SERAFIM SAKA – OMUL ŞI SCRIITORUL

Deşi era bolnav de mai multă vreme, suferea de inimă şi era hipertensiv, dispariția lui Serafim Saka la sfârşit de mai a. c. ne-a luat pe toți prin surprindere. Am intrat într-o după-amiază călduroasă în sediul Uniunii Scriitorilor din Chişinău, mă duceam la redacție, când am văzut aşezată lângă oglinda mare din hol, încadrată în negru, fotografia scriitorului. Am înțepenit. Mă uitam la ea şi refuzam evidența. M-am întors spre uşier, omul de serviciu adăstând cuminte în spatele peretelui său de sticlă, ca să-mi confirme funesta realitate. „Da, domnule Ciobanu, a murit Serafim Saka. Acum o oră am primit vestea.” A trebuit să mai treacă alte câteva ore ca să ne obişnuim cu faptul inexorabil, cu adevărul care se instalase, fatalmente, în existența noastră de mai departe: omul Saka nu mai era printre noi, nu-l mai puteam întâlni pe culoarele Uniunii, nu-i mai puteam auzi vocea la telefon – tot mai slăbită, mai obosită în ultimele luni, animată însă de scurte reprize de indignare, pe care i le alimenta spiritul său neliniştit şi firea neogoită. Nu mai aveam să-i ascultăm intervențiile tăioase, caustice pe la diversele lansări de carte şi alte evenimente scriitoriceşti. Cum se întâmplă mereu în viață: omul ne mai şi contraria, strecura o îndoială sau îți refuza plenitudinea unui moment de satisfacție chiar şi atunci când nimic aparent nu ar fi trebuit să-i adumbrească strălucirea – nu ştiu dacă o făcea dintr-un exces de luciditate (căci nu avea întotdeauna dreptate) sau din plăcerea psihanalizabilă de a strecura o ironie dizolvantă, de aceea am mai şi polemizat „cordial” cu el (vorba lui Octavian Paler, cu care Saka se asemăna în multe privințe). Dar abia când moartea ni l-a răpit, am simțit golul imens ce s-a întins în preajma noastră: abia absența sa irevocabilă releva, cu deplină măsură, valoarea, unică şi irepetabilă, a omului şi scriitorului Serafim Saka.

Era un ingredient necesar pentru mediul nostru intelectual, eşuat în mediocritate, laşitate şi parvenitism. A fost întreaga-i viață un revoltat, un spirit neînregimentat. Înainte de ’89 a avut parte de numeroase şicane şi persecuții: sovieticii nu l-au iertat pentru atitudinile sale insurgente, pentru ironia sa corozivă. Nu l-au ocolit din această cauză nici pizma şi nici delațiunile unor confrați de la Chişinău, pentru că o societate a cenzurii şi a ierarhiilor răsturnate favorizează răbufnirea diferitor frustrări şi resentimente nutrite de nulități la adresa oamenilor de valoare. Saka a fost una dintre vocile cele mai puternice ale renaşterii naționale basarabene din anii 1988-?91, însă spiritul său polemic nu a fost văzut cu ochi buni de noua protipendadă culturală de la Chişinău, instalată în posturi de decizie – la ministere, în presă, la uniunile de creație.
Serafim Saka a condus o vreme un club de dezbateri, foarte popular la Uniunea Scriitorilor. Vocea sa incomodă a alimentat numeroase discuții şi polemici, nonconformismul, independența judecăților, respingerea infatuării şi a lichelismului național i-au întărit faima de „cârtitor de serviciu”, transformându-l în ținta unei aversiuni constante din partea impostorilor de pe scena culturală.
Conectat puternic la actualitatea politică şi culturală românească, Serafim Saka a cultivat numeroase relații cu scriitori din Occident şi cu spirite democrate de la Moscova, cum sunt Andrei Bitov şi Vladimir Makanin, inclusiv prin intermediul PEN Clubului din Moldova, al cărui membru-fondator şi preşedinte a fost. Tinerii scriitori basarabeni, în special optzeciştii, au avut pentru dl Saka un mare respect şi o profundă solidaritate, iar acesta, la rândul său, s-a simțit afin cu opțiunile lor estetice şi politice.

