STĂNESCU versus STĂNESCU sau elegiile berilului spart

Stănescu versus Stănescu, am rostit şi mi-am pus un mare semn de întrebare a mirării. Pentru că nu am intuit ieşirea din tensiunea opoziției de sine. Mai exact ar fi Nichita versus Nichita. Pentru că prin refrenul silabic (cu ecouri slave) al prenumelui Ni-Ni (cum, de altfel îl alintau părinții, iar mai apoi şi colegii de şcoală, prietenii) se reproduce eufonic ecoul vibrant al negării negației.
Este tocmai consecința dialectică a unei afirmări de grad superior: cădere>negare>impas>înălțare într-un perpetuu efort al zidirii, demolării şi depăşirii de sine, după traseul lui coincidentia oppositorum, acest enigmatic arc voltaic ființial, intuit de filosoful Nicolaus Cusanus. Arc voltaic de ardere mistuitoare şi dezacord contrapunctic râvnind spre aspirația unei concordii totale.
Consider că avatarurile luptei cu sine ca o premiză filosofică şi gnostico-estetică ar putea explica în mare parte mecanismul cifrului metaforic al poeticii Necuvintelor lui Nichita Stănescu.
Prin fiecare carte sau ciclu poematic, începând cu adolescentinele sale Argotice sau Cântece la drumul mare (1952-1957), nepublicate în epocă şi debutând cu Sensul iubirii (1960), volum ce marchează editorial începutul „dezghețului dogmatic” (Al. Condeescu), Nichita Stănescu îşi structurează/restructurează strategiile frontului invizibil al luptei cu sine, dar şi cu dogmele estetice moştenite cu inerția percepției, cu tradiția literară recitită magistral şi chiar cu limitele canonice ale hazardului. Efortul autodepăşirii şi negării permanente are drept scop scrierea unei unice şi mirifice Opere, imperfecte ca însăşi viața retopită într-o cât mai impersonală Mare Carte scrisă parcă de la sine, scrisă prin miracolul respirării eleate şi evanescente a Ființei – Cuvântului sau a Ființei Limbii Române, cea născătoare de pruncia purei Poezii, precum o râvnea Poetul.
„Epica Magna am început-o încă de mic copil, când se făcea că mama mă născuse. Când se făcea că mă alăptase şi că mă crescuse. Când se făcea că eu creşteam ca răul şi răutatea umbrei de sub ram. Se făcea că eram izgonit, dar nu dintr-un pântec, ci dintr-un mit” (Nichita Stănescu, Opera Magna, vol. 1, Ed. Semne, 2005, pag. 5).
Aşadar, reconsiderarea, recitirea, retopirea şi rezidirea tot mai esențializată, reprezintă reperele stategice menite să asigure transcenderea eului poetic în zonele unor stări poetice încă neexplorate, de o uluitoare prospețime alchimică.
Într-o vertiginoasă reinventare a lumii de noduri şi semne sub ochii noştri parcă s-ar derula fascinant însăşi viziunea sentimentelor dezlipite de organele simțului, printr-o nemaipomenit de curajoasă regizare a dramei limbajului.
„În acest sens, observă criticul Ştefania Mincu, (...) în cuprinsul volumului Noduri şi Semne (de pildă) se dezvăluie, se pune în act drama din spatele „florii de tei” şi a „liniştii serii” (toposuri arhetipale ale poeziei române), dintre incipitul şi exitus-ul oricărui act de poesis (Ştefania Mincu, Nichita Stănescu între poesis şi poiem, Ed. Eminescu, 1991, pag.303).
