Proză
Dumitru Ungureanu

ACASĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2015

 Marian Furlifus coborî din automobilul de ocazie, se opri lângă asfaltul autostrăzii şi trase fermoarul scurtei de piele. Aprinse o țigară. Câmpul înconjurat de cețuri, acoperit de nori cenuşii, aerul lipicios ce umplea zarea despuiată, marginea satului abia desprins din pâcla mută, vegetația arsă, de toamnă târzie – toate îl respingeau parcă, şi-l făceau să regrete că a venit. Dar venea acasă, şi asta îi accelera bătăile inimii. Scuturat de frig, începu să meargă alert pe cărarea moale ce tăia curmeziş grâul firav, abia înfrățit.
Amurgise. Intrând în sat, poteca părea că se afundă într-un hău neguros, punctat de lumini galbene. Se auzeau mugete de vită, lătraturi de câini, cârâieli de orătănii. Dincolo de salcâmii şi zarzării băjeniți prin grădini se buluceau văluri fumurii, deasupra zăvoaielor Argeşului. Un vuiet surd răzbătea când şi când dintr-acolo. Şi, dinspre mijlocul satului, frânturi de muzică, de la un taraf ce dispunea de amplificare electrică. Basul percutant, vioara acidulată şi orga, susținute de chitară şi de răpăiala tobelor, făceau ireală atmosfera decrepită a locului. Zâmbetul îi înflori pe buze, dar se pierdu deodată cu strivirea filtrului țigării între unghii. Părea că-l înțepase o pornire violentă. Izbi cu vârful pantofului un bolovan, dar nu-l fărâmă: era ud, clisos, cauciucat. Prin creier îi umbla un cântec auzit aiurea – „Foaie verde foi de praz / am băut, dar de necaz...”
Poposi acolo unde poteca întâlnea ulița pietruită. Casa părintească era ultima din sat, sau prima, dacă socoteai dinspre câmp. Şterse pantofii într-un boldan de ierburi. Continuă să-şi scuture tălpile, cu senzația că tot nu şi-a curățat încălțările. În prag se aplecă şi, cu un băț, moşmondi împrejurul lor. Ciudatul sentiment că are noroi pe picioare nu pieri nici după ce-şi lepădă pantofii în tindă şi intră în odaia luminată pieziş de un bec modest.
– Ce faci, mamă?! – spuse domol, de parcă s-ar fi despărțit adineauri.
– Eram sigură că tu eşti! – răspunse femeia, firesc şi molcom; apoi lăsă ştiuletele de porumb pe care îl curăța, scoase de pe mână curățătoarea – o tablă îndoită, cu colți mărunței – şi se ridică de lângă brâul cuptorului de cărămidă, sub plita căruia pâlpâia foc de coceni.
– Mă luase frigul şi de-aia stam aşa... lipită sobei! – simți ea nevoia unei justificări. – Mă mir cum de nu mi-am ars flanela!... A, dar nu e chiar încinsă! – constată, cu mâna pe tencuială; şi repede, cu îndemânare, mai băgă nişte găteje, răscolind jarul, mută într-o margine a plitei un tuci cu spălături – hrana porcului care guița afară – puse în mijloc o oală mare, cu apă curată, alta cu ciorbă şi tigaia cu untură, în care sparse patru ouă.
– Te speli după ce mănânci sau înainte? – întrebă ea; iar glasul, parcă fără vrerea ei, tremura de grijă şi dragoste.
El îşi dezbrăcase haina, scoțând pachetul cu țigări din buzunarul interior. Aprinse una şi se aşeză pe scaunul eliberat de mamă-sa. Femeia trebăluia, ca şi cum ar fi uitat ce întrebase ori n-o interesa de fapt ce voia fiul să facă. Dar se opri şi repetă întrebarea, de astă dată ne-mai-mişcându-se.
– Mata ai mâncat?
– Nu.
– Atunci, hai să mâncăm, şi pe urmă am să mă spăl.
