Eseuri
Liviu Bordaş
CĂLĂTORIILE ADOLESCENTULUI MIOP prin țara brahmanilor şi fachirilor (I)
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2011
Scriitor la cincisprezece ani
Cunoaşterea manuscriselor de tinerețe ale lui Mircea Eliade mai are foarte mulți paşi de făcut. Se poate spune, de altfel, fără a exagera, că – după 30 de ani – ea este încă la începuturile ei.
Dintre numeroasele caiete şi mape din perioada liceului şi a universității, păstrate în arhiva din țară, ne vom opri aici asupra unui caiet de încercări literare din anul 1922. Un caiet şcolar cu coperți roşii cartonate, conținând 110 file, fără titlu, dar la sfârşitul căruia Eliade a scris – evident, la o dată ulterioară – „Încercări din 1922, parte publicate”. Majoritatea acestor texte sunt scrise cu cerneală neagră; restul cu creion.
Caietul începe cu trei episoade din ciclul Din carnetul unui cercetaş, intitulate Doctorul, O şezătoare şi O întâmplare (ff. 1-14). Primul şi cel de-al treilea (cu titlul schimbat în O noapte furtunoasă) vor fi publicate în anul următor în Ziarul ştiințelor populare şi al călătoriilor.1
Acestora le urmează o prefață la piesa lui Henrik Ibsen, Doamna Inger din Ostraat (1855), semnată „Traducătorii” (ff. 14v-15v). Cine sunt traducătorii comediei aflăm dintr-o scrisoare adresată „Stimate D-le Editor” şi semnată de Millo Beiler şi Silviu Nicoară, „studenți” (ff. 16-16v). Silviu Nicoară este un binecunoscut pseudonim al elevului şi studentului Eliade. Beiler era un coleg de clasă, care apare frecvent şi în jurnalul său din acei ani. În propunerea de publicare, cei doi liceeni se sprijineau pe modelul unei alte piese a lui Ibsen, Hedda Gabler (1890). Aceasta apăruse în 1921 la editura Socec, în traducerea lui Gustave M. Finkelstein, şi în 1922, la Cartea Românească, într-o nouă traducere semnată de Laura Dragomirescu, soția binecunoscutului profesor de ştiința literaturii. Editorul căruia i se adresau era, foarte probabil, Socec. Putem presupune că răspunsul acestuia a fost negativ, drept care traducerea a rămas un proiect nematerializat, iar prefața în manuscris.
Următorul text, tot inedit, Interviu cu o domnişoară de pension, este o „schiță umoristică” din care se păstrează atât versiunea primă cât şi cea finisată (ff. 17-40).2 În continuare Eliade a copiat, sub titlul Pentru „Însemnările lui Silviu Nicoară” (42v, 45-55), mai multe rezumate de lectură pe care, în anii 1923 şi 1924, le va adăugi şi recopia în alte două caiete. Majoritatea vor fi publicate în revista Universul literar, într-un serial de 11 episoade (între 6 aprilie 1924 şi 3 mai 1925).3 Multe dintre aceste însemnări se referă la lumea Orientului antic.
Momentul marchează, în mod evident, creşterea interesului său pentru culturile Asiei. Următorul text, Moartea lui Ri (ff. 62-63v), este o povestire indiană din care se păstrează doar două începuturi. La fel şi textul următor, Maxime din Rig-Veda, traduse din original de Silviu Nicoară (ff. 64v-65), conține o singură „maximă”.