Efectul optic-estetic este al unei viziuni transgresate prin oglinda cuvântului ca reflecție spirituală – Cel – dinainte – ziditul cu Cel – încă – nenumitul/(sau nenuntitul, cum ar zice Ion Barbu!). Interpretarea simbolisticii filosofice o aflăm la acelaşi Nicolaus Cusanus, într-un splendid eseu Despre beril: „Berilul este o piatră lucioasă, albă şi transparentă, căreia i se dă câte o formă concavă şi convexă, iar cel ce priveşte prin el atinge ceea ce înainte era invizibil. Dacă ochilor intelectuali li s-ar adapta un beril intelectual care să aibă o formă deopotrivă maximă şi minimă, prin intermediul lui s-ar atinge începutul indivizibil a toate”. (Nicolaus Cusanus, Coincidentia oppositorum, Ed. Polirom, vol. II, pag.117).
Şi mai jos: „Există ... trei moduri cognitive, cel senzorial, cel intelectual şi cel inteligențial, care după Sf. Augustin se numeşte „ceruri”” (s.n.)-(idem, pag.119).
La Nichita Stănescu, vehicolul care facilitează transgresarea către ceruri, idem, către stele, este chiar Poezia! Iată o definiție tipic nichitastănesciană: „Poezia: exportul unei țări către stele”.
Prin poezie parcă ar avea loc spălarea sufletului cu pietre de beril. Fiind în contextul sărbătorilor pascale, voi exemplifica printr-un minunat poem „Spălarea cu pietre” din cartea postumă Cărțile sibiline: „Creier vopsit cu os,/ timp vopsit cu stele,/ moarte vopsită cu viață,/ clopot vopsit cu verbe,/ şi tu, ou încondeiat./ Plouă cu pietre de piramidă,/ plouă cu pietre./ Şi ne spală, şi ne spală/ şi rămânem singuri,/ singuri,/ numai creier,/ numai timp.”
Decantarea orfică a unei imaginații debordante, convertite într-o sintaxă insolită, gen a ara arare, a gândi gândire, îi dictează auzului poetic nichitastănescian structuri hieroglifice din limbi aproape uitate, imateriale; „Eram pe țărmul mării, / Când a venit Daimonul/ Şi m-a întrebat:/ – Ce faci Nichita?/ – Ce să fac?– i-am răspuns/ Meditez în greaca veche” (Pastel).
Intuirea structurilor mitice, imateriale, este relevantă în acest superb poem, Atena: „Ea nu avea trup,/ ceea ce-i ținea loc de trup/ era asemenea unui corn de melc./ Numai un drum dacă i-ar fi atins talpa,/ de îndată trupul i s-ar fi retras în sine,/ ori s-ar fi ascuns, ca un luptător încolțit de săgeți,/ sub propria lui tâmplă, ca un scut de os înflorit/ cu ghirlandele pletelor./ N-ar fi putut să calce decât pe nori./ De aceea, ea nu se arăta niciodată pe timp senin./ o singură dată şi-a pierdut urmele,/ dar şi atunci, ele au căzut atât de adânc/ încât au devenit zid de cetate.”
Surpriza lucidizării spontane, epifanice, a cadrului mitic este una prin excelență metafizică, aşa încât îmi vine să cred că volumul Antimetafizica a fost doar un exercițiu subtil de fentare a conjuncturii, gândirea poetului fiind eminamente sau realmente metafizică!
Chiar dacă în subsidiar cartea este gândită după acelaşi principiu al negării negației, Antimetafizica lui Nichita Stănescu, mai şi tânjind pe alocuri după corporalitatea ontologică a fizicului tot mai des desprins de metafizic („Antimetafizica nu este o negare a metafizicii, ci o afirmare a proprietății materiei față de timp şi gândire”, explică autorul printr-o terminologie aproape marxistă, tributară momentului) totuşi, substanța demonstrației este constant şi conceptual ideatică. Citez din Monologul care inițiază Punctul de fugă al Antimetafizicii:
„O foarte scurtă înclinare a capului spre stânga, şi cerul devine departe, atât de departe, că bolovanii cuvintelor îți stârnesc chipul adevărat, făcându-ți-l, făcându-ți-l... Rămâi singur şi numai înțelesul domneşte. Nu durerea e stăpâna cugetării, ci fugitiva părere e însăşi durerea. Un unghi, un singur unghi, o linie ruptă, şi înțelesul liniei drepte devine stăpân. Artistul e punctul de fugă al liniei rupte, el este piciorul alergător al înțelesului. Dar ce este înțelesul? Ne este foarte greu să ne apropiem cu trupul de sensul trupului” (s.n).