În timpul cinei vorbiră despre diverse întâmplări petrecute prin sat de când nu mai fusese fiul pe acasă. Terminară. Apoi femeia strânse vasele şi ieşi, căutându-şi de lucru prin curtea întunecată. Băiatul încropi apa în ligheanul scos din spatele cuptorului şi aşezat pe scaun. Se spălă cu grijă pe față, pe gât, pe mâini, pe picioare. Se şterse privindu-se în oglinda pătrată, cu rama lăcuită. Trecu într-o odaie alăturată, răcoroasă, cu pat, şifonier şi un fel de scrin cu sertare. Scoase o cămaşă împăturită, o îmbrăcă direct pe pielea netedă (maieul purtat şi helanca le zvârli la rufele murdare), îşi puse un pulover, aranjă gulerul, se parfumă. Se studie în oglindă iarăşi. N-avea ce să-şi reproşeze. Mama – revenită pe scăunel, curăța la porumb – îşi ascunse cu grijă mândria ce-i umfla sânii sfrijiți, şi zise:
– Mariane, ştiu că n-ar trebui să te întreb!... – glasul şi grimasa ei arătau la fel ca ale cuiva care mănâncă o gutuie şi bea lapte simultan. – Să nu te superi pe mine, sunt o femeie bătrână şi tu eşti singurul copil... Mariane! 
Se opri sub privirea ca de gheață a băiatului. Că era o femeie tare în fața lumii, asta o spuseseră alții şi se vedea din felul cum ținea gospodăria – ea, văduvă la 45 de ani, fără rude, într-un sat ca oricare altul. Că era o femeie slabă în fața copilului ei – asta se înțelegea din vorbele de pe urmă şi din purtarea stingherită în preajma fiului...
– Să nu faci ceva rău! – abia şopti.
Marian izbucni în râs. De curând terminase armata şi se lepădase de sentimentalism; altfel, ar fi prins în palme obrajii mamei şi i-ar fi sărutat fruntea. Râsul era sănătos, cald, rostogolit; râs de om care nu se teme de nimic.
– A venit să mă cheme la brad? – întrebă el.
– Da, a venit.
– Atunci nu poți zice că mă duc nechemat.
– Nici ea nu s-a dus la Ciobănaşi fără voia ei!
– Cine a spus c-ar fi altfel? În orice caz, pe mine să nu conteze că o scap de-acolo, în caz că vrea să plece! Nu mă mai interesează! Dar pot să-mi văd prietenii! De-asta am venit acasă – pentru prieteni!
– Câți or mai fi, că au plecat parcă toți!
– Vedem noi acuşi!...
În fața porții, pe podişcă, se opri ca dezorientat. Noaptea se aşternuse vâscoasă. Burnița se oprise. Frigul de toamnă întețit stârnea o părere de îngheț. Liniştea satului era izgonită de hărmălaia orchestrei nuntaşe. Undeva, un câine schelălăi lovit de piciorul stăpânului. La un moment dat, când muzicanții făcură pauză, se auzi vuietul râului din vale. Ca luat de acest vuiet, Marian porni pe uliță, spre gospodăria unde începuse nunta.
Călca foarte atent, încet, ca şi cum n-ar fi desluşit, în lucoarea caselor, sâmburii baştinei sale, nisipul noroios din drum şi bălțile dinspre şanțuri. Voia să nu apară la fedeleş cu pantofii murdari şi – oare de ce? – îl irita din nou senzația că umblă prin mâl. Sâcâiala asta îl urmări toată seara. Dar nu mai căută ierburi să se şteargă.
Ca să ajungă la nuntă, trebuia să treacă prin centrul satului. Un neon din cerdacul bufetului împrăştia lumină albă în toată poiana. Pe trepte, câțiva inşi vorbeau cu un milițian subțirel. Când îl văzu pe Marian, milițianul părăsi grupul şi veni în drum. 
– Ce faci, băi fratele-meu? Când ai venit? – întrebă, prietenos şi bucuros de întâlnire. – Ştii, nu credeam că o să vii!...
– Adineauri am picat. Tu ce faci, Floricele? Ce e cu tine pe acasă?
– Am venit la nuntă. Nu ştii că sunt văr cu Ciobănaşu? Şi chiar Ilioara mi-e verişoară, dar mai pe departe...
– Cum să uit aşa ceva?! Şi de ce eşti costumat oficial? Crezi că bagi frica în bețivanii ăştia care se clatină de frig?
Întrebarea de pe urmă fu pusă cu zâmbetul pe buze, dar milițianul nu se lăsă înşelat de ironia celuilalt. Replică brutal:
– Hai că-ți pare rău, băi Furlifus, că se mărită Ilioara!
– Mă usuc de rău ce-mi pare! – făcu Marian sec, fără intonație. – Cum e viața de milițian la oraş, băi toar’şu’ gradu’?
– Dacă nu-ți pasă, de ce schimbi vorba?
Intrară amândoi în bufet, salutând pe cei câțiva consumatori. Cerură câte un coniac, apucară paharele groase din mâna gestionarului burtos, ciocniră, băură, vorbiră. Când ieşiră şi o luară către petrecere, amândoi erau încălziți şi bine dispuşi.
