Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
revista revistelor
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 / 2011
ROMÂNIA LITERARĂ 23 / 2011
Din 6 iunie. Directorul revistei, Nicolae Manolescu, despre „Exilul şi literatura”: «Exilații au fost dintotdeauna indezirabili pentru oficialitățile din țara lor. Au existat şi exilați care nu şi-au părăsit țara. Exilul aşa-zis interior n-a lipsit mai ales în epoca contemporană. Dar cei mai numeroşi indezirabili au fost siliți s-o părăsească. Natura motivelor e diversă. În secolele XIX şi XX, ea a fost de obicei politică. Mai devreme fusese preponderent religioasă. Ca să existe exil, trebuie să existe discriminări de un fel sau altul, ca şi regimuri mai mult sau mai puțin autoritare. Dictaturile sunt terenul cel mai propice. Dacă ne referim la literatura română, primii exilați au fost paşoptiştii (Cantemir sau Neculce sunt, un secol înainte, cazuri izolate), ultimii, scriitorii din timpul comunismului. În jurul lui 1900, emigrau în România ardelenii. Coşbuc, Slavici, Goga, Rebreanu au trecut munții, cum se spunea, prin „vama cucului”, adică prin pădurile greu accesibile grănicerilor austro-ungari. Între războaiele mondiale, exilați propriu-zişi, adică, de nevoie, nu de voie, n-au mai existat. Tradiția s-a reluat după al doilea război, dar nu imediat, ci în a doua parte a regimului comunist, tot mai frecvent şi mai masiv în anii ’80. Epoca Dej a cunoscut mai puține cazuri, dar nu fiindcă ar fi fost mai indulgentă cu scriitorii, ci, din contra, fiindcă nu permitea călătoriile în străinătate, care furnizau ocaziile cele mai potrivite. Numărul scriitorilor care „au ales libertatea”, altă expresie de atunci, este foarte mare... Secolul XXI pare să fie primul din postistoria exilului. Cel puțin în Europa şi în America de Sud, curând, probabil, şi în țări arabe, iar într-un viitor ceva mai îndepărtat în China, aşadar, în cea mai mare parte a lumii, ceasul din urmă al dictaturilor a sunat. Cu asta, exilul încetează a mai avea un motiv. Globalizarea accelerează procesul adaptării. Scriitorii se vor stabili, fără a fi obligați, în ce țară vor dori sau vor putea. Nici măcar acordarea cetățeniei nu va mai prezenta o problemă»... N. Manolescu încheie cu: „Sunt convins că discutăm acum pentru ultima oară despre exilul literar”. Pentru ultima oară? Ce-o fi zicând exilatul Paul Goma? Probabil că n-a mai rămas să discutăm („pentru prima oară”?) decât de exilul pe cealaltă lume... Despre „Forme ale exilului” semnează texte George Szirtes, Linda Maria Baros, Ruxandra Cesereanu. Pagini de jurnal de Constanța Buzea. Răzvan Voncu scrie despre jurnalul Reginei Maria.
