în economie şi literatură devenea reacționar pentru că lega de pildă literatura națională de clasa socială cea mai înapoiată din punctul de vedere al civilizației.
Concluzia care se poate trage din această examinare în paralel este aceea că principala dificultate în drumul către conştiințele contemporanilor noştri este ideea că Ibrăileanu ar face parte dintre acei critici care subordonează valoarea estetică unor alte criterii.
*
Există în opera lui Ibrăileanu cîteva studii care sintetizează poziția sa în privința literaturii şi în privința conectării literaturii la viața socială. Aflăm, de asemenea, multe alte texte care completează poziția sa fundamentală. Ibrăileanu se numără printre cei cîțiva critici ai noştri care au convingeri teoretice ferme şi care îşi expun intervențiile în legătură cu o carte sau un autor pe fundalul acelor idei teoretice. Poate să se afle aici unul dintre motivele pentru care critica sa a fost considerată mai „dificilă” decît a altora. Este adevărat, scrisul său critic nu are sprinteneala neangajantă a foiletoniştilor care fac stil... S-a vorbit mult despre faptul că Ibrăileanu susține o concepție estetică articulată pe o perspectivă socială. Confruntarea între orientarea susținută de Ibrăileanu şi de colegii săi de idei şi E. Lovinescu şi partizanii acestuia pleacă tocmai de la această situare. Lovinescu susținea că opera literară nu trebuie să trădeze nici o altă preocupare decît realizarea estetică. Pentru Ibrăileanu scrisul literar are şi alte semnificații decît cele strict artistice. Lovinescu a continuat şi esențializat gîndirea privind literatura a lui Maiorescu. Ibrăileanu se trăgea din celălalt reprezentant important al începuturilor criticii române, Constantin Dobrogeanu-Gherea. Astăzi Gherea este lăsat la o parte, aproape că nu mai este amintit. Dar despre importanța acestuia vorbea chiar E. Lovinescu în monografia consacrată lui Maiorescu. Mentorul Junimii a inaugurat critica de observații general-culturale, cu pronunțat suport filosofic, iar Gherea introduce critica de analiză, spune Lovinescu. Ignorarea lui Gherea se datorează faptului că de numele său sînt legate cuvinte ca socialism, marxism ş.a.m.d. Partea rea e că o dată cu trecerea timpului simplificările se adîncesc şi pozițiile devin ra-dicale încît unii sînt în stare să-l vadă astăzi pe Lovinescu în postura de reprezentant al poziției corecte, fixînd linia estetică, în timp ce Ibrăileanu ar fi un autor vetust, un soi de susținător al judecării valorii operelor literare după bunele intenții pe care le exprimă... Nimic mai fals. Lucrurile sînt mai complicate şi poate că ar trebui să amintim aici opinia unui poet şi eseist ca T. S. Eliot, care numai de marxism nu poate fi acuzat. Acesta susține că valoarea estetică a operei literare trebuie pusă în evidență în primul rînd pentru a deosebi o scriere literară de un text oarecare, pentru a fi deci siguri că discutăm despre o operă de artă, dar la stabilirea valorii finale a unei opere literare sînt cîntărite şi alte elemente ale scrierii. Criticii de tipul lui Ibrăileanu nu neglijează valoarea artistică, dar susțin că în compoziția operei intră şi alte elemente, inclusiv o componentă ideologică. Din mai multe motive la noi există o puternică idiosincrazie față de tot ce nu este pur estetic. Printre aceste motive ar trebui să menționăm aici puternica ascensiune posteminesciană a unui curent naționalist, apoi jumătatea de secol de constrîngere ideologică sub comunism. Şi din această pricină Ibrăileanu a fost plasat într-o poziție astăzi nefrecventată.
