Dar când a fost normală lumea?

Răspund – global, căci întrebările se leagă…
Imagini apocaliptice de felul celei revelate în introducerea chestionarului vedem zilnic, încât viziunea respectivă îmi induce un sentiment reconfortant. Întrebări precum cele propuse ne punem aproape zilnic sau ar trebui să ni le punem, fiindcă omenirea este, poate mai mult ca altădată, în primejdie. Vorbim de lume, de caracterizări ale ei, ceea ce ne duce pe un drum infinit de aflare a cauzelor pentru care cadrul în care trăim este aşa cum se prezintă acum în plan vizibil (adică dintr-un punct de vedere social, ca peisaj în care omul are o tot mai mare putere decizională şi formatoare). Dar oare cine face această lume, nu oamenii? Ei au făcut-o astfel, tot ei o pot îndrepta, dacă vor, ea nu este un dat veşnic. Nici nu există lumea ca atare, ea este o proiecție (în mic şi în mare) a gândirii creatorilor ei (Dumnezeu, în sensul prim, apoi „gestionarii” ei, oamenii). Dacă lumea pe care o vedem este aşa, adică amenințătoare, distructivă, copleşitoare, asta se întâmplă, paradoxal, tocmai fiindcă forța de dominare în plan fizic, adică material (aşa-zisa stăpânire a naturii, cu care se mândresc, de ceva vreme, decidenții de pretutindeni) a sporit, iar măsurile de autoprotecție, provenite din frică, sunt tot mai constrângătoare. Şi atunci, cum să vezi normalitatea altfel decât ca pe o justă punere în balanță a lumii şi a spiritului, cum să o înțelegi altfel decât ca pe o ordonare a interiorului şi a exteriorului, în sensul respectării ierarhiilor fireşti?
Ierarhii fireşti – poate părea pretențios, dar sunt convinsă că există aşa ceva, iar plata pentru lipsa de respect nu va întârzia, nu întârzie niciodată (definiția dată de Nicolae Manolescu normalității, în acest sens, mi se pare una dintre cele posibile). Cine are credință nu se autoprotejează întruna, la infinit, ci se încredințează divinității, se face mic, simțindu-se oblăduit. Câtă smerenie observăm în lume (mă refer la organizarea ei oficială)? Foarte puțină, în ciuda intențiilor bune. Dar când a fost normală lumea? A fost ea vreodată astfel? Cred că lumea, în sine, nu poate fi normală, că ea trebuie anihilată conştient, printr-un proces de investigare nemilos, purtat pe cont propriu, prin care să se ajungă la sursă, care va fi revelată, infailibil, ca una divină. Atunci când lumea va fi interogată şi deconstruită ca lume, spre a fi revelată ca o proiecție visată a lui Dumnezeu, atunci şi numai atunci vom avea perspectiva justă. Altminteri, e imposibil, trăim într-un vis, cum ne spun scripturile. Lumea ca lume nu există, e efemeră, nu-şi conține principiile, ci subzistă grație lor. Vederea corectă ar trebui să inverseze nişte raporturi pe care, în starea netrezită, le găsim fireşti. Să descoperim principiile, asta ar trebui să facem, rosturile adânci, printr-o reîntoarcere la izvorul ființei, doar asta ne poate da normalitate (întâi interioară, apoi exterioară).
A fi „idealist” e firesc. Şi dacă nu ai fi, tot la idee te-ai raporta, în alt sens. De idei nu avem cum să scăpăm, tot ce se vede e numai idee. Deşi este un fapt evident, nu mulți observă că, înainte de a vedea lumea, se văd pe ei înşişi, prin faptul că filtrează lumea prin mentalul lor. Oricât s-ar declara împotriva idealismului, nu ar fi mai puțin captivii unor idei (cu alt semn, eventual). Aşadar, mai aproape ne este propria minte decât lumea, ea se înfiripează abia prin privire, în plan secund. Kant a demonstrat, în cultura europeană, existența unor categorii apriorice, a căror misiune este să preformeze percepția, s-o filtreze înainte de expulzarea în ceea ce numim, cu un termen ambiguu, „realitate”, deşi înțelegem prin ea „contingență”. Totul e să avem idei bune, să mergem conduşi de ele.
