O LECȚIE CLASICĂ: RELAȚIA MAESTRU-DISCIPOL

Nu sunt la prima întâlnire cu filosoful şi lingvistul George Steiner, nici în privința lecturii, nici în cea a referinței scrise la opera sa. Ceea ce mă atrage în mod particular spre acest scriitor este educația în spiritul culturii clasice, fructificată pe deplin în studii. Analizele sale vizează autori clasici, exemplele aduse în susținerea teoriilor proprii sunt din clasici, temele tratate sunt subiecte clasice. Şi cred că nu există cititor, fie el profesionist sau de plăcere, pe viață sau ocazional, orientat spre autorii din alte vremuri sau modernist convins, care să nu aibă o slăbiciune cel puțin pentru un clasic, dacă nu pentru clasici în general.
Prin definiție, clasicul este „adversarul nostru într-un fel de confruntare, un adversar care ne «citeşte»”1. Lectura dintr-un clasic presupune întotdeauna şi o chestionare a cititorului de către autor asupra posibilităților lui intelectuale şi de conştiință, asupra responsabilității pe care o are sau nu în fața textului. Trei dimensiuni ne rețin se pare în preajma unui astfel de spirit, sau trei „lecții” propuse de Steiner în paginile autobiografiei sale. În primul rând, un autor clasic nu poate fi epuizat printr-o interpretare, oricât de înzestrat ca lector şi hermeneut ai fi, nu poți să te situezi decât aproape de înțelesurile ultime ale textului clasic. Apoi, un clasic posedă un spațiu autonom, plin de semnificații, iar evidența acestuia face deopotrivă uşor de depistat erorile de interpretare, ca şi posibilitatea altor perspective. În ultimul rând, clasicul pretinde mereu o „reacție” de la cititorul lui, are efecte puternice asupra conştiinței lui, îl influențează şi îi modifică parțial identitatea. Cu fiecare autor mare parcurs, aşadar, lectorul intră într-o vita nuova, pentru care trebuie să fie suficient de responsabil2.
Dorința de a face o operă „eternă” e pusă serios sub semnul întrebării astăzi, când modelele modernității sunt efemerul, fragmentarul, ridicolul, autoironia, când interacțiunea, nu întotdeauna o comunicare pozitivă, dintre cultura înaltă şi cea populară a înlocuit cultura clasică. Conştientizarea aceasta îl conduce pe Steiner la concluzia tristă că activitatea sa s-a desfăşurat cumva in memoriam, că, într-un sens, opera sa prezervă amintirile unui alt timp, fiind totodată inadecvată celui în care a fost concepută3.
George Steiner este însă inadecvat epocii în felul în care este inadecvat un pâlc de verdeață şi umbră în mijlocul deşertului. Probabil, este aşa pentru lectorul el însuşi inadaptat în cursa după scriitori proaspeți, după autori la modă, după postmodernişti şi postmodernisme. Şi totuşi, dacă un clasic poate reține şi e oricând dispus confruntării cu mintea cititorului, temele clasice, subiectele predilecte, ca să nu spun exclusive, ale cărților lui Steiner, nu atrag mai puțin. Mi-e greu să cred, de exemplu, că cea mai recentă traducere în limba română a unei cărți semnate George Steiner, cea despre relația Maestru-discipol, care reuneşte lecțiile ținute de scriitor la Universitatea Harvard în anul academic 2001-2002, va trece neobservată4. Şi asta pentru că analizează un subiect „etern” şi inepuizabil, care deschide poate o întrebare în fiecare dintre noi.
Până la urmă, nevoia de model, de Magistru, este o nevoie, aş spune, universal-umană, vizibilă mai ales în perioada formării noastre ca personalitate. După închegarea acesteia, dacă se petrece vreodată, răsar şi tendințele de îndepărtare, despărțire, depăşire a Maestrului, uneori însoțite de dorința de transformare personală într-unul. Cultura occidentală abundă în exemple celebre, începând cu Pitagora (cuplul Maestru-discipol îşi are originea în filosofia antică, mai precis în secolul VI î.Hr., când adevărul se făcea prezent în însăşi viața maestrului, a călăuzei şi se dăruia oral. Nu întâmplător, oralitatea a rămas un element cheie al acestei legături, iar actul scris este privit ca un mod fals de transmitere a cunoştințelor) şi încheind prin căutările actuale, puțin disperate, de şamani, guru şi alți înțelepți. Steiner îşi extinde însă analiza şi asupra altor culturi, pledând cumva pentru universalizarea subiectului.
