DESENUL ÎN PERSPECTIVĂ

Autorii volumelor de față mi-au fost colegi de grupă în facultate. Acum, Liviu Stoica, împreună cu Răzvan Doboş la prima carte şi, de unul singur la a doua, alege să întoarcă, din ceea ce a învățat nu doar în şcoală, ci şi într-o practică destul de îndelungată deja, celor mai tineri decât noi. Pendulând între Grecia, unde trăieşte, şi România, unde a publicat aceste două volume, Liviu le propune în primul rând celor care îşi doresc o carieră în domeniul arhitecturii şi urbanismului, poate şi celor care dau la construcții admitere, precum şi, în parte cel puțin, celor de la design şi arte frumoase. După răsfoirea lor, nu puține lucruri noi am aflat şi eu, care am o relație ambiguă cu desenul de mână, în sensul că nu le-am mai practicat cu destulă asiduitate după terminarea şcolii, de vreme ce, încă din 1990, de la diplomă, am ales să fac un număr de perspective pe un computer, vai, românesc şi, mai apoi, am desenat mai degrabă caricatură şi grafică de carte, decât perspective. Efortul celor doi autori este, însă, unul stimabil şi de lăudat. Desenul a fost, pentru multe decenii, condiția de intrare în această şcoală, ba chiar condiția eliminatorie. Ani de pregătire preliminară şi extra-curiculară ne-au trebuit celor care am reuşit la arhitectură şi mulți, mulți bani investiți din partea părinților noştri. Existau destule legende despre arhitecți lăboşi, care desenau uluitor proiecte şi perspective dintre cele mai fastuoase. Unii sunt încă activi şi şi-au făcut o carieră deloc de lepădat din chiar acest dar, precum profesorul Vasile „Bebe” Marcu, coleg de suferință elenă cu Liviu (şi de transhumanță periodică spre plaiurile mioritice, sau, cum am zice, hiperboreene). Aproape că este de înțeles, în condițiile de austeritate şi canon modernist, la ce servea excesul de măiestrie într-ale desenului.
Cred că, pentru mulți dintre cei cu suflet artist, ea, măiestria şi el, excesul, serveau la a suplini imposibilitatea de a spune mai mult prin planşele lor. De asemenea, să ne amintim că arhitectura modernă, cel puțin aşa cum s-a practicat ea după discursul lui Hruşciov din 1954 (care îl precede pe cel de demascare, mult mai faimos, din 1956) în Europa de răsărit, era foarte puțin ofertantă conceptual. Tipizarea, standardizarea şi prefabricarea – toate forme ale industrializării construcțiilor – făceau ca arta arhitecturii să se ascundă în te miri ce detalii. Câte o copertină spectaculoasă pe o fațadă de hală industrială mai degrabă banală, câte un detaliu în pânze subțiri de beton sau câte o furăciune de la mari arhitecți ai vremii – Le Corbusier la Teatrul Național şi la multe case de cultură ale sindicatelor de prin județe; Niemeyer la casa de cultură de la Mangalia; Neutra, Stirling sau te şi miri ce altă (re)sursă japoneză pe la casele de cultură pentru tineret – cam la asta se reducea inovația, autorlâcul şi originalitatea, dacă ea nu trimitea direct la chertările în beton, suprafireşti, ale arhitecturii țărăneşti, zise populare. Şi, fireşte, la desene. Planşele împodobeau o arhitectură măruntă, secundă. Ce tehnici de randare! Ce laviuri! Ce suflai-uri!
În realitate, desenul este doar o tehnică de redare a conceptului arhitectural. Sub forma desenului tehnic, este un limbaj de comunicare între imaginația arhitectului şi mistria zidarului. Acolo unde sugerează atmosferă, desenul este un mediu de emoționare a clientului. Drept este că, nu rareori, desenele generate de computer sunt redesenate şi pictate de mână, pentru că ies mai vibrate, mai sensibile decât hiper-realitatea digitală. Dar, îmi amintesc cu precizie de schițele de concept ale lui Kisho Kurokawa, un mare arhitect japonez care a vizitat România în 1986: nu era nimic de înțeles din acele desene, care se şi chemau proba labirintului, sau te miri cum altfel.
Conceptul câte unei case era apoi împărtăşit, ca o metaforă esențială a clădirii, cu echipa de proiectare, care traducea „chinezăriile” japonezului nostru în desen geometric, tehnic. Dar acelaşi lucru şi la fel de încifrat ar putea-o face şi cuvântul. Există probe, sau exerciții de traducere, care se dau studenților. Unele sunt aceleaşi, din timpuri imemoriale. Spre pildă, Stanley Tigerman, un mare arhitect post-modern, dădea studenților săi texte din Biblie, pentru ca ei să le preschimbe în planuri ale Templului din Ierusalim. Sunt imemoriale pentru că toate reconstrucțiile acestui templu sunt traduceri de text, devreme ce niciuna dintre primele ipostasuri ale sale nu au supraviețuit fizic. Sau, altfel: se dă unui grup un proiect şi acesta este rugat să descrie în cuvinte cât mai exact proiectul aflat dinaintea ochilor; apoi, se dă altui grup de studenți sarcina de a re-desena un proiect după textul-descriere al primului grup. La sfârşit, se compară primul proiect cu rezultatul traducerii şi se comentează. Evident, cele două proiecte nu seamănă între ele.
Mă opresc aici cu divagațiile. Dacă aveți un copil care se pregăteşte să dea admitere la arhitectură, unde, încă, scrisul ori computereala nu se cer la admitere, grăbiți-vă să îi cumpărați cărțile cele frumoase şi competente ale lui Liviu Stoica şi Răzvan Doboş. Cele scrise şi desenate în ele îi vor fi de folos mai mult decât orice altceva. Nu m-ar mira să aflu că şi mica industrie de meditații de admitere lucrează deja după aceste două titluri!

Liviu Stoica şi Răzvan Doboş – Desenul în arhitectură, 2010;
Liviu Stoica – Perspectiva în arhitectură, 2011