Muzica tăcuse iar, pesemne că lăutarii mâncau. Se auzea doar vuietul râului, ce curgea chiar lângă sat, sub râpe, în partea asta. Curtea ginerelui nu era departe. Se distingeau, tot mai clare, glasuri febrile. Neonul fixat dinaintea porților deschise limpezea locul. Bătătura eliberată de angarale strălucea sub alte becuri cu incandescență, galbene, de mare putere. Spre grădină – şi, totodată, spre valea Argeşului – se întindea un cort imens de prelată, pe care nişte copii şi tinerei mai răsăriți îl împodobeau cu ghirlande din hârtie creponată multicoloră, frunze de papură şi crenguțe de brad. Patru şiruri de mese propteau scena unde se instalase trupa muzicanților, cunoscută în satele din jur cu numele de „Prune electrice” sau aşa ceva: doi chitarişti, un tobar şi un acordeonist (ăsta ştia şi la vioară), plus o fată blondă care, vorba unei babe, „cânta dulce din gură”. Unul dintre chitarişti folosea din când în când orga electronică, al cărei sunet deosebit răzbătea chiar la autostradă, doi kilometri de-acolo. Într-o latură a curții fusese amenajată – sub un cort mai mic – bucătăria lui Dică Turcu, om de-al satului. Ieşea fum din belşug, iar multe femei umblau cu sau fără treburi bine definite. Deasupra atârna bolta cu frunze ruginite a viței de vie. Casa Ciobănaşului fusese recent văruită, lemnăria vopsită, geamurile spălate. 
Lumea prezentă aştepta reînceperea muzicii. Cercuri de prieteni, grupuri de rude, gură-cască inevitabili, copii încurcăreți, tineret excitat, maturi plictisiți, femei gureşe, bătrâni gravi şi puțin euforici, ai casei şi ai nunții – serioşi sub povara misiunii încredințate de socrul-mare, dirigintele de drept, dar discret al simandicoasei tevaturi. „Maistru de ceremonie” era însă Dică Turcu, om cu îndelungată experiență; îndesat la trup, cu bonetă şi şorț albe, el traversa curtea părând că se uită în toate părțile simultan şi-şi asuma cu voce tare calitatea, strigând fastuos: „Cine mişcă, nu mai mişcă!”. (Totuşi, cum s-a dovedit pe urmă, cineva „mişcase” de sub control: „sfetnicul de taină” care l-a învățat pe socrul mare să toarne alcool metilic în țuica naturală, cumpărată dintr-un sat de pe sub dealuri – „că să bea, băi vere, nu vezi? Ce, vreai să ți-o bea ăştia pă toată?”). Muierile asistente, tot cu şorțuri albe, executau fără crâcneală dispozițiile lui Dică. Tăiau zarzavaturi, cărnuri, brânzeturi, slănină de porc; preparau mezeluri pentru gustări; cărau oale, crătiți, farfurii, furculițe; spălau varză acră, ceapă, roşii; fierbeau caltaboşi, ouă, şunci; deşertau resturi, zoaie, lături. În fine, agitație, zăpăceală, nervi degeaba, balamuc obişnuit la nunțile de țară...
Marian şi Floricel fură întâmpinați la poartă de doi bărbați, solemni sub pălării nepurtate cu anii, afabili şi veseli de serviciu, în mâini cu ploşti de lemn pe jumătate pline cu băutură. Ei transmiteau din partea socrului toate cele bune noilor veniți, şi-i invitau să bea, să se simtă bine, să petreacă după poftă. Femeile nu gustau licorile deloc; răspundeau la urări cu urări de bine şi fericire, casă de piatră mirilor şi treceau mai departe țanțoşe. Mâinile noduroase ale bărbaților se dădeau greu laoparte de pe ploscă, numai ca să apuce sticle generos distribuite de-un responsabil gata ploscăit. Şi Marian, şi Floricel cinstiră întâmpinarea, neținând recipientul la gură mai mult decât alții.
Ca rudă a mirelui, nu ca milițian, Floricel se auto-invită în casă, unde se aflau mireasa şi fetele din suita ei. Rămas cam singur, Marian se alătură unui grup de puştani, din aceia care se prindeau în hore pentru prima oară la astfel de petreceri. Mâine nu i-ai fi văzut în lume! Când reveni Floricel, Marian aproape că se simți uşurat de-o povară. Nu regăsise nici un prieten, ci numai cunoscuți cu care n-avea ce să discute. Se tot întreba dacă nu-i cazul să plece...
