Ancheta VR
Judit Ferencz
Tânjim (eu, noi) după alte normalități (sociale)
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011
1. Nu-mi pusesem problema astfel. Acum, de vreo trei zile, mă tot gândesc. Ceea ce pot spune: nu-mi surâde deloc ideea de a trăi într-o lume anormală (la cap).
2. Şi aşa, şi invers.
3. Nu-mi dau seama cât de originală este normalitatea noastră. Dar oricum ar fi ea, se datorează sau este rezultatul tuturor experimentelor/experiențelor trăite sau suferite, printre care, evident, comunismul, postcomunismul, cutremurul din ’77, inundațiile din anii trecuți, scumpirea țigărilor, accesul relativ liber la internet etc.
4. Normalitatea noastră socială, cea despre care încă nu ştiu cât este de originală, există; cum altfel ne-am pune problema anormalității? Dar normalitatea noastră este şi iluzorie. Tânjim (eu, noi) după alte normalități (sociale). De câte ori nu i-am ascultat pe alții, nu ne-am ascultat pe noi înşine elogiind normalitatea altora, a altor societăți ?
5. … mai există şi normalitatea subiectivă: gradul meu de toleranță, care variază în funcție de stare, de vreme, de mai ştiu eu ce…; întâlnesc zilnic lucruri insolite, ieşite din orice tipar, multe dintre ele enervante prin îndepărtarea de la ideea mea de normalitate (iluzorie). Apoi, aşa, din senin, descopăr că de fapt nu mă deranjează manelele vecinilor. Că ar fi de-a dreptul anormal să nu le aud în această superbă după-amiază de Berceni.
Sigur, asta nu-nseamnă că data viitoare, când voi fi nevoită să mă închid ermetic în casă pentru a scăpa de ritmurile deja atât de familiare, nu voi înjura de mama focului, că nu mă voi gândi cu ură sănătoasă la grosolănia, tâmpenia, imoralitatea şi, fireşte, anormalitatea celor din jurul meu.
6. Abolirea anormalității corpului social ar fi o crimă împotriva normalității. Şi împotriva noastră. Din fericire, jurnalele de ştiri de la orele 13, 17 şi 19 nu abolesc şi nu instaurează nimic. Cel puțin aşa vreau să cred.
7. Ziua de mâine va fi la fel de normală ca ziua de astăzi. Şi asta nu este neapărat o speranță.
2. Şi aşa, şi invers.
3. Nu-mi dau seama cât de originală este normalitatea noastră. Dar oricum ar fi ea, se datorează sau este rezultatul tuturor experimentelor/experiențelor trăite sau suferite, printre care, evident, comunismul, postcomunismul, cutremurul din ’77, inundațiile din anii trecuți, scumpirea țigărilor, accesul relativ liber la internet etc.
4. Normalitatea noastră socială, cea despre care încă nu ştiu cât este de originală, există; cum altfel ne-am pune problema anormalității? Dar normalitatea noastră este şi iluzorie. Tânjim (eu, noi) după alte normalități (sociale). De câte ori nu i-am ascultat pe alții, nu ne-am ascultat pe noi înşine elogiind normalitatea altora, a altor societăți ?
5. … mai există şi normalitatea subiectivă: gradul meu de toleranță, care variază în funcție de stare, de vreme, de mai ştiu eu ce…; întâlnesc zilnic lucruri insolite, ieşite din orice tipar, multe dintre ele enervante prin îndepărtarea de la ideea mea de normalitate (iluzorie). Apoi, aşa, din senin, descopăr că de fapt nu mă deranjează manelele vecinilor. Că ar fi de-a dreptul anormal să nu le aud în această superbă după-amiază de Berceni.
Sigur, asta nu-nseamnă că data viitoare, când voi fi nevoită să mă închid ermetic în casă pentru a scăpa de ritmurile deja atât de familiare, nu voi înjura de mama focului, că nu mă voi gândi cu ură sănătoasă la grosolănia, tâmpenia, imoralitatea şi, fireşte, anormalitatea celor din jurul meu.
6. Abolirea anormalității corpului social ar fi o crimă împotriva normalității. Şi împotriva noastră. Din fericire, jurnalele de ştiri de la orele 13, 17 şi 19 nu abolesc şi nu instaurează nimic. Cel puțin aşa vreau să cred.
7. Ziua de mâine va fi la fel de normală ca ziua de astăzi. Şi asta nu este neapărat o speranță.