TRIBUNA 210
Din 1 – 15 iunie 2011. Să ne amintim – Dumitru Micu: «Pe vremea când activam în presa clujeană (Lupta Ardealului, Almanahul literar), ca de altfel şi înainte, şi după, funcționau, în selectarea materialelor publicabile, două criterii: politico-ideologic şi artistic. Se întâmpla frecvent ca un text oarecare, o poezie, să zicem, merita – calitativ – să intre în revistă sau în ziar, însă „nu mergea” politic... Se înțelege de la sine că nici eu nu puteam proceda altfel. Dacă aş fi încercat „să dau drumul” unei bucăți „cu bube în cap”, mă expuneam represaliilor, şi îl expuneam şi pe autor. Paul Georgescu avea să-mi destăinuie, mai târziu, la Bucureşti, că, după definitivarea fiecărui număr al Gazetei literare, ofițerul de Securitate care exercita controlul revistei cerea redactorului-şef materialele refuzate. Securitatea avea... planuri de arestări! Cineva a şi fost arestat, mult mai târziu, după ’65, pentru o poezie respinsă de redacție, fiindcă era proastă. Respectivul n-a rămas însă prea mult după gratii; a fost eliberat, din ordinul lui Ceauşescu, întrucât poezia incriminată artistic era... „patriotică”. O spune Dumitru Popescu, în volumul „Un fost lider comunist se destăinuie”. Dar nu numai textele nepublicabile intrau în vizorul Securității, ci şi cele acceptate de redacție, dar respinse de către Direcția Presei». În altă pagină, Cristian Cheşuț cu „Jocul cu zarurile, între şansă şi destin”: „În Roma Antică... se organizau adevărate competiții... unul dintre cei mai împătimiți jucători fiind însuşi împăratul Cezar... Nero era alt împătimit al jocului... Jocul cu zaruri a proliferat în Evul Mediu, alături de jocurile de cărți şi table, fiind practicat de la tavernă la saloanele nobiliare. Toată lumea îl juca cu frenezie, explicația găsindu-se pe undeva şi în durata de viață relativ scurtă din acele timpuri, ceea ce înseamnă că oamenii îşi trăiau viața mai intens. Spre exemplificare, în Grecia Antică media de viață era de 24 de ani, în Europa Evului Mediu de 30, în Europa Occidentală a anului 1870 de 36, la începutul secolului XX de 46, iar în zorii secolului XXI, de 74 de ani”. E prezent cu proză Mircea Pora. Semnează constant la rubricile lor Ion Pop, Oana Pughineanu, Vianu Mureşan, Radu Țuculescu, Virgil Stanciu, Ioan Muşlea, Virgil Mihaiu, Claudiu Groza, Petru Poantă.
SCRISUL ROMÂNESC 6 / 2011
Redactorul-şef, Florea Firan, despre Vintilă Horia: «Beneficiind de o bursă... se stabileşte la Madrid (1953-1960), fiind şi reporter, apoi mic funcționar de hotel, redactor la Radiodifuziunea spaniolă, în cele din urmă profesor... În această perioadă redactează, mai întâi în limba spaniolă, apoi în limba franceză, romanul său „Dumnezeu s-a născut în exil”, distins cu Premiul Goncourt (1960), acordat în competiție cu alte 300 de romane. Datorită unei campanii de presă intentată la Paris de ziarele de stânga, cu concursul statului român, fiind acuzat de fascism, nazism, legionarism şi antisemitism, premiul nu i s-a mai decernat... În „Dicționarul Enciclope-dic Francez” este menționat: „Vintilă Horia – premiul Goncourt 1960, acordat, nedecernat”... Într-un interviu dat revistei 22 (12 aprilie 1991), Vintilă Horia mărturisea: „Dacă rămâneam în țară, într-o țară liberă (închipuindu-ne că ruşii n-ar fi intrat în România), mi-aş fi continuat cariera diploma-tică... aş fi scris cărți, chiar un roman cu Ovidiu, poate chiar Dumnezeu s-a născut în exil, dar altfel de roman. Un roman care poate ar fi interesat pu-blicul din România, dar n-ar fi interesat lumea întreagă. N-ar fi fost romanul unui sacrificat în numele cunoaşterii. Ar fi fost aventura unui roman la Tomis. Ceea ce era cu totul altceva. Romanul a ieşit aşa cum a ieşit doar pentru că eram eu însumi în poziția lui Ovidiu, un exilat, şi pentru că dădusem peste cheia cunoaşterii care e exilul... Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Lupaşcu, eu şi alții ne-am fi realizat, dacă am fi rămas în România, doar pe un plan gândirist, adică național, şi n-am fi reuşit niciodată să spargem aceste limite. Durerea ne-a transformat în altceva”». În celelalte pagini: Gabriel Coşoveanu, Monica Spiridon, Irina Mavrodin, Ovidiu Ghidirmic, Ion Buzera, Marian Victor Buciu, Ioan Lascu („Paul Goma şi I.D. Sârbu”), Virgil Nemoianu, D.R. Popescu, D. R. Popa, C.M. Popa. O revistă care are îndeosebi cultul emigrației.