În fine, Imn Nilului (ff. 65v-67) reprezintă traducerea – întreruptă la jumătate – a celui mai vechi poem egiptean dedicat fluviului sacru (din timpul regatului de mijloc, cca. 2100 î.e.n.), păstrat în al doilea papirus Sallier de la British Museum. O versiune revăzută a fost copiată într-un caiet din anul următor.4 Traducerea lui Eliade cuprinde 6 din cele 14 strofe ale imnului. Intermediarul de care s-a folosit este, foarte probabil, una dintre cărțile lui Gaston Maspero, primul traducător integral al textului.5
Restul caietului cuprinde, din loc în loc, diferite însemnări şi teme şcolare de literatură şi biologie, unele cu o caligrafie diferită (probabil cea a unuia dintre frații săi).6 La sfârşit au fost adăugate un număr de foi volante conținând ciorna primului capitol din Romanul unui om sucit (ff. 114-140).7
Moartea lui Ri
Textul care ne interesează cu precădere este povestirea neterminată Moartea lui Ri. Cele două începuturi păstrate în acest caiet permit stabilirea momentului şi contextului în care Eliade a avut ideea de a scrie o povestire fantastică cu subiect indian. Peste puțin timp, ea a fost reluată şi continuată – dar nu finalizată – în două caiete intitulate Încercările mele, pe care le-am publicat în paginile acestei reviste.8
Primul început acceptat – căci urmează unei fraze şterse – este foarte scurt:
„Trăia odată într-un templu ascuns în păduri un copilandru frumos şi înțelept. Copacii îl strigau în serile lungi de vară: Ri…, Ri…, florile de lotus tremurau risipindu-şi petalele, iar veverițele îl urmăreau prin stufărişuri când Ri alerga sburdanic prin pădure. Templul era rezemat de o stâncă înaltă şi numai o cărăruie cobora din munte jos unde locuiau oamenii.” (f. 62)
Nemulțumit de el, Eliade a reînceput pe o nouă pagină:
„Într-o țară îndepărtată, la umbra unui templu străvechi şi uitat de oameni, unde preoții înălțau rugăciuni lui Brahma Atotputernic, trăia odată un copilandru frumos şi înțelept pe care veverițele îl iubeau iar şerpii îl urmau tăcuți când alerga fluturii prin pădure.
Ri era numele copilului, dar nimeni nu ştia de unde venise şi al cui era. Ri era numele copilului şi elefantul sfânt încremenea când Ri îi aducea grăunțe şi flori de lotus. Odată Ri fugise din templu şi atunci întunericul mare învălui munții şi pădurile, iar prin văi se porniră războaie sângeroase de se cutremurau văzduhurile şi vuiau cascadele. Trei nopți au chemat preoții spiritul lui Rama să potolească văpaia, dar truda le-a rămas zadarnică. Şi atunci a trimis Thala-Yaki, marele preot şi stăpânul templului să caute pe Ri şi trimişii l-au găsit adormit pe o stâncă de deasupra unei prăpăstii şi înconjurat de vulturi şi şerpi de pădure. Şi lângă trupul copilului şerpii şi vulturii uitaseră duşmănia şi păzeau viața lui Ri.
Din ziua aceea Thala-Yaki a ştiut că Ri e un copil sfânt şi-i poate trimis de Krişna să împace noroadele şi să liniştească limbile. Şi de atunci l-a ascuns în templu şi învățături multe l-a pus să afle. Iar preoții lui Brahma se mirau de priceperea lui Ri copilul sfânt.
Dar în nopțile cu lună, când paserile se aşezau pe stâncile înnegrite iar rugăciunile se pierdeau sub bolta sfântă, Ri începea să cânte iar paserile de pe stânci şi preoții de sub boltă plângeau la cântecul lui Ri. Căci glasul se încolăcea ca inelele lunei şi vorbele curgeau ca boabele de fructe care culoare nu au dar farmec strâng destul întrânsele.” (ff. 63-63v)
S-ar putea avansa şi ipoteza că Moartea lui Ri este un rezumat al povestirii Cum a murit Ri, copilul sfânt. Pledează pentru aceasta faptul că ea se opreşte exact acolo unde a fost întreruptă şi cea de-a doua. Totuşi, câteva detalii infirmă presupunerea. Războaiele sângeroase provocate prin văi de fuga lui Ri de la templu nu există în versiunea finală. Nici invocarea spiritului lui R?ma de către preoții templului. Apoi, aici marele preot se numeşte Thala-Yaki, în timp ce dincolo numele său e Lumi-Rava (Lima-Yaki este acolo profetul ținutului). În fine, dacă acolo Ri este nepotul lui Brahm?, aici el este bănuit a fi trimis de Krsna pentru a aduce pace între popoare şi linişte între limbi. Faptul că nici în versiunea finală Eliade nu a putut trece de momentul tristeții lui Ri arată mai degrabă că imaginația sa nu l-a dus mai departe de acest prag.
Este, de asemenea, interesant că numele Indiei nu apare deloc în aceste două bucăți inițiale, iar Eliade o face în mod deliberat. Prima frază pe care a şters-o începea astfel: „În India cea îndepărtată…”.