*
Continuatorii lui E. Lovinescu au căutat în mod constant să încline balanța spre estetism, diminuînd importanța celeilalte direcții. Pompiliu Constantinescu a fost unul dintre fidelii colaboratori şi continuatori ai lui E. Lovinescu. Acesta revine în mod repetat, în analizele sale, asupra criticii lui Maiorescu, Gherea, Ibrăileanu, Lovinescu (din prima perioadă) considerîndu-i reprezentanți ai poziției sociologice din critica românească.1 Despre Ibrăileanu (față de care, ca un declarat continuator al şcolii lovinesciene, nu avea prea multă înțelegere) afirmă că a fost „critic de idei generale, al ideilor sale” şi că a rămas pînă la sfîrşitul carierei sale adeptul acestei formule2, mentorul Vieții Româneşti continuînd „filiația criticii ştiințifice gheriste. Dar şi acestea /filiațiile/ sînt în funcție de poziția sociologică, din perspectiva căreia priveşte mersul literaturii moderne şi contemporane, atît Lovinescu, cît şi Ibrăileanu. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Maiorescu şi Gherea.”3 Înscriindu-se în limitele unei descrieri generale a stării criticii româneşti de la acea dată, autorul articolului îşi susține, distanțîndu-se de Ibrăileanu, fidelitatea față de direcția lovinesciană. „În directă filiație cu ideologia tendențioasă a lui Gherea, poporanismul teoretizat mai întîi, aplicat în urmă al d-lui Ibrăileanu, a deviat critica de pe altitudinile hegelianismului spre încrucişarea confuză de metode, inaugurată de acel pătimaş autodidact, care a fost autorul Neoiobăgiei”.4 La modul general, Pompiliu Constantinescu crede că o anume mentalitate proprie mediului cultural românesc a menținut critica într-o stare nu foarte evoluată, întîrziind apariția unui gen mai subtil, a „literaturii de idei”, a eseului.
Un alt critic al timpului, Octav Şuluțiu susținea: „Critica română a fost întemeiată de Titu Maiorescu şi a oscilat după aceasta între estetic, etnic, național şi social.” După cum se vede, Ibrăileanu a fost plasat nu o dată în spațiul indecis al începuturilor criticii literare româneşti. Sigur, altele erau opiniile despre Ibrăileanu ale unui Ralea, de pildă.
*
Cu toate acestea la Lovinescu şi Ibrăileanu pot fi observate şi puncte de vedere comune. În Istoria civilizației române moderne (1924-1926) Lovinescu respingea Spiritul critic în cultura românească (1908) pentru interpretările pe care Ibrăileanu le dădea unor fapte culturale pe care le ia la rîndul său ca punct de plecare. Pe de altă parte şi Ibrăileanu afirmă, de la începutul lucrării sale, că literatura/cultura română se construieşte în urma adaptărilor formelor de cultură apusene. Nimic din determinarea unor comentatori de astăzi care au în vedere o creştere autarhică a literaturii noastre. ?i Ibrăileanu este un susținător al liberalismului 48-ist şi al formării culturii române după modelele aduse de aceştia din Occident. Ceea ce îi desparte pe cei doi critici este, în cazul Spiritului critic..., credința în existența unor trăsături specifice culturilor dezvoltate în provinciile româneşti, Moldovei revenindu-i spiritul critic datorită tradițiilor culturale trainice din această provincie legată de Polonia ca purtătoare a spiritului occidental... E. Lovinescu respinge această specializare culturală.
Un alt punct de vedere comun la cei doi critici este fixarea începuturilor literaturii române. Pentru amîndoi literatura română nu începe cu cronicarii sau cu Dimitrie Cantemir, ci mai tîrziu – în cazul lui Ibrăileanu cu epoca lui Conachi...
*
Într-o fază ulterioară, contradicțiile dintre cele două personalități sînt alimentate de disputa în jurul poporanismului. Poporanismul e o traducere a termenului narodnicism, trecut de Constantin Stere din rusă în română. Stere îşi precizează programul poporanist la Evenimentul literar, înainte de înființarea Vieții Româneşti. Ibrăileanu adaptează ideile acestuia pentru spațiul literar. Relațiile dintre cele două personalități, Stere şi Ibrăileanu, sînt consemnate de primul autor în romanul său În preajma revoluției. În cele din urmă însă Lovinescu recunoaşte că ideologia poporanismului literar, constînd în simpatie față de omul din popor, nu a blocat publicarea de către Ibrăileanu în revista pe care o realiza a unor scriitori de formule estetice diverse.
*
În sfîrşit, o altă teorie susținută cu insistență de Ibrăileanu este aceea a specificului național. Teoria specificului era însă abordată şi acceptată în epocă de foarte mulți critici, inclusiv de Lovinescu. Consecințe ale acestor teorii se găsesc şi în ultimul capitol din Istoria literaturii române... a lui Călinescu. În analiza pe care o face ideologiilor epocii, Lovinescu decretează că poporanismul avea prin aspirațiile sale inițiale un caracter democratic, dar în economie şi literatură devenea reacționar pentru că lega de pildă literatura națională de clasa socială cea mai înapoiată din punctul de vedere al civilizației.
Concluzia care se poate trage din această examinare în paralel este aceea că principala dificultate în drumul către conştiințele contemporanilor noştri este ideea că Ibrăileanu ar face parte dintre acei critici care subordonează valoarea estetică unor alte criterii.