APOSTROF 6 / 2011
Dosar „Ilarie Voronca – poet al modernității şi al iubirii”, realizat de Carol Iancu: «Printre scriitorii români care au reuşit să se afirme în lumea literară occidentală şi în limba franceză, cazul lui Ilarie Voronca este cu totul aparte, datorită unei duble orientări. El ocupă un loc eminent în constelația mişcării de avangardă, fiind în acelaşi timp unul dintre autorii angajați în „poezia umanitaristă“, îmbrățişând condiția celor umili, a tuturor celor excluşi, oferind prin scrierile sale un mesaj de speranță pentru fericirea tuturor... I. De la Brăila la Paris trecând prin Bucureşti. Viața unui poet, curmată la 43 de ani... Ilarie Voronca, pe numele său adevărat Eduard Marcus, s-a născut la 31 decembrie 1903 la Brăila, portul unde locuia o importantă comunitate evreia-scă... Licențiat al Facultății de Drept în 1924, n-a profesat avocatura, deşi era înscris ca membru în baroul din Ilfov începând din 10 februarie 1925, lucrând după această dată la diferite birouri de asigurări şi instituții bancare. Pe data de 2 mai 1927, se căsătoreşte cu Colomba Spirt, sora lui Ernest Spirt (devenit Mihail Cosma şi apoi Claude Sernet). Ca şi alți scriitori şi artişti evrei, prieteni ai săi, printre care Tristan Tzara, Benjamin Fondane sau Jacques Hérold, Voronca decide să părăsească țara natală, după câteva călătorii efectuate la Paris, unde a rămas câtva timp. După stabilirea sa definitivă în Franța, împreună cu soția sa Colomba, în anul 1933, el a fost confruntat cu dura realitate a vieții imigranților... La 16 iunie 1938, Ilarie Voronca şi soția sa Colomba obțin cetățenia franceză... Atunci când totul îl chema la o viață nouă, s-a sinucis, la 4 aprilie 1946. Poetul a fost înhumat la cimitirul din Pantin, iar cea care s-a ocupat de toate formalitățile legate de înmormântare şi de punerea unui mo-nument funerar a fost Colomba Voron-ca, deşi cuplul nu mai locuia împreu-nă... II. Poet al avangardei româneşti, teoretician al modernismului... III. Poet şi scriitor francez». Carol Iancu publică 12 scrisori inedite ale lui Ilarie Voronca medicului său curant, prieten, Saul Axelrud. Din ultima scrisoare aflăm cauza sinuciderii: o femeie, „Rovena, din România”. Scrie Carol Iancu: «Ilarie Voronca a cunoscut-o pe această femeie, pentru care a nutrit o pasiune devorantă, la Bucureşti, cu ocazia unui voiaj efectuat în 1939. Separat de ea în toți anii războiului, dar separat şi de Colomba, el nu a revăzut-o pe Rovena decât în ianuarie 1946. Ultima scrisoare, din 26 martie 1946 (nr. 12), ne arată că visurile poetului s-au spulberat rapid; ea ne aduce la cunoştință teribila dramă pe care a trăit-o şi care a provocat moartea sa voluntară. Dând urmare pasiunii sale şi încrezător în sentimentele de dragoste declarate de Rovena, „plus belle que jamais“ („mai frumoasă ca niciodată“), Voronca, primit „în triumf“ la Bucureşti, a făcut demersurile necesare pentru a-i facilita obținerea unui paşaport şi a revenit cu ea în Franța, după o călătorie de nouăsprezece zile cu vaporul, care a ajuns la Marsilia pe data de 23 februarie 1946. Deja pe vapor el a „simțit că pasiunea Rovenei nu mai era cea din 1939“, după cum declară el în sfâşietoarea sa confesiune făcută bunului său prieten. Dându-şi seama că a fost înşelat, că adevărata ambiție a acestei femei a fost dorința de a părăsi România, exploatând naivitatea şi credulitatea sa, poetul deznădăjduit s-a sinucis în seara zilei de 4 aprilie, la zece zile după redactarea confesiunii».