– E plină casa de verii mei Ciobănaşi! – zise Floricel, cu şapca dată mult pe ceafă. – N-ai cum să respiri aer curat acolo! Ce proastă şi Ilioara-asta, să se mărite cu mamelucul de Ciobănaş! Cine ar fi crezut?
– Ce, te joci cu dragostea?!... – făcu Marian, iar Floricel îl privi curios.
– N-am putut să-i spun că aştepți aici!
– Nu te-am delegat să spui prostii!
Curiozitatea neprefăcută a lui Floricel deveni agasantă pentru Marian. Milițianul se uită în jur cu interes oarecum profesional, căutând un loc mai retras. Îl detectă sub streaşina pătulului de porumb, şi-şi împinse într-acolo prietenul, vorbindu-i în şoaptă, categoric, încruntat, fără să admită replică. O pasiune mistuitoare țâşnea de sub pânza cuvintelor aproape fără înțeles. Însă, la fel de categoric, Marian respingea propunerea, ori nega presupunerile lui Floricel, însoțind refuzul cu un zâmbet imobil. Între timp, muzicanții reluară instrumentele şi muzica sfâşie noaptea. Hora se prinse, neregulată, anemică. Mai mulți tineri – băieți şi fete – învățau să joace, iar gesturile lor nesigure, deşi ambițioase, nu se legau armonios. Grupurile celor care doar discutau, nu jucau, se menținură la distanță. 
Odată cu reînceperea muzicii, ieşiră din casă mirii, naşii, socrii. Ginerele era un băiat roşcovan, gras, cu părul blond-spălăcit lipit pe țeastă, deşi tuns foarte scurt. Porni, gomos şi afectat, să se plimbe de colo-colo, salutând lumea, cinstind cu plosca înflorită pe cine accepta, insistând la cine făcea nazuri. Încerca să rezolve unele probleme sau cereri de-ale invitaților, însă tot ce avea drept soluție se rezuma la transmiterea doleanței către tatăl său. Adică socrul mare, adevăratul jupân de la care porneau porunci fără zăbavă. Mireasa rămase cu naşii, alături de părinții ei, lângă pragul casei, într-un buchet de lumină. Purta fustă din velură, de culoare albastru-închis, despicată cuviincios deasupra unui genunchi, aşa cum cerea moda anului 1977. Puloverul de lână, cu mâneci largi şi guler mult răsfrânt n-o ferea de răceala serii, căci fata se înfiora vizibil deseori. Părul negru atârna pe umeri, îngrijit şi liber, încă nestricat de coafura tipică mireselor. Fața albă, cu buze frumoase, părea palidă, bolnăvicioasă, fardată ca să acopere cine ştie ce semne neplăcute. Ochii aveau o fixație de regret şi o nestatornicie de persoană ce face o treabă cu mintea în altă parte. Ființa radia o mare drăgălăşenie, cumva strivită de rictusul neascuns ce-i ținea gura închisă. Totul, în această fată, arăta nepotrivire completă cu personajul ginerelui; dar nimeni nu părea să observe asta. Şi cui să-i pese? Chiar părinții ei fluturau mândria de socri mici...
Când îl văzu pe Floricel, fata părăsi locul, oamenii şi discuția fără noimă, şi porni spre vărul care îi zâmbea larg. Pe la jumătatea distanței, ea gesticulă ca şi cum nu i-ar fi convenit cine îl însoțeşte pe milițian; o ezitare, o încetinire a mersului; s-ar fi oprit din drum, ar fi cârmit altunde, s-ar fi întors... Amândoi tinerii o aşteptau însă. Unul fățiş, entuziasmat, pornit deja să deşerte găleți de cuvinte; celălalt mut, dar cu privirea ca lava unui vulcan ce-a terminat exploziile şi erupe liniştit. Era suficient să nimereşti în zona inundată ca să fii nimicit – şi asta i se întâmplă Ilioarei.
Floricel o întâmpină cu vorbe glumețe, o avalanşă de ironie muşcător-tăioasă, jumătate reproş, restul batjocură. Tema era căsătoria nepotrivită în care se băga. Îşi dădea fata seama ce-o aşteaptă la Ciobănaşi? Sclavie, nu căsnicie! Şi bărbată-su? Cel mai prost om din sat, din comună, din județ! Şi n-are nici măcar părul creț, ca să aibă o scuză – ochi albaştri, părul creț, n-ai pereche pe județ!... Avea ochi albaştri, încolo ce? Avere? Ilioara da să explice, să răspundă, însă abia reuşea să articuleze o silabă, să exclame nedefinit, să rupă un „păi...”, un „să vezi că...” Floricel o mitralia cu voce joasă, pe tonul cuiva obişnuit să dea ordine, şi nu se descifra dacă el voia binele fetei sau al prietenului. Sau binele propriu, fiindcă împleta în felul de morală făcută verişoarei o nuanță de auto-satisfacție, o aşteptare ascunsă, cu trimitere la zicala binecunoscută – bate şaua să priceapă iapa... Iar iapa nu doar că pricepea, ci stăruia să se conformeze, cu sughițuri netrucate. 