Pe măsura accentuării luptei sinelui cu umbra îngerului şi invers, se tot accentuează angoasele supradimensionate, de un suprarealism translucid, împovărat de premoniții thanatice. Este ultimul Nichita, cel din Oase plângând : „piatra/este un om/ în care alt om/ şi-a băgat mâna/ ca într-o mănuşă/ şi l-a întors pe dos/ ca pe o mănuşă!”(Piatra).
Unii exegeți au semnalat această „poetică a rupturii”, ea fiind, de fapt, una dominantă pentru poezia sfârşitului de secol XX, şi precum se vede, translucidizând premonițiile noului Ev. Un soi de semnificare a Orei zero, redefinite prin scriitura de gradul zero, precum a identificat-o esteticianul Roland Barthes: „Laolaltă cu arta modernă în ansamblul ei, scriitura literară poartă, simultan, alienarea istoriei şi visul istoriei: ca Necesitate, ea atestă ruptura limbajelor, inseparabilă de scindarea claselor; ca Libertate, ea este conştiința acestei rupturi şi efortul însuşi ce vrea să o depăşească. Simțindu-se mereu vinovată de propria-i solitudine, ea nu e deloc mai puțin o imaginație avidă de o fericire a cuvintelor, se avântă către un limbaj visat a cărui prospețime, printr-un fel de anticipare ideală, ar figura perfecțiunea unei lumi noi, adamice (s.n.), în care limbajul n-ar mai fi alienat” (R. Barthes, Gradul zero al scriiturii, Ed. Cartier, 2006, pag.70-71).
De fapt, tocmai aici voiam să ajung. La sinteza amplificată a acestei nostalgii obsedante după eul adamic, risipit „arhetipologic” (G. Durand) în fiecare dintre noi. Este aceeaşi angoasă eminesciană – horațiană: „Nu credeam să-nvăț a muri...”, care atât de frecvent revine în poemele şi eseurile lui Nichita Stănescu, încât se transformă într-un dialog continuu cu Oda în metru antic şi la fel de modern, a acestui „timp absorbitor/ cu mirosul de viață pe care-l are secunda!”(Dialog cu oda în metru antic).
„Nu credeam” se transfigurează în necuvintele nichitiene printr-o avalanşă de spectre ale poziționărilor în şi din efemer. Limitele sunt dinamitate prin distorsionări, pulsiuni convulsive şi arderi devastatoare, lente sau fulgerătoare : „o, tu, şi tu, şi tu, şi tu,/ izbire solemnă a jumătăților rupte,/ cu flacără înceată, atât de înceată,/ încât ține o viață/ ridicarea ei” (A patra elegie).
„Nu credeam să-nvăț ...” este negarea credinței în capacitatea efemerului de a-şi suprima durerile, stările, subordonându-se ontic negației absolute „să-nvăț a muri” şi tocmai prin aceasta meritându-şi sublimarea.
Este uimitor cum printr-un text aproape adolescentin, din Argotice (1952-55) privirea interioară a poetului aproape că-şi străvede prin timp această clipă a ființei adamice sieşi redate:
„Nu mai pâlpâie/ nici o pasăre, nici o stea/ Cerul a obosit deasupra ta/ Hai, Nichita, strânge-ți pleoapă/ de pleoapă, strânge-le/ Amurgul curge pe lângă/ ochii tăi uimiți/ de parcă vrea să vă priviți/ unul altuia sângele.”
Aşa s-a adeverit, prin viața şi opera lui Nichita Stănescu, negarea sinelui terestru predestinat acestei lumi întru aflarea sinelui transcendental.