VATRA 5-6 / 2011
Angela Marinescu (un fragment de poem): „tensiunea dintre masculii universitari şi tipacarescriecusânge / (diferența de vârstă dintre ei, în defavoarea fetei, diferența de / instrucție, ei erau în mod covârşitor doctori în litere, critici / literari, decidenți în literatură, adică, / eseişti cosmopoliți şi impregnați de surse din ce în ce mai / teologale, / ea era cumva chinezoaica din lumea asiatică a poeziei, mereu / de nerecunoscut, mereu de adunat de pe străzi cu arcanul, mereu de sprijinit cu bețele ascuțite ce găuresc pieile femeilor / galbene), / s-a epuizat şi tipacarescriecusânge /
s-a trezit aruncată în afara tuturor lucrurilor”. În altă pagină, aflăm că Antonio Spadaro a conferențiat în România pe seama inspirației la poeți: „Inspirația nu e emoție pură, nici pur sentiment, nici pură abstracție, ci o adevărată formă de cunoaştere atentă şi arzătoare a lumii”. Mai încolo , interviu cu Mircea Anghelescu: „Nu cred că se mai poate vorbi de autoritatea criticii în felul în care se putea vorbi în 1970 sau chiar în 1990. Rolul ei nu mai e autoritativ, ci mai degrabă stimulativ, ea nu mai dă verdicte, ci sugerează căi de pătrundere, chei de lectură. În sens curent însă, critica ar trebui să reprezinte autoritatea unui profesionist al lecturii, respectiv a unei echipe, a unei reviste. Această autoritate pare să fi dispărut şi ea pentru că nu mai funcționează grilele fireşti: avem prea multe reviste literare față de câți bani, şi chiar față de câți scriitori avem, şi atunci, în această inflație curioasă, în care fiecare deputat vrea să fie ctitorul unei biserici şi fiecare scriitor director de revistă, nici vocea criticii nu se mai distinge clar: citesc curent câteva reviste şi văd adesea semne de incultură şi chiar de neseriozitate în diverse texte critice. Cum s-ar putea remedia această stare de fapt, admițând că ceea ce văd eu este în linii mari corect? Având răbdare... Nici literatura, nici critica în speță, nu se pot face cu intervenții miraculoase din afară. Când lucrurile vor fi coapte, revistele inutile vor dispărea”... Revista dedică fix 100 de pagini lui „Norman Manea, variante de portret” în acest număr dublu (cu semnături remarcabile). Impresionant „Norman Manea – Itinerar biografic” de Claudiu Turcuş şi Cella Manea. Şi o mărturisire a lui Norman Manea, la New York: „Anul 1947, în prima clasă a Liceului Evreiesc din Suceava, a însemnat, de fapt, închiderea cercului întoarcerii la punctul de plecare. După doar un an, şcolile particulare erau desființate. Reforma învățământului sub tutela tovarăşului Gheorghe Vasilichi anunța deja drastice schimbări ulterioare: naționalizarea, partidul unic, credința unică, înscenările tensionate ale combativității roşii, pe care le-am urmat cu uimire şi încântare şi de care m-am distanțat, scârbit pentru totdeauna, spre sfârşitul liceului. Anii de studenție au exaltat coabitarea cu mult visatul Bucureşti, anunțând şi înstrăinarea de ingineria pe care aveam să o practic, totuşi, încă multă vreme”... A emigrat în SUA în 1986.
DACIA LITERARĂ 3 / 2011.
Mai-iunie. Primele 22 de pagini sunt dedicate Balcicului (istorie literară). Regina Maria (moto la acest număr de revistă): „...Poate că în lumea asta este mai multă ură decât dragoste. Dar dragostea este mai puternică şi într-o zi, chiar dacă nu o să trăiesc să văd, ea trebuie să câştige”. Următoarele pagini sunt dedicate lui Mihai Eminescu. Proză de Gh. Schwartz. Versuri Aurel Rău. Interviu cu Alexandru Călinescu: „Admit că se putea şi mai rău. Dacă aş fi putut evita comunismul, dar ar fi trebuit să trăiesc între aceleaşi repere cronologice, ar fi fost normal să aleg altă țară, probabil Franța care, chiar dacă n-a fost scutită de intemperii, a trăit această perioadă în normalitate”.