Rsi şi fachiri
Două dintre personajele care se întâlnesc în Cum a murit Ri, copilul sfânt sunt deja prezente în acest caiet. Prințul Yaka-Muni – de la al cărui fiu Lumi-Rava moştenise un manuscris sfânt din Rg Veda, considerat multă vreme pierdut – apare în bucata Maxime din Rig-Veda sub chipul unui rsi vedic.
„Odată a mers un om sărman / Să ceară foc de la Yaka-Muni / Ce faci cu focul? l-a-ntrebat / Bătrânul Yaka-Muni. //
Şi omul zise: mi-este frig / Şi mie şi nevestei; / Şi aş dori ca la tăciuni / Măcar să-mi apăr mâna. //
Şi bunul Muni, înălbit / De griji şi de necazuri, / Iute cât îi trebuia i-a dat / Dar trist era de daru-i. //
„Căci omul lacom şi la jar / Mai mult cu mâna-i va prinde / Şi atunci întreaga-i mantie / În flăcări se va aprinde. //
Şi astfel fu: Din micul jar / O faclă groaznică cuprinse / Şi casa şi nevasta lui / Iar bietul om înnebunit / Plângea pe la răspântii.” (ff. 64v-65).
Deşi se pretinde o traducere din „original”, textul e o pură invenție care nu are cu imnurile vedice nici măcar vaga legătură a tălmăcirilor lui Coşbuc. Cât despre valoarea artistică, nu încape discuție.
Cel de-al doilea personaj, Lumi-Rava – marele preot şi stăpânul templului – e invocat în proza inedită O şezătoare, în care se relatează cu multă ironie o „serată” din tabăra cercetăşească de la Dumbrava Sibiului, în vara anului 1922. Aici însă Lumi-Rava e un celebru fachir care face semne cabalistice în jurul focului, intonează un cântec magic, hipnotizează un cercetaş, iar apoi „dispare” ca prin minune.
„De-abia încetează râsetele când din întuneric apare un indian pe jumătate gol. Toți tremură de frică. E celebrul fakir Lumi-Rava şi, după ce priveşte pe toți binevoitor, se duce după foc şi face semne cabalistice. Apoi începe să cânte şi, pe dată, de sub bănci iese nefericitul subiect de experiențe psihice. Tremură, e galben şi se apropie de fakir. Experiențele încep. Subiectul umblă ca rațele, mănâncă iarbă, găseşte bilete misterioase şi, la urmă, după semnele lui Lumi-Rava, dă câteva palme unor cercetaşi neastâmpărați. Dar ce? O muzică plăcută se aude din cortul artiştilor. E o melodie indiană şi o voce dulce cântă cuvinte străine şi secrete. Toți ascultă mişcați. În timpul acesta fakirul o ia la goană, iar subiectul face semne de laudă la adresa lui Lumi-Rava. Toți se-ntreabă: Unde e fakirul? A dispărut în foc şi băieții îl admiră. O lectură din Louis Jacolliot sau Schuré despre misterele Indiei, pe care se oferă a o face cu explicațiile necesare un coleg, e repede primită şi, în timp ce toți ascultă minunile anachoreților, din cortul artiştilor apare un om îmbrăcat numai în brâie roşii, cu un cârlig sub nas şi uns cu funingine pe față. E un cercetaş tuareg…” (ff. 7-7v)
Din text se poate bănui că subiectul „experiențelor psihice” era Eliade însuşi. Tot el trebuie să fi fost regizorul întregii scenete, care, pe lângă propria-i persoană, a implicat un „fachir”, un interpret de muzică indiană şi un doct desluşitor al „misterelor Indiei”. De la acesta din urmă aflăm şi sursele sale asupra „minunilor anachoreților”: scriitorii Louis Jacolliot (1837-1890) şi Édouard Schuré (1841-1929).
Pe Louis Jacolliot îl cunoştea din broşura În țara fachirilor (1909, reeditată în 1922), pe care o avea în bibliotecă şi care reprezintă o traducere selectivă din volumul Voyage au pays des fakirs charmeurs (1881).9 În ceea ce-l priveşte pe Édouard Schuré, trebuie să fie vorba de capitolele despre R?ma şi Krsna din Les grands initiés (1889) sau de cele despre brahmanism şi buddhism din L’évolution divine (1912). Eliade se referea, cu mare probabilitate, la prima dintre cele două cărți, căci pe cealaltă o va citi abia în vacanța de Crăciun a anului 1923.10
Cunoaşterea manuscriselor de tinerețe ale lui Mircea Eliade mai are foarte mulți paşi de făcut. Se poate spune, de altfel, fără a exagera, că – după 30 de ani – ea este încă la începuturile ei.
