O INVITAȚIE LA MASA CRITICĂ

Pentru temperamentul veşnic nemulțumit şi mintea mereu pusă pe harță ale unui cronicart (aşa cum ne auto-considerăm noi!), orice operă de artă are un punct al percepției, în care, spre a se evita plictiseala, trebuie să se producă un derapaj. O alunecare. O conturnare. Poate tocmai pentru a ocoli declarația semantică oficială, unanim acceptată şi fastidios formală, într-un anume moment, cronicart-ul provoacă un declic misterios şi nu mai puțin insolit, chiar scandalos. Se arde un contact, se slăbeşte o legătură, astfel că are loc un scurtcircuit. Care însă, nota bene, nu deturnează dramatic şi definitiv trendul comun şi festivist de descifrare a codului. Ci doar deteriorează un pic înțelesul, strâmbă puțin cheia de la broasca uşii dincolo de care se ascund aburii catharsis-ul. Şi îl împinge pe receptor într-o încăpere necunoscută. Care nu e trecută în cartea de imobil. Aici, el aterizează în mijlocul unei cu totul alte sărbători a priceperii, e luat pe sus de vârtejul unui carnaval dezlănțuit al fervorii semantice. Poate că numai aşa îi trece sastiseala.
Acesta este momentul în care se atinge ceea ce am numit masa critică a percepției oricărei lucrări de artă. Sau, pentru imaginațiile de tip dojenitor ceva mai digestiv-pofticioase, dacă vreți, este invitația scrisă de a participa la o masă fără poncife şi antepronunțări axiomatice trecute în menu, o masă unde sunt servite doar delicatese critice inedite. Hors d’oeuvre. Şi, dincolo de care, plăcerile nesățioase ale ludicului intră în fibrilație profundă, iar catharsis-ul ajunge doar un stereotip la cheremul esteticii şablonarde. O sechelă inimoasă a meta-limbajului...Big deal!
Am ales trei artişti cu destin, operă şi expresie artistică total diferite, tocmai pentru a participa împreună la derogarea de la schema prestabilită. Veți judeca singuri, la finele cronicii noastre, dacă această instigare la dezordine semiotică şi insubordonare estetică (dar, una peste alta, nu mai puțin cinică, spun unii!) este eficientă în a da o mână de ajutor artistului. Ca să fie înțeles, în sfârşit, şi el, cum nu se cuvine.
Sorin Ilfoveanu, Florin Bârză şi Valery Oişteanu. În trei spații expoziționale deosebite total unul de altul: Sala Dalles, U Art Gallery şi Galeria Occident. Cu conexiunile, asociațiile şi extrapolările de rigoare.
Pragul peste care trebuie să trecem, ca să descoperim şi altceva dincolo de viziunea comună (cu acreditare fermă de la corifeii academici cu batistă înflorată la buzunarul de la piept al sacoului bleumarin!), ar fi relația între artist şi spațiu, cu care opera lui se află în sincronie perfectă, dar, din păcate, doar pe o durată determinată. Credem, apoi, că am găsit atât metafora nimerită, cât şi instrumentul cel mai potrivit incantației ritualice a locului.
Le vom deduce împreună, pe măsură ce vom consuma, împreună, masa critică.

Sorin Ilfoveanu, dincolo de orice fel de stil în pictura românească, a instituit o dinastie artistică. Saga familiei (ce-i cuprinde, alături de el, pe soția, Ana-Ruxandra, şi pe cei doi băieți, Adrian-sculptorul şi Nicu-artistul fotograf) devine astfel desaga metafizică în care patru oameni – purtători ai numelui de Ilfoveanu – îndeasă tot felul de lucruri necesare pentru excursia în eternitate. Nimicuri de supraviețuire. Care au calitatea că pot să deranjeze serios, prin povestea lor, ordinea semnelor acestei precedente lumi. Astfel că tărâmul prezent de trăit se poate împărți cu asupra de orgoliu în două: Ilfovenii de o parte, şi ceilalți, de peste drum, ne-Ilfovenii. O segregare pozitivă atât pentru istoricii de artă în general, cât şi pentru împătimiții de taxonomie. O boare de mulțumire pogoară peste această planetă sfârtecată de atâtea incertitudini!