Din 6 iunie. Directorul revistei, Nicolae Manolescu, despre „Exilul şi literatura”: «Exilații au fost dintotdeauna indezirabili pentru oficialitățile din țara lor. Au existat şi exilați care nu şi-au părăsit țara. Exilul aşa-zis interior n-a lipsit mai ales în epoca contemporană. Dar cei mai numeroşi indezirabili au fost siliți s-o părăsească. Natura motivelor e diversă. În secolele XIX şi XX, ea a fost de obicei politică. Mai devreme fusese preponderent religioasă. Ca să existe exil, trebuie să existe discriminări de un fel sau altul, ca şi regimuri mai mult sau mai puțin autoritare. Dictaturile sunt terenul cel mai propice. Dacă ne referim la literatura română, primii exilați au fost paşoptiştii (Cantemir sau Neculce sunt, un secol înainte, cazuri izolate), ultimii, scriitorii din timpul comunismului. În jurul lui 1900, emigrau în România ardelenii. Coşbuc, Slavici, Goga, Rebreanu au trecut munții, cum se spunea, prin „vama cucului”, adică prin pădurile greu accesibile grănicerilor austro-ungari. Între războaiele mondiale, exilați propriu-zişi, adică, de nevoie, nu de voie, n-au mai existat. Tradiția s-a reluat după al doilea război, dar nu imediat, ci în a doua parte a regimului comunist, tot mai frecvent şi mai masiv în anii ’80. Epoca Dej a cunoscut mai puține cazuri, dar nu fiindcă ar fi fost mai indulgentă cu scriitorii, ci, din contra, fiindcă nu permitea călătoriile în străinătate, care furnizau ocaziile cele mai potrivite. Numărul scriitorilor care „au ales libertatea”, altă expresie de atunci, este foarte mare... Secolul XXI pare să fie primul din postistoria exilului. Cel puțin în Europa şi în America de Sud, curând, probabil, şi în țări arabe, iar într-un viitor ceva mai îndepărtat în China, aşadar, în cea mai mare parte a lumii, ceasul din urmă al dictaturilor a sunat. Cu asta, exilul încetează a mai avea un motiv. Globalizarea accelerează procesul adaptării. Scriitorii se vor stabili, fără a fi obligați, în ce țară vor dori sau vor putea. Nici măcar acordarea cetățeniei nu va mai prezenta o problemă»... N. Manolescu încheie cu: „Sunt convins că discutăm acum pentru ultima oară despre exilul literar”. Pentru ultima oară? Ce-o fi zicând exilatul Paul Goma? Probabil că n-a mai rămas să discutăm („pentru prima oară”?) decât de exilul pe cealaltă lume... Despre „Forme ale exilului” semnează texte George Szirtes, Linda Maria Baros, Ruxandra Cesereanu. Pagini de jurnal de Constanța Buzea. Răzvan Voncu scrie despre jurnalul Reginei Maria.
