MODERNITATEA ?I ACTUALITATEA ANTICHITĂ?II Însemnări retrospective pentru stimularea reflecției (VIII)

C. ÎNCHEIERE PROVIZORIE
Pentru a susține cele afirmate mai sus şi a încheia periplul nostru, fatalmente selectiv, de-a lungul istoriei filologiei clasice, ne vom reîntoarce la informațiile oferite de autorul cu care deschideam şirul însemnărilor noastre. N. I. Herescu ne oferă, la sfârşitul deceniului al patrulea al secolului trecut, aşadar la sfârşitul perioadei interbelice şi în pragul celei de-a doua conflagrații mondiale, o imagine fidelă a stării studiilor clasice în învățământul românesc şi occidental european la aceea dată. Să-i urmărim, preluându-le fără nici un comentariu suplimentar din parte-ne, informațiile răspândite în diferite texte din volumul deja citat.1
Începând cu anul 19292 şi în continuare, reforma învățământului din România a redus limbile clasice în liceu astfel: la „secția modernă”, pentru limba latină, de la 6 ore / săptămână în „cursul superior” la 3ore / săptămână; în „cursul inferior”, în clasele a III-a şi a IV-a (actualele a VII-a şi a VIII-a din şcolile numite astăzi „generale”), creşte numărul de ore la 3 / săptămână; pentru limba elină sau greacă veche, la secția modernă reducerea rezumă învățarea, în ultimele două clase de liceu, la o oră pe săptămână.3 Bacalaureatul elimina şi el – pentru aceeaşi secție – obligatoria până atunci limbă latină, înlocuind-o cu „ştiințele naturale”.4 Concluzia profesorului universitar latinist Herescu era pe cât de dură, pe atât de clară: „Suprimând secția modernă, iar în liceul unitar trecând limbile clasice pe un plan inferior, noua reformă l-a desființat.”5
Ce se întâmpla, în acelaşi moment (anii 1929 şi în continuare) în Europa civilizată secular de ştiința Antichității clasice? În Franța se năştea celebra colecție de texte greceşti şi latineşti a asociației Guillaume Budé, intitulată, ca şi editura, Les Belles Lettres. În Germania, casa editorială Verlag der Bremen Presse din München inaugura o colecție bogată de ediții clasice şi, pe de altă parte, se asista la o adevărată ecloziune de reviste clasice (în aceea epocă apar celebrele periodice Gnomon şi Die Antike). În Italia, conducerea statului, printr-un decret-lege datând din anul 1926, decidea promovarea într-o nouă ediție, completă şi integrală, a „tuturor textelor vechi, greceşti şi latine”6, numind oficial cultura clasică una „de interes național”7. În aceeaşi perioadă, în Cehoslovacia se ajungea la 7 şi chiar 8 ore de latină pe săptămână – inclusiv în liceele de orientare matematico-ştiințifică –, iar greaca veche se preda „în clasele superioare de ambele tipuri”8...
...Şi, astfel Herescu continua, în studiul amintit, să ofere date contemporane lui despre locul pe care ştiința filologico-istorică a Antichității îl ocupa, atunci, în formarea generațiilor şcolare, apoi universitare: în Polonia, în Ungaria, în Anglia, în Statele Unite...
Dincolo de datele statistice, observăm, înainte de a încheia, următorul fapt.
Postmodernul – după cum se vede, am lăsat complet deoparte situația existentă în Europa şi în lume, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, situație care are nevoie de şi impune o analiză specială, separată – nu mai resimte legătura, cultu-rală şi spirituală, organică între ființa sa şi statutul ei, pe de o parte, şi lumea Antichității clasice, pe de alta, decât prin intermediul instituțional al şcolii. Contactul cu Antichitatea poate, însă, porni în anii premergători şcolii şi nu încetează, de fapt, toată viața. Postmodernul se gândeşte numai la contactul instituționalizat, prin medierea şcolii, cu Antichitatea şi clasicismul ei. Şansa de a salva de la decrepitudine şi marginalizare instituțională, ca în era postmodernă, Antichitatea clasică stă, credem, în dezinstituționalizarea percepției noastre despre Lumea Veche şi Clasică şi în reinteriorizarea, repersonalizarea, pe cont propriu, individual, a acestui contact.
Ce vrem să spunem?
Atunci când vom citi şi reciti operele clasice celebre ale Antichității: Iliada şi Odiseea, Eneida, epigramele elenistice şi cele ale lui Martialis, elegiile erotice, comediile, tragediile şi romanele Antichității, şi aşa mai deprte, cu aceeaşi plăcere şi curiozitate cu care citim şi recitim, copii sau adolescenți fiind, romanele lui Alexandre Dumas, Jules Verne, Karl May, Mark Twain, Arthur Conan Doyle sau Agatha Christie, atunci când o plimbare, la orice vârstă, printre ruinele Pompeiului sau printre monumentele Forului Roman din Roma sau contemplarea Parthenon-ului ne vor face aceeaşi plăcere şi ne vor umple viața cu aceeaşi bucurie ca vizonarea seriilor Star Trek sau Harry Potter ori ascultarea hiturilor Madonnei sau Shakirei, ale lui Tom Jones, ale lui Eros Ramazzotti, ale formației Depeche Mode şi ale oricăror alte staruri neobosite, atunci am putea începe să credem că Antichitatea multimilenară nu înseamnă pentru omul recent doar o retrospecție inventată şi canonizată de şcoală, ci ea se descoperă ca partea ascunsă din noi pe care este fascinant să o descoperi că este parte din tine, înainte ca tu şi noi să ştim că existăm, şi de ce existăm aşa cum existăm.
Postmodernul se poate salva numai dacă va ajunge, în timp util, la convingerea şi multipla concluzie că:
viitorul s-a născut în trecut;
trecutul este un viitor durativ (nu imediat sau anterior);
filologia clasică vorbeşte despre actualitatea inactualității;
clasicitatea este o modernitate nu caducă, ci perenă.