...parcă suntem condamnați să trăim la nesfârşit aceleaşi lucruri

În medicină sau psihologie, termenul de normalitate nu se foloseşte niciodată ca atare, având în vedere că organismul uman se află în permanență într-un echilibru dinamic, cel mult, “normalitate aparentă” şi cred că acest lucru este firesc pentru că depinde foarte mult şi de modul în care este percepută, de calitățile receptorului. În ce măsură noi, ca indivizi, suntem capabili, la ora actuală, să percepem societatea românească ca fiind normală sau mai puțin normală “la cap” îmi este destul de greu să decelez dar am să încerc să fac o analiză din perspectiva mea de persoană care a ales să trăiască în această societate.
Îmi amintesc că bunica mea considera “normală” societatea dinaintea celui de al Doilea Război Mondial şi îmi povestea că, la rândul ei, bunica ei, considera normală societatea din jurul anilor 1900, dinainte de “războiul cel mare”. Întrebarea este dacă societatea se degradează progresiv sau modul de a o percepe implică termenul de “anormalitate”, anormalitatea fiind definită diferit de fiecare generație, în funcție de achizițiile culturale şi sociale ale epocii respective. Aş vrea, continuând, anecdotic pe această linie, să îmi imaginez ce considera normal un țăran iobag locuind cu toată familia într-o colibă lângă insalubrul castel medieval de piatră şi ce considera normal din punct de vedere social un sclav în ultimii ani ai imperiului roman.
Modul în care un individ uman se raportează la lume şi implicit o percepe depinde semnificativ de modul în care psihicul lui se adaptează acestei lumi. Acum zece ani, când internetul începuse să crească exponențial, spuneam timid că eu nu cred că psihicul uman are capacitatea de a se adapta vitezei de acumulare a informației şi modului în care evoluează tehnologia informației, că vom deveni din ce în ce mai inadecvați şi alienați. Paradoxal, accesul la volumul acesta uriaş de informație duce la superficializarea ei şi în final la senzația de fractalizare. La ora actuală, omenirea poate fi considerată o sumă de oameni care merg pe stradă şi vorbesc la mobil spunând acum merg, acum vorbesc, viteza informației crescând până la a ajunge la noi în timp real, invers proporțional cu valoarea conținutului acelei informații, valoare care poate deveni zero. Din punctul meu de vedere, în mod evident asistăm la o schimbare de paradigmă a vieții pe întreaga planetă; neşansa României, şi poate nu numai a ei, ci a acestui colț de lume este că s-a suprapus schimbarea brutală a două tipuri de societate peste o schimbare universală de paradigmă, ceea ce a mărit poate gradul de confuzie şi ne-a făcut pe noi, ca popor, mai vulnerabili.
Cel de-al doilea aspect care mă face să simt că nu pot defini corect termenul de normalitate al societății româneşti actuale vine din perspectiva istorică a celor cincizeci de ani de comunism, care, nu numai că au distrus credibilitatea educației, bisericii, armatei, instituții la ale căror valori o societate se raportează natural când îşi defineşte normalitatea, dar mai ales ne-au făcut pe noi toți, cei care eram maturi în 1989, să copilărim şi să trăim o parte din viața noastră sub semnul dublului mesaj. Pe stradă scria “Trăiască Ceauşescu” şi tata asculta Europa Liberă, nu aveam voie să spun nimic din ce se discuta în casă în sala de clasă, toate alimentarele aveau rafturi goale dar toata lumea se descurca trăind sub semnul unei realități scindate.
Or, toți cei care au participat la construirea societății post-revoluționare româneşti s-au format atunci, sub semnul acelor mesaje duble şi mi se pare absurd să-ți imaginezi că începând cu ianuarie 1990 oamenii au început să gândească brusc diferit. Politica românească este în esență cea a duplicității, a ascunderii, a unei credibilități falsificate şi manipulative pentru că suntem tributari într-un fel sau altul trecutului nostru. Singurul lucru care mi se pare de neînțeles şi într-un fel mă sperie este modul în care acest şablon de gândire este asimilat prin mimetism de oameni născuți după terminarea celor cincizeci de ani de comunism de parcă suntem condamnați să trăim la nesfârşit aceleaşi lucruri.
Din punctul meu de vedere societatea românească este grefată de confuzie şi tare istorice şi nu ştiu dacă mai pot crede în viitor fără să fiu considerată naivă, dar ştiu că o viitoare normalitate socială este asociată cu nişte sisteme care să funcționeze corect, nici mai bine, nici mai rău, doar corect, cu respectarea unor norme care țin de bunul simț universal, cu lipsa abuzurilor sociale de orice tip. Capacitatea fiecăruia dintre noi de a rezista asaltului violenței, injustiției şi imposturii actuale, de a-şi menține starea de asepsie mentală şi emoțională şi nu în ultimul rând de a găsi resurse individuale în a crede că se poate schimba ceva este, după mine, singurul indiciu că o normalitate viitoare mai poate exista, chiar şi începând numai de la soluții individuale pentru că, până la urmă, trebuie să începem de undeva.