Din acest motiv (al ideilor de care nu putem scăpa), în pofida atâtor scene anormale (cum sună formularea din textul întrebărilor), am încredere că tot ceea ce se întâmplă e spre bine, că însuşi răul are o funcție didactică, ca să mă exprim astfel, că nu avem motive de disperare. Spiritul nu moare niciodată, nici optimismul funciar al tinerilor, care nu se vor lăsa intimidați de expresii sinistre precum cea revelată de tine, neruşinat expusă într-un loc public. Din fericire, sunt mari şanse ca inscripția respectivă să rămână neobservată, pentru că puştii aceia veniți la gogoşerie nu se vor sinchisi de ea, ci îşi vor savura gogoşile. Uneori chiar perspectiva neînfeudată culturalului poate fi salvatoare. Noi, poeții, ne simțim cumva datori să citim tot ce scrie, să luăm în serios toate mesajele scrise, fiindcă suntem crescuți în respectul față de cuvânt (e şi acesta un fel de dresaj!). Alții nu – şi poate chiar asta o să-i salveze, pentru că forța dindărătul cuvintelor are o mai mare importanță decât cuvântul propriu-zis, consecutiv gândirii, iar ei vor avea bunul-simț să i se încredințeze. Tăcerea, răbdarea sunt faptele de credință ce pot schimba lumea, nu acțiunea nesăbuită ori verbiajul. Sigur, vedem că lumea se precipită spre a construi, a edifica sau, dimpotrivă, părăseşte ceea ce nu ar trebui părăsit, dar principiul prim nu se modifică, ci aşteaptă, răbdător, să-l simțim. Am încrederea că Dumnezeu, cu concursul nostru, desigur, va salva lumea atunci când va dori, vom fi surprinşi în acea clipă, să ne facem până atunci datoria, nu se cuvine să avem orgolii.
Bineînțeles că normalitatea socială poate fi câştigată printr-un exercițiu democratic, a cărui eficiență însă ar fi ideal să se măsoare prin capacitatea de a reprezenta un exercițiu sincer al iubirii. E poate prea mult? Devenim suspecți când spunem că am vrea ceva mai multă iubire concretă, practică şi că ar fi ideal ca societatea, lumea să fie guvernată de iubire? Cât anume din noi însă dorim să dăm? Lumea de care vorbeşti vrea să primească totul fără să dea nimic, este lacomă, egoistă, iar aceasta mă face să mă îndoiesc de eficiența deplină a strădaniilor ei. Doar motivația pură înnobilează un gest. Iar viziunea instituțională este prea sumară. Instituțiile s-ar cuveni să devină un pretext pentru umanitate, iar nu invers.
Regimurile politice, istoria toată au contribuit la distorsionarea normalității, dar nu ar trebui să fim copleşiți de asta, ci să vedem ce putem face noi înşine. Suntem cumva vrăjiți de trecut, vorbim mereu de comunism, de tranziție. Să le analizăm, să despicăm firul în patru pentru a le pune la locul lor, da, însă şi să ne umplem viața de conținut uman, de prezent. Numai pe noi ne avem, la noi s-ar cuveni să privim atent, să ne ocupăm mai puțin de alții şi mai mult de sufletul nostru, iar atunci faptele noastre vor fi cele bune, adecvate situației.
Sigur, văd multe lucruri ce-mi par anormale, dar, ca să fiu sinceră, mai şi privesc prin ochii întredeschişi. De ce să-mi etalez temerile? Aş părea poate un demolator obstinat, lipsit de simțul umorului. La un anumit punct al existenței, devenim conştienți de faptul că îndemnul hristic „Bucurați-vă!” nu este de fapt un simplu sfat părintesc, ci o poruncă. A mulțumi pentru binele primit, ca şi pentru rău, înseamnă a îndrăzni să trăieşti dincolo de rațiune, în plin paradox. Realități precum acestea nu se discută, ci se experimentează. Consimțind, simți cum lumea se transformă sub ochii tăi, odată cu tine.