Marian o privea tăcut, cu zâmbetul încremenit pe buze. Din când în când întorcea fața şi căuta spre horă – acum legată de-a binelea în bătătură. Apoi privea din nou la Ilioara, iar ochii lui sfredeleau în ochii ei ca nişte cuțite în pepeni zemoşi. Gesturile minime ale băiatului încercau să fie indiferente, dar fata le simțea suferința şi ar fi vrut să răspundă cumva duios. Uimită însă de valul reproşurilor lui Floricel, îi înghețaseră pe buze şi surâsul, şi dragostea reprimată, şi intenția care o împinsese aici. Simțea cum cade într-un gol necunoscut, vertijul îi răsucea ființa, intuia ceva obscur. Căuta ajutor la cel care tăcea, însă el nu răspundea strigătelor nenăscute. Doar îşi plimba privirea ca pensula pe corpul frisonat şi nesigur al fetei în rol de mireasă. 
Jocul crud ar fi dus cine ştie unde, însă venirea mirelui Ciobănaş îl curmă. Ginerelui, Floricel îi adresă o altă avalanşă de cuvinte, tot pe ton ironic, fals afectuos. Tema era fericirea pe care băiatul cel gras o căpăta căsătorindu-se, şi fericirea ce-l aştepta în continuare, în căsnicie şi în afara ei. Ciobănaş nu era ager la minte ca să priceapă batjocura. Transpira o satisfacție într-atât de vie, încât gângăveala ce-o debită ca mulțumire fu asemănătoare râgâielii de om împlinit, tolănit la umbra nucului, cu burdihanul şi chimirul pline, cu muierea la picioare şi vacile grase pe imaşul înverzit. Şi era sincer în recunoştința sa, şi nu-l împiedica nimic să o exprime, îndreptând-o spre vărul său milițian, față de care avea unele obligații doar de ei doi ştiute. 
Această discuție nătângă era, pentru Ilioara, un reproş mai dureros decât toate cuvintele aruncate de Floricel şi decât toate mustrările nerostite ale lui Marian. Zâmbetul nu-i pieri însă. Căută iarăşi ajutor la cel care tăcea, şi nu-l găsi. Disperarea ei nu scăpă însă milițianului, care – nu se ştie de ce – hotărî să dea lovitura finală, întrebând brutal:
– Cum ți se pare la pat verişoară-mea, băi Ciobănaş? Dă randament?
Ilioara albise. Îi veni să răspundă ea, la fel de brutal: „dă muie şi sculament!”. Îşi muşcă buzele până la sânge, spre satisfacția vărului care aştepta, imperturbabil, cu ochii la Ciobănaş. Marian pufni, întorcând spatele celor trei. Fâstâcit, încurcat de laudele recente, pe care le luase de bune, lui Ciobănaş îi trebui nițel timp să bâlbâie, cu mare şi vizibil efort:
– Apoi... Noi... Păi, mâine... Eeeh... Noaptea nunții, vere, ştii!
După care mormăi ceva neînțeles şi se întoarse pe călcâie. Când se depărtă suficient, Floricel spuse Ilioarei:
– Ăsta ți-e prostul! Cu ăsta dormi tu de mâine! Să-ți fie de cap şi să-ți fie de cald, că de bine nu prea cred, fă!
– Florine, de ce eşti aşa rău? – se tângui Ilioara.
– Că-ți vreau răul, proasto şi tâmpito! Tu de ce taci, băi Furlifus?
– Ce mă privesc pe mine intimitățile altora?
– Dacă nu te privesc, de ce rânjeşti ca imbecilul?
Ilioara se agățase cu privirea de Marian. Sub laserul ochilor ei aprinşi, ca o chemare şi, totuşi, ca o imensă pustietate, el se simțea stingherit, cu senzația nesuferită că umblă gol prin noroi. Răceala de la tălpi îi urca lent către piept, în ciuda alcoolului băut. Când fata întinse mâna şi-l mângâie pe gât, sub ureche, un gest prea bine ştiut de amândoi, băiatul se smuci într-o parte.
– De ce? – şopti ea.