Dintre numeroasele caiete şi mape din perioada liceului şi a universității, păstrate în arhiva din țară, ne vom opri aici asupra unui caiet de încercări literare din anul 1922. Un caiet şcolar cu coperți roşii cartonate, conținând 110 file, fără titlu, dar la sfârşitul căruia Eliade a scris – evident, la o dată ulterioară – „Încercări din 1922, parte publicate”. Majoritatea acestor texte sunt scrise cu cerneală neagră; restul cu creion.
Caietul începe cu trei episoade din ciclul Din carnetul unui cercetaş, intitulate Doctorul, O şezătoare şi O întâmplare (ff. 1-14). Primul şi cel de-al treilea (cu titlul schimbat în O noapte furtunoasă) vor fi publicate în anul următor în Ziarul ştiințelor populare şi al călătoriilor.1
Acestora le urmează o prefață la piesa lui Henrik Ibsen, Doamna Inger din Ostraat (1855), semnată „Traducătorii” (ff. 14v-15v). Cine sunt traducătorii comediei aflăm dintr-o scrisoare adresată „Stimate D-le Editor” şi semnată de Millo Beiler şi Silviu Nicoară, „studenți” (ff. 16-16v). Silviu Nicoară este un binecunoscut pseudonim al elevului şi studentului Eliade. Beiler era un coleg de clasă, care apare frecvent şi în jurnalul său din acei ani. În propunerea de publicare, cei doi liceeni se sprijineau pe modelul unei alte piese a lui Ibsen, Hedda Gabler (1890). Aceasta apăruse în 1921 la editura Socec, în traducerea lui Gustave M. Finkelstein, şi în 1922, la Cartea Românească, într-o nouă traducere semnată de Laura Dragomirescu, soția binecunoscutului profesor de ştiința literaturii. Editorul căruia i se adresau era, foarte probabil, Socec. Putem presupune că răspunsul acestuia a fost negativ, drept care traducerea a rămas un proiect nematerializat, iar prefața în manuscris.
Următorul text, tot inedit, Interviu cu o domnişoară de pension, este o „schiță umoristică” din care se păstrează atât versiunea primă cât şi cea finisată (ff. 17-40).2 În continuare Eliade a copiat, sub titlul Pentru „Însemnările lui Silviu Nicoară” (42v, 45-55), mai multe rezumate de lectură pe care, în anii 1923 şi 1924, le va adăugi şi recopia în alte două caiete. Majoritatea vor fi publicate în revista Universul literar, într-un serial de 11 episoade (între 6 aprilie 1924 şi 3 mai 1925).3 Multe dintre aceste însemnări se referă la lumea Orientului antic.
Momentul marchează, în mod evident, creşterea interesului său pentru culturile Asiei. Următorul text, Moartea lui Ri (ff. 62-63v), este o povestire indiană din care se păstrează doar două începuturi. La fel şi textul următor, Maxime din Rig-Veda, traduse din original de Silviu Nicoară (ff. 64v-65), conține o singură „maximă”.