Serafim Saka a adus prin volumele sale de proză un topos urban, un freamăt de modernitate şi intelectualism, aşezându-se într-un contrast izbitor cu ruralismul desuet, reprezentat de Ion Druță ş.a., care domina literatura basarabeană în anii ’70-’80. Mă refer la romanele Era târziu (1968), Vămile (1972, Chişinău; 1991, Bucureşti), Linia de plutire (1987, Chişinău; 1994, Bucureşti). Din păcate, impactul acestor scrieri novatoare pentru proza din Moldova de Est a fost destul de redus. Nici publicarea unora dintre ele, îndată după 1990, la edituri din România nu a provocat un interes pe măsură din partea criticii literare. Poate că aşezarea acestor cărți în ierarhia prozei româneşti postbelice urmează să se facă.
Ceea ce constituie o certitudine în moştenirea literară lăsată de Serafim Saka sunt volumele sale de interviuri şi de publicistică – genuri în care a excelat. Saka a fost omul întrebărilor şi, aş mai ădăuga, al unei nerăbdări febrile cu care aştepta răspunsuri din partea celor chestionați. Cartea sa de interviuri, Aici şi acum, a cărei primă ediție a apărut în anii brejnevismului, în perioada unei stagnări pestilențiale, a fost un volum unic în ce priveşte prospețimea şi acuitatea abordării celor mai diverse subiecte, a fost un gest de curaj, pentru că aducea în prim-plan o lume dezgolită de fardul convenționalismelor culturii oficiale. Aceiaşi oameni ai establishment-ului artistic moldovenesc, care ne plictiseau şi erau atât de previzibili în apariție lor publice, în cartea lui Saka apăreau personaje vii, cu slăbiciuni, sensibilități şi afecte, cu hobby-uri şi tabieturi nemărturisite până atunci. Interlocutorii săi se dovedeau adesea vulnerabili, pentru că impenitentul intervievator îi mai şi prindea pe picior greşit cu felul său de a pune întrebări directe şi „inoportune”, cu talentul său de a schimba mereu registrul discurției. Pe scurt, Aici şi acum a devenit o carte-cult şi, în ciuda faptului că autorul său purta stigmatul antipatiei autorităților, era citată şi recomandată drept model al genului la facultățile de jurnalism din Moldova, iar autorul era deseori invitat la întâlnirile cu studenții (prilej cu care l-am cunoscut şi eu prima dată, student în anul III, prin 1985).

Tot Serafim Saka mai semnează o carte-unicat, poate cea mai tulburătoare şi mai adevărată despre universul concentraționar sovietic: Basarabia în Gulag (1993). E vorba de testimoniile unor basarabeni supraviețuitori ai lagărelor de exterminare staliniste: învățători, preoți, oameni politici (inclusiv deputați în Sfatul Țării). Nu sunt simple dialoguri, ci narațiuni de viață în deplinul înțeles al cuvântului, care pot constitui, prin ineditul şi bogăția de detalii şi culori crude, materia primă a unor romane sau filme artistice.

În ultima perioadă Serafim Saka lucra intens, pe cât îi permitea sănătatea fragilă, la o amplă scriere narativă cu tentă autobiografică, intitulată Pe mine mie redă-mă (roman-fapt), din care a publicat fragmente în presa culturală de la Chişinău. Cred că era genul de scriitură (de tip jurnalier) care i se potrivea cel mai bine: o îmbinare a faptului de viață cu ficțiunea artistică, folosită pe post de „lichid amniotic”, de revelator al unor adevăruri despre relațiile ambiguie, ambivalente dintre omul/intelectualul basarabean şi maşinăria partidului-stat, despre discursul „amoros”, cu repetatele sale avansuri şi replieri, dintre „vânător” şi „cel vânat”, dintre călăul înțelegător şi victima deloc inocentă. Serafim Saka mi-a citit la telefon fragmente din acest manuscris, din păcate nefinalizat, şi chiar m-a întrebat o dată dacă nu aş vrea să-i scriu o prefață, înainte de a-l prezenta la editură. Am acceptat cu plăcere această invitație şi aşteptam să-i citesc manuscrisul integral. Însă timpul n-a mai avut răbdare...
Propun în continuare cititorilor Vieții Româneşti un fragment din romanul-fapt Pe mine mie redă-mă, fragment publicat inițial în traducere în limba engleză pentru Almanahul Arhipelag – antologie de literatură română din Basarabia în limbile germană, engleză şi franceză (Editura Cartier, 2010), apărut sub egida PEN Clubului de la Chişinău.