TRIBUNA 210
Din 1 – 15 iunie 2011. Să ne amintim – Dumitru Micu: «Pe vremea când activam în presa clujeană (Lupta Ardealului, Almanahul literar), ca de altfel şi înainte, şi după, funcționau, în selectarea materialelor publicabile, două criterii: politico-ideologic şi artistic. Se întâmpla frecvent ca un text oarecare, o poezie, să zicem, merita – calitativ – să intre în revistă sau în ziar, însă „nu mergea” politic... Se înțelege de la sine că nici eu nu puteam proceda altfel. Dacă aş fi încercat „să dau drumul” unei bucăți „cu bube în cap”, mă expuneam represaliilor, şi îl expuneam şi pe autor. Paul Georgescu avea să-mi destăinuie, mai târziu, la Bucureşti, că, după definitivarea fiecărui număr al Gazetei literare, ofițerul de Securitate care exercita controlul revistei cerea redactorului-şef materialele refuzate. Securitatea avea... planuri de arestări! Cineva a şi fost arestat, mult mai târziu, după ’65, pentru o poezie respinsă de redacție, fiindcă era proastă. Respectivul n-a rămas însă prea mult după gratii; a fost eliberat, din ordinul lui Ceauşescu, întrucât poezia incriminată artistic era... „patriotică”. O spune Dumitru Popescu, în volumul „Un fost lider comunist se destăinuie”. Dar nu numai textele nepublicabile intrau în vizorul Securității, ci şi cele acceptate de redacție, dar respinse de către Direcția Presei». În altă pagină, Cristian Cheşuț cu „Jocul cu zarurile, între şansă şi destin”: „În Roma Antică... se organizau adevărate competiții... unul dintre cei mai împătimiți jucători fiind însuşi împăratul Cezar... Nero era alt împătimit al jocului... Jocul cu zaruri a proliferat în Evul Mediu, alături de jocurile de cărți şi table, fiind practicat de la tavernă la saloanele nobiliare. Toată lumea îl juca cu frenezie, explicația găsindu-se pe undeva şi în durata de viață relativ scurtă din acele timpuri, ceea ce înseamnă că oamenii îşi trăiau viața mai intens. Spre exemplificare, în Grecia Antică media de viață era de 24 de ani, în Europa Evului Mediu de 30, în Europa Occidentală a anului 1870 de 36, la începutul secolului XX de 46, iar în zorii secolului XXI, de 74 de ani”. E prezent cu proză Mircea Pora. Semnează constant la rubricile lor Ion Pop, Oana Pughineanu, Vianu Mureşan, Radu Țuculescu, Virgil Stanciu, Ioan Muşlea, Virgil Mihaiu, Claudiu Groza, Petru Poantă.
SCRISUL ROMÂNESC 6 / 2011
Redactorul-şef, Florea Firan, despre Vintilă Horia: «Beneficiind de o bursă... se stabileşte la Madrid (1953-1960), fiind şi reporter, apoi mic funcționar de hotel, redactor la Radiodifuziunea spaniolă, în cele din urmă profesor... În această perioadă redactează, mai întâi în limba spaniolă, apoi în limba franceză, romanul său „Dumnezeu s-a născut în exil”, distins cu Premiul Goncourt (1960), acordat în competiție cu alte 300 de romane. Datorită unei campanii de presă intentată la Paris de ziarele de stânga, cu concursul statului român, fiind acuzat de fascism, nazism, legionarism şi antisemitism, premiul nu i s-a mai decernat... În „Dicționarul Enciclope-dic Francez” este menționat: „Vintilă Horia – premiul Goncourt 1960, acordat, nedecernat”... Într-un interviu dat revistei 22 (12 aprilie 1991), Vintilă Horia mărturisea: „Dacă rămâneam în țară, într-o țară liberă (închipuindu-ne că ruşii n-ar fi intrat în România), mi-aş fi continuat cariera diploma-tică... aş fi scris cărți, chiar un roman cu Ovidiu, poate chiar Dumnezeu s-a născut în exil, dar altfel de roman. Un roman care poate ar fi interesat pu-blicul din România, dar n-ar fi interesat lumea întreagă. N-ar fi fost romanul unui sacrificat în numele cunoaşterii. Ar fi fost aventura unui roman la Tomis. Ceea ce era cu totul altceva. Romanul a ieşit aşa cum a ieşit doar pentru că eram eu însumi în poziția lui Ovidiu, un exilat, şi pentru că dădusem peste cheia cunoaşterii care e exilul... Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Lupaşcu, eu şi alții ne-am fi realizat, dacă am fi rămas în România, doar pe un plan gândirist, adică național, şi n-am fi reuşit niciodată să spargem aceste limite. Durerea ne-a transformat în altceva”». În celelalte pagini: Gabriel Coşoveanu, Monica Spiridon, Irina Mavrodin, Ovidiu Ghidirmic, Ion Buzera, Marian Victor Buciu, Ioan Lascu („Paul Goma şi I.D. Sârbu”), Virgil Nemoianu, D.R. Popescu, D. R. Popa, C.M. Popa. O revistă care are îndeosebi cultul emigrației.