În fine, Imn Nilului (ff. 65v-67) reprezintă traducerea – întreruptă la jumătate – a celui mai vechi poem egiptean dedicat fluviului sacru (din timpul regatului de mijloc, cca. 2100 î.e.n.), păstrat în al doilea papirus Sallier de la British Museum. O versiune revăzută a fost copiată într-un caiet din anul următor.4 Traducerea lui Eliade cuprinde 6 din cele 14 strofe ale imnului. Intermediarul de care s-a folosit este, foarte probabil, una dintre cărțile lui Gaston Maspero, primul traducător integral al textului.5
Restul caietului cuprinde, din loc în loc, diferite însemnări şi teme şcolare de literatură şi biologie, unele cu o caligrafie diferită (probabil cea a unuia dintre frații săi).6 La sfârşit au fost adăugate un număr de foi volante conținând ciorna primului capitol din Romanul unui om sucit (ff. 114-140).7
Moartea lui Ri
Textul care ne interesează cu precădere este povestirea neterminată Moartea lui Ri. Cele două începuturi păstrate în acest caiet permit stabilirea momentului şi contextului în care Eliade a avut ideea de a scrie o povestire fantastică cu subiect indian. Peste puțin timp, ea a fost reluată şi continuată – dar nu finalizată – în două caiete intitulate Încercările mele, pe care le-am publicat în paginile acestei reviste.8
Primul început acceptat – căci urmează unei fraze şterse – este foarte scurt:
„Trăia odată într-un templu ascuns în păduri un copilandru frumos şi înțelept. Copacii îl strigau în serile lungi de vară: Ri…, Ri…, florile de lotus tremurau risipindu-şi petalele, iar veverițele îl urmăreau prin stufărişuri când Ri alerga sburdanic prin pădure. Templul era rezemat de o stâncă înaltă şi numai o cărăruie cobora din munte jos unde locuiau oamenii.” (f. 62)
Nemulțumit de el, Eliade a reînceput pe o nouă pagină:
„Într-o țară îndepărtată, la umbra unui templu străvechi şi uitat de oameni, unde preoții înălțau rugăciuni lui Brahma Atotputernic, trăia odată un copilandru frumos şi înțelept pe care veverițele îl iubeau iar şerpii îl urmau tăcuți când alerga fluturii prin pădure.
Ri era numele copilului, dar nimeni nu ştia de unde venise şi al cui era. Ri era numele copilului şi elefantul sfânt încremenea când Ri îi aducea grăunțe şi flori de lotus. Odată Ri fugise din templu şi atunci întunericul mare învălui munții şi pădurile, iar prin văi se porniră războaie sângeroase de se cutremurau văzduhurile şi vuiau cascadele. Trei nopți au chemat preoții spiritul lui Rama să potolească văpaia, dar truda le-a rămas zadarnică. Şi atunci a trimis Thala-Yaki, marele preot şi stăpânul templului să caute pe Ri şi trimişii l-au găsit adormit pe o stâncă de deasupra unei prăpăstii şi înconjurat de vulturi şi şerpi de pădure. Şi lângă trupul copilului şerpii şi vulturii uitaseră duşmănia şi păzeau viața lui Ri.
Din ziua aceea Thala-Yaki a ştiut că Ri e un copil sfânt şi-i poate trimis de Krişna să împace noroadele şi să liniştească limbile. Şi de atunci l-a ascuns în templu şi învățături multe l-a pus să afle. Iar preoții lui Brahma se mirau de priceperea lui Ri copilul sfânt.
Dar în nopțile cu lună, când paserile se aşezau pe stâncile înnegrite iar rugăciunile se pierdeau sub bolta sfântă, Ri începea să cânte iar paserile de pe stânci şi preoții de sub boltă plângeau la cântecul lui Ri. Căci glasul se încolăcea ca inelele lunei şi vorbele curgeau ca boabele de fructe care culoare nu au dar farmec strâng destul întrânsele.” (ff. 63-63v)
S-ar putea avansa şi ipoteza că Moartea lui Ri este un rezumat al povestirii Cum a murit Ri, copilul sfânt. Pledează pentru aceasta faptul că ea se opreşte exact acolo unde a fost întreruptă şi cea de-a doua. Totuşi, câteva detalii infirmă presupunerea. Războaiele sângeroase provocate prin văi de fuga lui Ri de la templu nu există în versiunea finală. Nici invocarea spiritului lui R?ma de către preoții templului. Apoi, aici marele preot se numeşte Thala-Yaki, în timp ce dincolo numele său e Lumi-Rava (Lima-Yaki este acolo profetul ținutului). În fine, dacă acolo Ri este nepotul lui Brahm?, aici el este bănuit a fi trimis de Krsna pentru a aduce pace între popoare şi linişte între limbi. Faptul că nici în versiunea finală Eliade nu a putut trece de momentul tristeții lui Ri arată mai degrabă că imaginația sa nu l-a dus mai departe de acest prag.
Este, de asemenea, interesant că numele Indiei nu apare deloc în aceste două bucăți inițiale, iar Eliade o face în mod deliberat. Prima frază pe care a şters-o începea astfel: „În India cea îndepărtată…”.