Întemeietorul lasă impresia unui filosof ce sirotează concepte, în turbionul statutului său egocentrist de prizonier docil al atelierului. Prezența lui este însoțită de o privire blândă, uşor buimacă, dacă nu chiar naivă de izvoditor, care nu ştie ce e semeția deşartă, nu s-a dedulcit nici până la vârsta asta la prestigioasele slăbiciuni ale creatorului cu avânturi demiurgice. Nimic din atitudinea lui nu trimite la angoasa artistului a cărui primordială menire este să se încleşteze titanic cu lumea potrivnică. De altfel, nu doar pentru că este considerat un strălucit descendent al lui Corneliu Baba, antropocentrismul prevalent intimist al operei sale se opune oricărei mezalianțe cu natura vijelioasă. E un tip de pictor de interior. De şevalet. De carte. De şezum şi plânsem. De înlăuntrul minții.
Spațiul de la parter al Sălii Dalles – unde lucrările de mari dimensiuni se acomodează perfect cu suprafețele uriaşe – fixează o triadă de personaje în variație liberă (fie bărbat-felină-coleopter, fie femeie-păun-melc sau libelulă) ce merită, fără îndoială, a fi studiată, fiindcă în mod sigur ea clamează ceva ce trebuie doar să plecăm urechea şi să ascultăm. Parcursul itinerant se transformă într-un sorb de puterea Maëlstrom-ului, iar inițierea, într-un spectacol colosal. Totul devine o fastuoasă ceremonie sacră. Domestică şi do-mistică. Un sacramental cuminte, de interior, politicos, ca un domn care nu iese din veşnica adresare cu dumneavoastră, fără mari rupturi de condiție, fără crevase de orgoliu sau revărsări cu aluviuni de sentimente. Semnele dau peste răscoală doar atunci când sunt cercetate de aproape, când laşi deoparte femeia cu silueta curgătoare sau bărbatul surprins într-un hieratism bolnăvicios şi, studiind detaliile, descoperi că libelula parcă stă prinsă cu un ac de degetul mic al mâinii femeii, că felina casual de după gât se găseşte într-un fel de interregn, într-o indecizie frapantă: nu e nici fioroasă pe de-a-ntregul, nici gingaşă pe alocuri, în vreme ce păunul e surprins mai mereu in statu operandi (adică fără să fi atins încă starea libidorinței, cu coada rotată!).
Lucrările sale – realizate în tehnici variate, de la tuş şi acuarelă până la pastă şi acrilic pe pânză – se pot arhiva ca nişte eseuri vizuale pe marginea temelor fundamentale ce macină de mii de ani trestia gânditoare. O stilizare împăcată a raporturilor omului cu lumea. Iubire, moarte, echilibru, tristețe, fericire, libertate, vis. Tuşa este continuă, dreaptă, egală, caldă, senină – un soi de prerafaelism mat în epură (a se privi cu luare-aminte degetele de la mâinile personajelor-femei, de o înspământătoare sfiiciune, împinsă până dincolo de sațiul fragilității!).
În schimb, în spațiul de la etaj are loc o altă ceremonie. Prezența simbolului taurid ar putea trimite cu gândul la paradigma tauromahiei. Dar, nu, artistul se fereşte de locul comun de esență iberică şi face ca motivul zoomorf să participe la o acțiune erotică electrizantă în care liniile dorinței se întrepătrund tainic şi cu pricepere. Urmarea: tripticul se transformă dintr-un tablou imobil, contemplativ, într-o încleştare cu accente sexuale sugerate cu finețe, dezvelind, astfel, pe alocuri, esența străvechilor ritualuri de sorginte tracică. Lumea lui Sorin Ilfoveanu este cea a simbolurilor mai mult mentale decât sacramentale, a sărbătorilor de un păgânism molcom, a Saturnaliilor decente şi sfioase, a Misterelor Eleusine ruşinate şi delicate. O lume dionisiacă doar în sugestie. Ca de cabinet de stampe din Balcani. Siluetele, pe care, văzându-le, ni se pare că le-am mai întâlnit pe basoreliefurile şi frizele mesopotamiene ori în necropolele egiptene, sunt de o simplitate a liniei ce doboară din start orice intenție de amestec al culorilor vitriolante.