APOSTROF 6 / 2011
Dosar „Ilarie Voronca – poet al modernității şi al iubirii”, realizat de Carol Iancu: «Printre scriitorii români care au reuşit să se afirme în lumea literară occidentală şi în limba franceză, cazul lui Ilarie Voronca este cu totul aparte, datorită unei duble orientări. El ocupă un loc eminent în constelația mişcării de avangardă, fiind în acelaşi timp unul dintre autorii angajați în „poezia umanitaristă“, îmbrățişând condiția celor umili, a tuturor celor excluşi, oferind prin scrierile sale un mesaj de speranță pentru fericirea tuturor... I. De la Brăila la Paris trecând prin Bucureşti. Viața unui poet, curmată la 43 de ani... Ilarie Voronca, pe numele său adevărat Eduard Marcus, s-a născut la 31 decembrie 1903 la Brăila, portul unde locuia o importantă comunitate evreia-scă... Licențiat al Facultății de Drept în 1924, n-a profesat avocatura, deşi era înscris ca membru în baroul din Ilfov începând din 10 februarie 1925, lucrând după această dată la diferite birouri de asigurări şi instituții bancare. Pe data de 2 mai 1927, se căsătoreşte cu Colomba Spirt, sora lui Ernest Spirt (devenit Mihail Cosma şi apoi Claude Sernet). Ca şi alți scriitori şi artişti evrei, prieteni ai săi, printre care Tristan Tzara, Benjamin Fondane sau Jacques Hérold, Voronca decide să părăsească țara natală, după câteva călătorii efectuate la Paris, unde a rămas câtva timp. După stabilirea sa definitivă în Franța, împreună cu soția sa Colomba, în anul 1933, el a fost confruntat cu dura realitate a vieții imigranților... La 16 iunie 1938, Ilarie Voronca şi soția sa Colomba obțin cetățenia franceză... Atunci când totul îl chema la o viață nouă, s-a sinucis, la 4 aprilie 1946. Poetul a fost înhumat la cimitirul din Pantin, iar cea care s-a ocupat de toate formalitățile legate de înmormântare şi de punerea unui mo-nument funerar a fost Colomba Voron-ca, deşi cuplul nu mai locuia împreu-nă... II. Poet al avangardei româneşti, teoretician al modernismului... III. Poet şi scriitor francez». Carol Iancu publică 12 scrisori inedite ale lui Ilarie Voronca medicului său curant, prieten, Saul Axelrud. Din ultima scrisoare aflăm cauza sinuciderii: o femeie, „Rovena, din România”. Scrie Carol Iancu: «Ilarie Voronca a cunoscut-o pe această femeie, pentru care a nutrit o pasiune devorantă, la Bucureşti, cu ocazia unui voiaj efectuat în 1939. Separat de ea în toți anii războiului, dar separat şi de Colomba, el nu a revăzut-o pe Rovena decât în ianuarie 1946. Ultima scrisoare, din 26 martie 1946 (nr. 12), ne arată că visurile poetului s-au spulberat rapid; ea ne aduce la cunoştință teribila dramă pe care a trăit-o şi care a provocat moartea sa voluntară. Dând urmare pasiunii sale şi încrezător în sentimentele de dragoste declarate de Rovena, „plus belle que jamais“ („mai frumoasă ca niciodată“), Voronca, primit „în triumf“ la Bucureşti, a făcut demersurile necesare pentru a-i facilita obținerea unui paşaport şi a revenit cu ea în Franța, după o călătorie de nouăsprezece zile cu vaporul, care a ajuns la Marsilia pe data de 23 februarie 1946. Deja pe vapor el a „simțit că pasiunea Rovenei nu mai era cea din 1939“, după cum declară el în sfâşietoarea sa confesiune făcută bunului său prieten. Dându-şi seama că a fost înşelat, că adevărata ambiție a acestei femei a fost dorința de a părăsi România, exploatând naivitatea şi credulitatea sa, poetul deznădăjduit s-a sinucis în seara zilei de 4 aprilie, la zece zile după redactarea confesiunii».