Rsi şi fachiri
Două dintre personajele care se întâlnesc în Cum a murit Ri, copilul sfânt sunt deja prezente în acest caiet. Prințul Yaka-Muni – de la al cărui fiu Lumi-Rava moştenise un manuscris sfânt din Rg Veda, considerat multă vreme pierdut – apare în bucata Maxime din Rig-Veda sub chipul unui rsi vedic.
„Odată a mers un om sărman / Să ceară foc de la Yaka-Muni / Ce faci cu focul? l-a-ntrebat / Bătrânul Yaka-Muni. //
Şi omul zise: mi-este frig / Şi mie şi nevestei; / Şi aş dori ca la tăciuni / Măcar să-mi apăr mâna. //
Şi bunul Muni, înălbit / De griji şi de necazuri, / Iute cât îi trebuia i-a dat / Dar trist era de daru-i. //
„Căci omul lacom şi la jar / Mai mult cu mâna-i va prinde / Şi atunci întreaga-i mantie / În flăcări se va aprinde. //
Şi astfel fu: Din micul jar / O faclă groaznică cuprinse / Şi casa şi nevasta lui / Iar bietul om înnebunit / Plângea pe la răspântii.” (ff. 64v-65).
Deşi se pretinde o traducere din „original”, textul e o pură invenție care nu are cu imnurile vedice nici măcar vaga legătură a tălmăcirilor lui Coşbuc. Cât despre valoarea artistică, nu încape discuție.
Cel de-al doilea personaj, Lumi-Rava – marele preot şi stăpânul templului – e invocat în proza inedită O şezătoare, în care se relatează cu multă ironie o „serată” din tabăra cercetăşească de la Dumbrava Sibiului, în vara anului 1922. Aici însă Lumi-Rava e un celebru fachir care face semne cabalistice în jurul focului, intonează un cântec magic, hipnotizează un cercetaş, iar apoi „dispare” ca prin minune.
„De-abia încetează râsetele când din întuneric apare un indian pe jumătate gol. Toți tremură de frică. E celebrul fakir Lumi-Rava şi, după ce priveşte pe toți binevoitor, se duce după foc şi face semne cabalistice. Apoi începe să cânte şi, pe dată, de sub bănci iese nefericitul subiect de experiențe psihice. Tremură, e galben şi se apropie de fakir. Experiențele încep. Subiectul umblă ca rațele, mănâncă iarbă, găseşte bilete misterioase şi, la urmă, după semnele lui Lumi-Rava, dă câteva palme unor cercetaşi neastâmpărați. Dar ce? O muzică plăcută se aude din cortul artiştilor. E o melodie indiană şi o voce dulce cântă cuvinte străine şi secrete. Toți ascultă mişcați. În timpul acesta fakirul o ia la goană, iar subiectul face semne de laudă la adresa lui Lumi-Rava. Toți se-ntreabă: Unde e fakirul? A dispărut în foc şi băieții îl admiră. O lectură din Louis Jacolliot sau Schuré despre misterele Indiei, pe care se oferă a o face cu explicațiile necesare un coleg, e repede primită şi, în timp ce toți ascultă minunile anachoreților, din cortul artiştilor apare un om îmbrăcat numai în brâie roşii, cu un cârlig sub nas şi uns cu funingine pe față. E un cercetaş tuareg…” (ff. 7-7v)
Din text se poate bănui că subiectul „experiențelor psihice” era Eliade însuşi. Tot el trebuie să fi fost regizorul întregii scenete, care, pe lângă propria-i persoană, a implicat un „fachir”, un interpret de muzică indiană şi un doct desluşitor al „misterelor Indiei”. De la acesta din urmă aflăm şi sursele sale asupra „minunilor anachoreților”: scriitorii Louis Jacolliot (1837-1890) şi Édouard Schuré (1841-1929).
Pe Louis Jacolliot îl cunoştea din broşura În țara fachirilor (1909, reeditată în 1922), pe care o avea în bibliotecă şi care reprezintă o traducere selectivă din volumul Voyage au pays des fakirs charmeurs (1881).9 În ceea ce-l priveşte pe Édouard Schuré, trebuie să fie vorba de capitolele despre R?ma şi Krsna din Les grands initiés (1889) sau de cele despre brahmanism şi buddhism din L’évolution divine (1912). Eliade se referea, cu mare probabilitate, la prima dintre cele două cărți, căci pe cealaltă o va citi abia în vacanța de Crăciun a anului 1923.10