– Mai şi întrebi de ce, fă, cretino?! – se răsti Floricel, cu glas înfundat şi disprețuitor. – Ai făcut prosti-asta, şi mai întrebi de ce?!
Mâna fetei căzu în lungul trupului, ca ruptă sau moartă. Căută rătăcită împrejur. Hora se întețise, muzica urla, lumea petrecea şi bea nepăsătoare. Odată pus în mişcare, mecanismul nunții funcționa fără mireasă, a cărei prezență nimeni n-o reclama încă. Floricel roti ochii, ca o măsură de precauție, şi se aplecă spre verişoară-sa:
– Te-ai culcat cu prostul? Spune drept!
– M-am culcat, dar nu mi-a făcut nimic! Abia l-am putut respinge, pe motiv că mâine e noaptea nunții, şi-atunci se cuvine... Iar mâine, când o să vadă ce... Trebuie să-l îmbăt bine, ca să fiu sigură că nu pricepe! Deşi, cu soacră-mea la uşă, gata să joace cearceaful... Dar mă descurc eu!
Îşi recăpătase deodată voioşia şi strălucirea. Ochii păreau înveseliți de-un gând ascuns şi neruşinat. Nu-l slăbeau pe Marian, voința lor era să-l scuture. Băiatul nu reacționa însă, fiind absent şi prezent simultan. Ştia că ea minte, îi veni să i-o trântească în față, dar se stăpâni. Floricel râse:
– Nici nu mă îndoiam de tine, păcătoaso! Aşa te vreau! Vezi, băi Furlifus, nu ți-am spus eu?! Acuma uite ce ai de făcut, făăăi, primejdie naturală! Îi laşi să creadă că totul e-n regulă, iar când prinzi momentul potrivit, îți iei într-o geantă ce boarfe ai de luat, şi ieşi prin spatele casei, la râpe! Marian te aşteaptă, treceți puntea, şi dincolo sunt eu cu maşina! Vă duc imediat la Drăculeşti, la gară, sau unde vreți, direct la Poiana Braşov, dacă poftiți! N-o să vă găsească picior de Ciobănaş! Ai priceput? 
– Ce te face să crezi că vrem ce vrei tu, băi Floricele? – zise Marian, privind spre Ilioara într-un anume fel, de parcă ar fi aprobat planul. – N-ai înțeles că nici prin cap nu-mi trece să jignesc sau să distrug fericirea altora?
Dar ochii săi spuneau că: dimpotrivă!... Şi ea clipi a înțelegere: n-avea nevoie de cuvinte! Jocul acesta de priviri se opri când veni mama Ilioarei şi schimbară vorba. Auzind-o pe femeia care putea să-i fie soacră, Marian părăsi deodată grupul. Se prinse în horă lângă o fată blondă, subțire, cu păr lung şi gura severă, fața netedă şi pielea pistruiată. Se numea Jeni, şi se cunoşteau, fiind consăteni, iar diferența mică de ani dintre ei încuraja o simpatie sinceră. El o desprinse din şirul jucătorilor şi-o duse în mijloc, unde mai multe perechi se învârteau într-un fel de tango, pretext pentru a-şi spune vorbe dulci. Marian dansă mult, şi numai cu Jeni, şoptindu-i la ureche nu se ştie ce, pesemne glume şi vrăjeli, fiindcă ea râdea din toată inima, buna dispoziție urcându-i pe față ca vinul într-o sticlă curată. Ilioara îi urmărea de departe, din ce în ce mai neliniştită, obligată de cutumă să facă turul invitaților, cu o ploscă în mână, alături de transpiratul Ciobănaş, personaj de paradă într-o panaramă ce se rostogolea fără voia lui. 
