?OTRONUL

ŞOTRONUL

...înconjurată de jucării, stătea pe asfalt şi desena cu cretă albă. Toamna blândă sosise, octombrie dansa cu frunzele ca ambra. Dansau şi urmele oamenilor „trecuți” în fața casei albe.

– Unu, doi, trei, patru, cinci...
– Cine e afară? răspunse parcă vocea răguşită.
Fetița rămase împietrită în fața lui. Nu se cunoscuseră niciodată, nici nu aveau să se cunoască vreodată. Erau doar doi străini care nu se văzuseră sau auziseră decât în amintirile ei, decât în gândurile fetei, lucruri pe care doar ea le cunoştea şi pe care le trăia doar cu mintea.
Îşi urmă liniştită monologul.
– Unu, doi, trei...
– Eu sunt...
– Nu îmi spune cine eşti, îi răspunse zâmbitoare.
Îşi continuă jocul, ignorând băiatul din pragul casei. El o privea cu căldură, o privea de parcă o văzuse prima oară.
– Unu...
– Ai vrea un pahar cu apă?
– Da. Dar de ce strada se-nfundă?
– Nu-mi pasă. Haide.
Urcă temătoare treptele, pătrunse în casă, urmărind totul îndeaproape. Avea să țină minte fiece lucru pe care l-ar fi văzut în ziua aceea. Şi tablourile, şi florile, şi pe el, ținând-o de mână.
Se însera grăbit. Asfaltul rece, imprimat cu flori şi frunze tomnatice, împresurat de bălți pe alocuri, parcă lua alte forme. Se unduia, îi ducea pe amândoi copiii undeva departe, într-alte lumi, cu alte idealuri, cu alte cugetări.
– Nu pleci acasă? o întrebă degrabă.
– Nu. Rămân... rămân cu tine.
Apoi, fata îşi plecă ochii, ațintindu-şi privirea pe nervurile unei frunze galbene.
El se aplecă şi îi dădu frunza. Zâmbea cu buzele altei fete; cu buzele unei fete mature, care îl întâlnise altădată, mai târziu, peste ani, când soarele îi va brăzda fața, iar părul lung îi va curge în valuri, într-o dimineață de octombrie...

– Mă cheamă mama, aşteaptă puțin, spuse el.
Fetița se aşeză iarăşi între jucării şi între desenele ce păreau a prinde viață.
Soarele apunea trist, nostalgic, undeva departe, ca alte lumi imaginare să învie. Ea îşi mângâie părul lung şi negru, zâmbi fericită şi luă creta albă în mâna dreaptă. Desenă mai întâi un pătrat, în care înscrise cifra unu. Apoi, alte două pătrate şi altele, până ce ajunse la şase; mâzgali pe asfalt un cerc mare, pe care îl împărți în două.
Băiatul se întoarse din casă, cu părul răvăşit, şchiopătând.
– Am căzut pe scări.
Fata continua să retuşeze „opera de artă”. El o privea uimit, privea şi „desenul” cum ia forme ciudate.
– Se aude scârțâind un leagăn, îi spuse ea.
– Nu aud nimic.
Se gândi că iar visează, că el nu e acolo, lângă ea. De fapt, nici nu era.
Doar îşi închipuia. Numai vântul mişcă leagănul, undeva în realitatea de care se desprinsese cu atâta uşurință.

Încercă să îşi amintească felul prin care ajunsese acolo. Se gândi că poate mai trăise asta odată sau poate doar fusese un noroc orb de a-l regăsi. Căci ei se mai văzuseră, cândva, prin alte împrejurări. Îl ştia la fel. Tăcut, timid, blând. La fel ca şi toamna ce sosise. Îi plăcea să îl cântărească din priviri, să audă împreună tramvaiele trecând pe drum... Îi ştia toată viața. Sau, în orice caz, lucrurile cele mai însemnate. Ştia şi de jucăria pe care o să vrea să i-o dea. Nu era decât un băiat oarecare pentru ea. Îl mai văzuse, într-un vis visat demult, când începuse să citească o carte anume. Îi cunoştea şi vocea, însă nu îl văzuse niciodată înlăcrimat aşa cum urma să se întâmple. Toamna se apleca peste Bucureşti, împânzindu-l cu mreaja ei răcoroasă şi melancolică. Era ca o vrajă. Te cuprindea frenetică şi te elibera. Părea a fi totul o reală metempsihoză, un drum, o viață pe care ai parcurs-o şi pe care ai trăit-o în adevăr. Nu mai existau probabilități, nu mai existau real şi fantastic. Era o singură lume, pecetluită de un singur grai. Al lui.

– Cum te cheamă? o intrebă.
– O să ne uităm numele, oricum. Nu are rost.
Speriat, se apropie de ea.
– De ce vii pe strada asta?
Fata nu îi răspunse. Îl privi tăcută, îngrijorată. „Tot şchioapătă”, îşi spuse.
– Vin acum. Îți aduc ceva.
Ar fi vrut să îl oprească. Să rămână acolo cu ea, cu jucăriile şi cu visele ei. Dar el plecă. Părul îi curgea pe spate şi ochii parcă plângeau. Rămase în mijlocul străzii înfundate, singură, părăsită. Soarele fugise, dincolo de zenit.
Se întoarse cu o oaie de pluş. Era îngrădită în timp. Doar un ghem de ațe care îşi juca ultima scenă în fața Timpului.
– Vreau să o ai tu.
– Eu nu exist. Cel puțin, nu aici. Nu sunt de pe aici.
Băiatul tăcea.
– Atunci, cum vei ajunge acasă?
– Jucând şotronul.

– Unu, doi, trei, patru, cinci...
– Nu pleca! o strânse de degetele micuțe, îndemnând-o să rămână.
Luă oaia de pluş, îi atinse părul băiatului, îi privi ochii ultima oară, îşi luă şi cea din urmă bucată de cretă albă. Scrise şi ultima cifră în semicercul din dreapta.
– Nu o să te uit, îi şopti grăbită. Şase, şapte...
Se înnoptase şi se auzea huruitul metalic al tramvaiului. Două lumini veneau haíne, îmbulzindu-se pe şinele ruginite. Ruinele caselor zăceau împietrite de-o parte şi de alta a străzii principale.
– Opt.

Se trezi din visul ei. Leagănul scârțâia. Pierduse pe drumul realității oaia de pluş. Nu mai roteau jucării împrejurul ei. Crescuse. Crescuse îndeajuns de mult ca să nu îi mai pese de iluziile visurilor deşarte. Începu totuşi, după atâția ani, visați înlănțuiți de evenimente-himere, să joace şotronul.

– Unu, doi, trei, patru, cinci...
Privi cerul îngândurată. Îi revenise în minte imaginea lui.
– Şase, şapte...
Îşi amintea totul şi voia să retrăiască. Leagănul se îndepărta iarăşi, vuietul tramvaiului o adormea la loc.
– Opt.

Bucureşti, 22 octombrie 2010