Absența umbrelor din tablourile lui, alături de hotărâta relegare a tonurilor, impun o simplitate debordantă, aproape voioasă. Căci orice fel de concesie pentru înfloritură este de neconceput. Arabescul e mort. După o pictură de-a lui Ilfoveanu cred că nu se poate țese un gobelin. E pură pierdere de vreme. Dar, un tratat de mitologie se poate scrie, da!
Metafora posibilă a Sălii Dalles, în proprietatea operei lui Sorin Ilfoveanu, mi se pare a fi catedrala. În care ea se dezvoltă pe draperiile polifonice imaginate de o orgă.

Lucrările lui Florin Bârză se pot circumscrie unui concept (sau mai degrabă unei impresii!) pe care l-am putea numi vitalism desfrânat. Fără oprelişti. Fără cenzură (şi fără cezură, ca o retorică à bout de souffle!). Practic, n-ai timp să te dumireşti, să vezi de unde începe intenția de susținere a semnificației şi unde, în ce punct, se topeşte teza în conținut. Forța culorii şi, mai ales, intensitatea poveştii fiecărui ciclu de tablouri fac din lucrările lui Florin Bârză un, de fapt, rămăşag riscant cu imaginea a ceea ce s-ar putea ghici dincolo de pânză. De fapt, aici descoperim marea incertitudine a artistului, cumplita şi tragica lui oscilare între Scylla şi Caribda: nu ştie (sau nu îndrăzneşte să afle?) dacă dramatismul narațiunii ce a făcut ca ea să țâşnească în aparent ordonata aşezare a culorilor în fiecare tablou, a fost doar un simplu mesaj personal, cu întoarcere particulară (el – expeditor, el – destinatar!), sau o notă de suferință cu reverberații universale, susceptibilă a fi redusă la obişnuita constatare: „Las’ că nu eşti singurul!”. (NOTĂ: Am avut privilegiul de a sta cu ochii, timp de câteva ore, pe tablourile pe care artistul le expune – permanent şi aproape obsesiv – în propriul atelier. Ele stabilesc un ciclu de poveşti extraordinare, cu conotații destul de apropiate de concretețea biografică a autorului. Acum, sigur, ceea ce mai rămâne de clarificat este câtă dispoziție se află în a asigura caracterul necesar de ficțiune a fiecărei reprezentări artistice a viziunii, în parte. Sau, dimpotrivă, cât de dispus este artistul să-şi expună rănile în public, până unde poate merge el, ca să-şi delege statutul de narator?!).
De remarcat este că, în expoziție, tentația pentru alteritate a lui Florin Bârză e irepresibilă. Adică, nu se poate ca el să nu se uite la el şi din altă ipostază decât aceea de consumator inert. Prin urmare, recurge în forță la corecții (foarte fine, aici e paradoxul!) asupra fondului afectiv, aperceptiv şi, mai ales, memorial, pe care-l administrează. Florin Bârză îşi împarte privirea în trei. Îşi fagurizează viziunea în trei etaje, o împarte pe mai multe paliere, parcă pentru a-şi induce singur convingerea că misiunea totalizatoare, globală nu-i aparține lui. Ci Creatorului. Singurul.
Mai întâi, artistul palpită oțios, iar năvalnicele lui sentimente străbat pânza şi se materializează într-o cruzime a policromiei violente, indusă într-o pastă a cărei consistență rămâne greu de imaginat în alte circumstanțe. Sunt nuanțe de ocru puternice, de albastru de Prusia, de cobalt sau roşu de Burgundia care te trimit cu gândul la fauvişti. La prima ochire. Fiindcă, la a doua, ne dăm seama că totul face parte dintr-o convenție, care are ca scop, pe de o parte, deconstrucția culorii (aşa cum e magistral subliniată în ciclul cu „femeia-arlechin”!), iar, pe de altă parte, atragerea într-o capcană de percepție. Amăgirea. Un fel de trompe-l’oeil stilistic. De genul pe care propaganda ieftină, de pildă, îl defineşte ca: „par că spun ceva, dar, de fapt, urmăresc altceva!”. Vitalismul fără limite pe care l-am sesizat la început se dovedeşte a fi, de fapt, o sensibilitate exacerbată, cu mască, pe care autorul o ascunde în spatele forței. Aparente. Slăbiciunea travestită dumnezeieşte!