Legătura Maestru-discipol cade în exclusivitatea procesului de educație. Meseria de profesor este, se pare, prilejul care o poate deschide. Devine Magistru însă, nu cel care e profesor ca pregătire, ci profesorul din vocație. „Trei scenarii” sunt întâlnite în interiorul acestui gen de dialog, pe care le numeşte Steiner în Introducere. Există Maeştri care îşi distrug discipolii, mai întâi psihologic, dar, mai rar, şi fizic. Există apoi, elevi care îşi trădează şi îşi dezamăgesc Magiştrii. Şi, în al treilea rând, relația bună, cea a învățării şi dăruirii reciproce. Angajamentul pe care şi-l iau cei doi, este (cel mai frecvent în cultura occidentală) unul etic şi intelectual, deşi nu lipsesc, nu au lipsit, nici implicațiile politice.
Un dialog reuşit implică o prietenie strânsă, asumată cu luciditate, care totuşi se poate transforma adesea în iubire autentică. Erotismul este cumva esențial legăturii Magistru-ucenic. Căci ce este aceasta dacă nu un proces de seducție, o tragere la o parte (de care vorbeşte şi Liiceanu în Despre seducție) pentru crearea unui spațiu comun de comunicare, pentru o împărtăşire de gândire, de sentimente, de pasiuni? Scenariul discipolatului devine foarte apropiat de cel al îndrăgostirii şi deseori relația cade propriu-zis în aşa ceva din dorința de pătrundere totală a celuilalt. „Încrederea, oferta şi acceptarea au rădăcini sexuale. Predarea şi învățarea sunt modelate de o sexualitate a sufletului omenesc, altminteri inexprimabilă. […] Adăugați la acest detaliu esențial faptul că în arte şi în umanioare, în general, materia de predat, muzica de analizat şi de exersat sunt ele însele încărcate de emoție”5.
Pitagora, Socrate, Plotin, Augustin, Dante, Tycho Brahe, Kafka, Husserl, Heidegger, Alain, Nietzsche, Nadia Boulanger, Wittgenstein, sunt doar o parte din „mărturiile” la care se opreşte Steiner în analiza sa, alese (cu riscul de a mă repeta) în linia educației clasice, cu credința că există o elită culturală de partea căreia stă superioritatea de gândire şi simțire. Limitele lipsesc în alt sens. Deşi suntem obişnuiți să integrăm relația Magistru-discipol unei culturi umanistice, Steiner depăşeşte domeniul religios, filosofic şi literar în tratarea temei. Ea poate fi descoperită „în toate formele de pregătire şi transmitere a cunoştințelor – în artele plastice, în muzică, în meşteşuguri şi ştiințe, în sport sau în practica militară.”6 Nu există, mai mult, nici granițe legate de limbă, de cultură, de textul ca atare, căci dialogul Maestru-discipol „ține de convingerea generațiilor”.
Ca să concluzionez, ceea ce îi reuşeşte lui George Steiner în aceste prelegeri, este plasarea relației Maestru-discipol acolo unde îi este locul, adică între temele universal-valabile, considerând-o, mai mult, o axă pentru ceea ce numim noi „cultură occidentală”. El o identifică, plasându-i rădăcinile în experiența religioasă, îi numeşte caracteristicile (nevoia de atenție, de învățare, oralitatea, erotismul, dăruirea reciprocă etc.) şi, apoi, o verifică prin recursul la „mărturii” din varii domenii în care se manifestă, de la muzică la literatură, de la matematică la filosofie. O lecție simplă, dar fundamentală, o abordare de o claritate şi o acuratețe impresionabile, demne de un spirit clasic, care ştie că a expune un subiect limpede, cu metodă, este în realitate o misiune mai onestă, deşi mai dificilă, decât ascunderea în spatele cuvintelor, pretinzând profunzimea, dar rezultând, de cele mai multe ori, doar o complicare golită de sens.