NELINIŞTEA DIN BYBLOS

Fără îndoială, veacul prozaic pe care-l parcurgem, cu toții, uimiți de haosul din jur ori de reformele procustiene, nu e nici pe departe propice actului de creație şi, cu atât mai puțin, Poeziei. Se pare, însă, că fiecare artist are un topos al său, miraculos, văzut ca o altă Arcadia… Pentru Viorel Mureşan, rusticul Surduc s-a transformat, de-a lungul anilor, într-un misterios Parnas, dacă nu într-o veritabilă fortăreață din turnul căreia, la fel de sobru şi discret, n-a încetat să scrie.
Apărut în condiții grafice de excepție şi beneficiind de inspiratele desene ale lui Marcel Lupşe, volumul de versuri Buchetul de platină (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010) impresionează, de la bun început, prin ținuta elegantă, prin alcătuirea gingaş cumpănită. Grupajele de poeme (Numeşte muzica ochilor ; Cartea arsă ; 33 de armonii mici) denotă şi ele aceeaşi preocupare atentă pentru echilibrul şi simetria construcției, pentru aşezarea ceremonioasă a stihurilor în pagină.
Dincolo de sentimentul elegiac, de parcimonia cuvintelor şi caracterul aproape eliptic al versului, lirica lui Viorel Mureşan se raportează – mai ales în acest volum – la unele motive precum nisipul, piatra, cenuşa amară, noaptea, singurătatea, şcoala de orbi, oraşul, cimitirul, luna ori îngerul. De altfel, îngerul (mai degrabă stănescian decât voiculescian!) devine un adevărat laitmotiv, în noile poeme, are conotații bine ascunse şi apare în diferite ipostaze: „ştiri despre cățelandrii de îngeri / pe pagina-ntâi”; „îngerul a zburat / printre împuşcături de mătase”; „doi îngeri în cămăşi de miros”; „dintr-o carte / mă scuipau îngerii / peste gardul grădinii”; „sosea un înger pe roți” etc. Universul poetului e construit din „secvențe de viață flancate” de lumini şi umbre, de râsete şi tăceri, fiind înfiorat de venirea întunericului, de „vuietul ce răzbate / dinspre lunile calendarului“ sau de povara senectuții : „distanța o aproximează numai arpentorul // un bătrânel / în drumul spre groapă / îşi agață umbra într-un copac / ca pe-o obositoare manta”(33 de rime pentru umbră).
Scrise într-un registru solemn, majoritatea poemelor se remarcă printr-o structură geometrică dată de tăietura fină şi exactă a versului, de rigoarea şi concizia limbajului, de o tainică emoție ce se estompează în multitudinea şi diversitatea obiectelor sau a fenomenelor din natură. De aceea aşa-zisele peisaje se răsfrâng înlăuntru grație privirii exacerbate, iar frumusețea unei astfel de Poezii constă, cel mai adesea, în imaginea ei de ansamblu şi nu stă niciodată în detalii : „o privire fugară printr-o fereastră ce dă / spre vântul curat // acolo / scrum de țigară pe un mormânt de copil / şi în tot aerul urme de plâns / cum rămâne gustul de lapte ars / o vreme pe limbă // stolul de ciori plutind peste cartier / pare o epigramă cioplită în piatră // panica unor dulapuri / uitate mult timp deschise // o nouă privire fugară prin fereastra / ce dă spre vântul curat // şi pe pereți / umbra unor / cristaluri tresărind speriate / prin plopul din zare / suie un geamăt de lift” (Pastelul de fum).
Înălțându-se cu semeție printre instantaneele rurale şi urbane – meticulos transfigurate şi intelectualizate cu mult rafinament – citadela lui Viorel Mureşan este, în fond, Byblos alias Biblioteca de os; o reminiscență a Bibliotecii din Alexandria; un spațiu al cutremurătoarelor nelinişti existențiale; un tărâm prin excelență spiritual, în care se deschide, rareori, câte o breşă pentru a fi auzit zgomotul străzii. Nu e lipsit de relevanță faptul că Byblos este şi numele unuia dintre cele mai vechi oraşe din lume, întemeiat de fenicieni sub denumirea Gebal şi primind, apoi, actuala denumire din partea grecilor care importau papirus de aici. În anul 5000 î.e.n., celebrul oraş libanez era, deja, locuit.
Aşadar, iată nostalgia şi angoasa poetului : un paradis livresc asemănător cu acela al lui Borges ; o planetă de hârtie amenințată, în orice moment, cu teribila şi străvechea incendiere: „parcă s-a mai vorbit despre arderea bibliotecii în curtea din dos / apoi se intră într-o carte ca într-o grădină uscată / prin uşi de litere ciobite şi părăsite / ochii afundându-se în pereți de cenuşă” (Cartea arsă).
Chiar dacă sunt, mai totdeauna, ample, poemele lui Viorel Mureşan se construiesc parcă singure din frânturi închegate savant, printr-o alternare a versului clasic şi liber, a registrului popular şi cult, tonalitatea lor fiind, uneori, jucăuşă precum o veveriță sau, alteori, vicleană ca o pisică. Totuşi, celui care oficia, altădată, Ceremonia ruinelor (Dacia, 2003) i se potrivesc – atât de bine ! – laconismul rostirii, diafanele contururi şi aroma esențelor tari : „pe întinderea fără cute a paginii / se surpă zâmbetul ei // pahare goale încep umbletul prin odaie / când o priveşte pisica // în aşternut zorile se încâlceau / printre noi // întinzi o mână prin fereastră / şi tragi cerul în casă”(Un portret de fată).
Şi astfel, nu e de mirare că, atunci când scrie haiku-uri, bardul de la Surduc scoate la iveală nebănuite şi grațioase bijuterii lirice: „într-o cascadă / toți peştii sunt de aur / când bate luna” ; „cal singur pe câmp – / călărețul din iarbă / numărând norii” ; „mai păziți macii / ca ieri : s-a lungit / umbra sperietorii”.
Semn al credinței statornice în dificila şi nobila menire a Poeziei (aceea de a exprima frumosul din lume şi din Oameni), Buchetul de platină e rezultatul unei anxietăți creatoare ; e cartea unui poet reflexiv şi cerebral, până în măduva oaselor.