Apoi, el se exprimă prin desen, prin cărbune. Care e schiță şi, totuşi, nu e. Unele lucrări sunt atât de minuțios lucrate, încât par copia în alb-negru a unor compoziții de culoare. Un pariu bizar, pe care nu-l înțeleg. În schimb, înțeleg şi admir de-senele dintr-o singură trăsătură. O linie unică. O singură respirație. Un frôlage absolut magistral. Ca-n versul acela al lui Eminescu: Abia atingi covorul moale.... O singură atingere a hârtiei. Aici, pictorul se întoarce la unelte.
În fine, al treilea strat este cel al vitraliului. În care – poate şi pentru că străluceşte mult mai bine în contact cu lumina (iar lumina oare de unde vine?) – pare mai aproape de Dumnezeu. Minuția travaliului, tehnica de fiecare dată inedită, negocierea atentă a culorii, temele prinse în obiectiv şi, mai ales, anvergura fiecărei lucrări în parte (te-ai aştepta ca, în general, vitraliul să impună, totuşi, nişte restricții!) – toate îi fac loc lui Florin Bârză şi aici, spre a fi amintit cu laude.
Spațiul de expoziție de la U Art Gallery – o sală curbă la etajul cel mai de sus al unui bloc-turn ce domină Bucureştii – pare ideal pentru metafora unui salon. Un salon însă nu tradițional, plin de molii şi sufocat de un bric-à-brac senil, ci unul modern, mobilat auster, deşi uşor sofisticat (cu ferestre pe care stau agățate lucrările de vitraliu!).
Şi în care instrumentul ce ar trebui să-l acompanieze pe Florin Bârză ar fi un pian.

Valery Oişteanu. E din alt soi. Provine din alt trunchi şi vine din altă parte. De la New York, de pe Strada 11 din East Village. Nu-l deranjează biserica de vizavi, St. Mark Church. E imun, s-a vaccinat. Fiindcă versurile lui, rostirile, fanteziile, visele, bucuriile, trăirile, durerile şi dezamăgirile lui n-au avut loc să intre acolo. Au rămas la el, în depozitul de suflet. În zăcămintele de boemă nebună ce l-au păstrat sănătos în patrimoniul suprarealismului românesc. Din aceeaşi „vână” (sau „vină”?) tragică pe al cărei tărâm se joacă de-a „wați” ascunselea cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Victor Brauner, Dolfi Trost. De 39 de ani, gândeşte, scrie, visează şi creează în engleză şi face colaj, asamblaj, foraj, atelaj, dresaj, ambreiaj, ambuteiaj şi...alte „-ajuri” în limba necunoscută multora dintre noi: limba artei care țipă. Care scandalizează. Care te scoate din papucii convenienței. Genul proxim căruia i se circumscrie Valery Oişteanu este sămânța de scandal. Zavera. Gâlceava. Contrariul şi contrarietatea. Acel ceva care trebuie să asigure neabătut valabilitatea tezei (sapiențiale şi demențiale!) că în spatele oricărui munte de frumuseți se ascunde şi un pic de adunătură de...ordură. Altfel, în ce fel să citeşti cărțile lui (înainte, eşti invitat să-ți pui o mănuşă de gumilastic!) încărcate de colaje, de compoziții funambuleşti şi de trăsnăi pe care mintea nu putea să le mai încapă? Sau cum se te dai la o parte din calea atâtor tablouri în miniatură, în formă de oglinjoare, cu Marilyn Monroe (despre care legenda spune că ar fi avut 11 degete la picioare, iar Valery nu se poate să nu fi fost informat despre treaba asta!) în rolul principal, pe care artistul nostru o vede în diverse şi adverse ipostaze, la care n-au visat nici JFK, nici RFK? Dar versurile lui, pe care le recită – cu vocea sa inconfundabilă de bas din osul lui Şaliapin – prin locuri potrivite cu jazz din Manhattan, prin cluburile din Tribeca, prin cafenelele din Greenwich Village sau chiar la noi, în curte la Green Hours? Despre astea ce mai ziceți? Deci, aste decorații, cum, cine i le-au dat?...
Locul expoziției, de fapt casa lui Mircea Deaca, s-a transformat într-un iarmaroc dadaist. A lipsit fie o flaşnetă, fie un solo la trompetă al lui Dizzie Gillespie.