VATRA 5-6 / 2011
Angela Marinescu (un fragment de poem): „tensiunea dintre masculii universitari şi tipacarescriecusânge / (diferența de vârstă dintre ei, în defavoarea fetei, diferența de / instrucție, ei erau în mod covârşitor doctori în litere, critici / literari, decidenți în literatură, adică, / eseişti cosmopoliți şi impregnați de surse din ce în ce mai / teologale, / ea era cumva chinezoaica din lumea asiatică a poeziei, mereu / de nerecunoscut, mereu de adunat de pe străzi cu arcanul, mereu de sprijinit cu bețele ascuțite ce găuresc pieile femeilor / galbene), / s-a epuizat şi tipacarescriecusânge /
s-a trezit aruncată în afara tuturor lucrurilor”. În altă pagină, aflăm că Antonio Spadaro a conferențiat în România pe seama inspirației la poeți: „Inspirația nu e emoție pură, nici pur sentiment, nici pură abstracție, ci o adevărată formă de cunoaştere atentă şi arzătoare a lumii”. Mai încolo , interviu cu Mircea Anghelescu: „Nu cred că se mai poate vorbi de autoritatea criticii în felul în care se putea vorbi în 1970 sau chiar în 1990. Rolul ei nu mai e autoritativ, ci mai degrabă stimulativ, ea nu mai dă verdicte, ci sugerează căi de pătrundere, chei de lectură. În sens curent însă, critica ar trebui să reprezinte autoritatea unui profesionist al lecturii, respectiv a unei echipe, a unei reviste. Această autoritate pare să fi dispărut şi ea pentru că nu mai funcționează grilele fireşti: avem prea multe reviste literare față de câți bani, şi chiar față de câți scriitori avem, şi atunci, în această inflație curioasă, în care fiecare deputat vrea să fie ctitorul unei biserici şi fiecare scriitor director de revistă, nici vocea criticii nu se mai distinge clar: citesc curent câteva reviste şi văd adesea semne de incultură şi chiar de neseriozitate în diverse texte critice. Cum s-ar putea remedia această stare de fapt, admițând că ceea ce văd eu este în linii mari corect? Având răbdare... Nici literatura, nici critica în speță, nu se pot face cu intervenții miraculoase din afară. Când lucrurile vor fi coapte, revistele inutile vor dispărea”... Revista dedică fix 100 de pagini lui „Norman Manea, variante de portret” în acest număr dublu (cu semnături remarcabile). Impresionant „Norman Manea – Itinerar biografic” de Claudiu Turcuş şi Cella Manea. Şi o mărturisire a lui Norman Manea, la New York: „Anul 1947, în prima clasă a Liceului Evreiesc din Suceava, a însemnat, de fapt, închiderea cercului întoarcerii la punctul de plecare. După doar un an, şcolile particulare erau desființate. Reforma învățământului sub tutela tovarăşului Gheorghe Vasilichi anunța deja drastice schimbări ulterioare: naționalizarea, partidul unic, credința unică, înscenările tensionate ale combativității roşii, pe care le-am urmat cu uimire şi încântare şi de care m-am distanțat, scârbit pentru totdeauna, spre sfârşitul liceului. Anii de studenție au exaltat coabitarea cu mult visatul Bucureşti, anunțând şi înstrăinarea de ingineria pe care aveam să o practic, totuşi, încă multă vreme”... A emigrat în SUA în 1986.
DACIA LITERARĂ 3 / 2011.
Mai-iunie. Primele 22 de pagini sunt dedicate Balcicului (istorie literară). Regina Maria (moto la acest număr de revistă): „...Poate că în lumea asta este mai multă ură decât dragoste. Dar dragostea este mai puternică şi într-o zi, chiar dacă nu o să trăiesc să văd, ea trebuie să câştige”. Următoarele pagini sunt dedicate lui Mihai Eminescu. Proză de Gh. Schwartz. Versuri Aurel Rău. Interviu cu Alexandru Călinescu: „Admit că se putea şi mai rău. Dacă aş fi putut evita comunismul, dar ar fi trebuit să trăiesc între aceleaşi repere cronologice, ar fi fost normal să aleg altă țară, probabil Franța care, chiar dacă n-a fost scutită de intemperii, a trăit această perioadă în normalitate”.