Dansul şi conversația cu fata cea blondă îi permiseră lui Marian să evite apropierea de mireasă. Ca să scape de agasantul Floricel, fu nevoit să-şi desfăşoare abilitățile de dansator, cu piruete şi figuri învățate aiurea, cărora partenera putu, din fericire, să le răspundă. Puțin câte puțin, cuplul captă atenția şi admirația tuturor nuntaşilor; pe a muzicanților o câştigaseră deja, căci fără vreo comandă sau îndemn special, aceştia transformară melodia cântată – lăutăreasca potrivită fedeleşului de sâmbătă seara – într-un soi de tango celebrat pe alte meridiane. Cei doi dansatori îşi ajustară mişcările unul cu altul şi amândoi cu ritmul senzual, iar când lumea se dădu laoparte, lăsându-i în mijlocul unui cerc, se dezlănțuiră în figuri lascive, unduitoare, în complicități pasionale, ca-n partidele de amor. Chiar jucau un meci erotic, la vedere, surprinzător pentru toți, şi surprinzător pentru ei doi, care nu-şi acordaseră niciodată până atunci trupurile împreună! Claviaturistul-şef de orchestră urmărea atent desfăşurarea din curte şi conducea melodia, ridicând intensitatea ritmică treptat şi discret, transformând tangoul într-un bolero, până când aşteptările tuturor se întinseră la maxim. Atunci stopă muzica; şi, ca şi cum acesta era semnalul, Marian o îmbrățişă pe Jeni, iar buzele lor se lipiră într-un sărut ce fripse multe inimi. Aplauzele îi treziră şi-i împinseră spre margine. Ruşinați, o luară la fugă, ținându-se de mână, afară din curte, pe ulița pietruită, spre o destinație neştiută... Fără să fie în stare de ceva, nici măcar de vreo înjurătură vulgară, Floricel pierdu momentul când putea să mai discute cu Marian. Dădu din mână a lehamite, şi se întoarse la mireasă, pe care o invită la dans. Ciobănaş nu se opuse, picioarele lui refuzau să se mişte după muzici... 
Acel dans rămase de pomină în memoria satului. Oricine voia să-şi etaleze talentul în domeniu, era taxat imediat cu replica:
– N-o să joci tu niciodată cum a jucat Marian cu Jeni la nunta lui Ciobănaş!
În drum spre casa fetei blonde, lui Marian îi merse gura ca melița. Excluzând faptul că era o bună dansatoare, Jeni nu arăta însă cine ştie ce calități, nici conversație nu prea făcea. E drept că partenerul nu-i lăsa timp şi ei, să vorbească. Volubil şi curtenitor, glumeț şi sincer, exaltat peste măsură, băiatul se pomeni deodată (nu trecuseră două ore de când şuşoteau) că-i propune să se căsătorească. Nici mai mult, nici mai puțin! Stăteau pe stănoagă, la poarta curții în care crescuse Jeni. Nu era lumină în jur, ca să-şi vadă unul altuia ochii. Fata se apropie de el şi-i puse îndrăzneață mâna pe ceafă, în acelaşi loc unde punea – şi-n acelaşi fel cum o făcea – Ilioara:
– Vorbeşti serios? Vrei să ne căsătorim?
– Cât se poate de serios! Să nu mă pui să jur, că eu am doar cuvânt de onoare, nu jurăminte! Şi-ți dau cuvântul meu de onoare...
– Stai, nu te grăbi! Uite ce-ți zic: te cunosc, Mariane, şi ştiu de ce vrei să faci asta! Dar sunt gata să merg cu tine fără să mă uit înapoi! Dacă îmi dai cuvântul tău de onoare, merg cu tine! Numai că... Am o condiție: plecăm acum, imediat, noaptea asta! Nu aşteptăm ziua de mâine! Ştii bine de ce!
– Aşa facem!
Sărutul pecetlui legământul lor. Gura fetei era decisă, rece, umedă. Gura lui Marian era caldă, uscată, şi la fel de hotărâtă. Pentru că trebuiau să pregătească oareşce bagaje, se despărțiră stabilind ca el să revină acolo peste o jumătate de oră. Atât dura dusul până acasă, împachetatul şi întorsul. La mijlocul distanței era nunta. Petrecerea de fedeleş se terminase. Lumea se risipise. În curte şi-n jurul casei, în cort, în bucătărie, prin acareturi mişunau doar oamenii familiei şi angajații bucătarului. Chiar şi muzicanții plecaseră la Drăculeşti cu maşina proprie. Mireasa, ginerele, naşii nu se mai vedeau.
Trecând prin fața porții împodobite cu ramuri de brad, Marian îşi aminti cât se poate de acut că – la prima sărutare – gura Ilioarei fusese tot aşa de rece şi umedă ca a lui Jeni. Apoi îşi aminti alte amănunte despre fata care mâine urma să fie mireasă cu rochie şi cunună. Să fie mireasa altuia, după ce fusese femeia lui!... Un frison îi scutură umerii. Şi, ca purtat de vuietul râului, ce se auzea puternic în liniştea nopții reci, băiatul se strecură pe după nişte garduri şi ajunse în locul unde Floricel stabilise întâlnirea cu Ilioara. Îşi aprinse o țigară, apoi alta, şi încă una. Noaptea căpăta maximul de frig, vântul muşca din carne tot mai adânc. Şi Ilioara apăru, nesigură, călcând cu teamă pe poteca noroioasă. Când îl văzu pe Marian, se precipită spre el ca şi cum dorea să-i sară de gât, să fie luată în brațe. Băiatul nu scoase mâinile din buzunare.
– Unde e Floricel? – se prefăcu ea că nu observă gheața gesturilor lui.
– Ştii doar că mâine trebuie să... 
Urmă o clipă de mare tăcere, ca o suspendare pe marginea prăpastiei, înainte de prăbuşire. Fiecare pândea gestul salvator al celuilalt, dar ajutorul nu venea. Marian vorbi ca şi cum ar fi vâslit îndărăt cu palmele:
– De ce ai venit?
– De ce mă aştepți?
– Nu te-aştept pe tine! Tu te-ai măritat!
– Mariane! Povestea noastră e aşa de complicată, că n-o lămurim acum şi aici! Ştii ce mi-ai scris din armată...
– Nu ți-am cerut nimic.
– Faptul că te afli aici e o cerere...
– Te înşeli! E o explicație...
Reacția Ilioarei fu de bucurie, de surpriză şi de resemnare. Îl cuprinse cu brațele pe după gât şi-l sufocă, strânsă la pieptul lui. Lacrimile se destupară în tăcere. Marian, înghețat, nu făcuse o mişcare de împotrivire, nici de acceptare. 
– Totdeauna ai fost înaintea mea! O să mă ierți?
– Asta se va vedea după noaptea nunții tale! Mâine ai să fii aici, tot la ora asta. Cu geanta plină de bani, pricepi? Ăsta e prețul pe care trebuie să-l plăteşti! Cu banii de la nuntă te răscumperi!
– Marian! De ce eşti rău? De ce vrei să fac asta? E o mârşăvie!
El nu răspunse. Ea luă tăcerea drept condamnare şi reîncepu să plângă. Mâna băiatului se aşeză ferm pe gura fetei şi-o domoli.
– Mi se pare că te caută! – spuse el.
Ascultară. Şi în huietul nopții deosebiră glasuri agitate, repezite, dinspre curtea Ciobănaşilor, situată pieziş pe deal. Nu se înțelegeau cuvintele, doar tonul răstit, aproape violent al cuiva. Cei doi, topiți unul într-altul, şedeau nemişcați.
– Ce crezi că-ți face, dacă te găseşte? – întrebă Marian.
Ea nu răspunse, ci începu să-i sărute podul palmei, apoi degetele, supusă şi pierdută. El ştia ce înseamnă asta. O depărtă puțin pe femeia care îi trezise toate simțurile şi căută în jur un culcuş uscat. Dar acolo nu erau decât şleauri, gropi, bolovani şi-o puzderie de mărăcinişuri. Numai pe costişă, dincolo de nişte măceşi, era o salcie bătrână, cu trunchiul foarte înclinat, din care – altădată – copiii săreau la vale ținând în mână frunze late de lipan, vrând să plutească, dacă nu să zboare. Marian o ştia de mic, pe-aici hălăduise şi el cândva. Iar acum o purtă pe Ilioara în brațe până la scorbura parțial putredă, cu iască şi muşchi verzi în jgheabul ce nu păstra apă. Punându-şi hainele aşternut, gătiră patul sălbaticei lor nuntiri...
Se întoarseră furiş pe poteca lunecoasă. Până în spatele cortului nu întâlniră şi nu auziră pe nimeni. O fâşie de lumină tăia oblic spațiul din curtea Ciobănaşilor, lăsând în penumbră stogurile de coceni şi fân. În lumina asta o văzu Marian pe Ilioara – viguroasă, frumoasă, fericită, pierdută şi înfricoşată, dar hotărâtă. Reținu pulpa rotundă sub ciorapul rupt, fusta de velură terfelită peste şoldurile ca brazda de pământ proaspăt arat, haina călduroasă, ce slobozea impertinența sânilor dintre marginile descheiate, şi fața împlinită, cu ochii de culoarea – o ştia atât de bine – frunzei uscate de salcie... Aşa traversă Ilioara bătătura curții şi se strecură în casă. 
Nu mai stătu să vadă ce se întâmplă. Sări alte garduri, alte şanțuri, răzbi în şosea şi apucă întins către gospodăria lui. În fața bufetului, pe o buturugă ce ținea loc de bancă, îl aştepta Floricel. Bea țuică dintr-o sticlă, fuma şi fluiera sec. Se ridică agitat.
– Credeam c-ați fugit singuri! O căutau Ciobănaşii adineauri pe Ilioara! Unde-ai fost?
– Tu unde crezi? Mâine să fii pregătit cu maşina, cum ai promis! Eu mă pitesc până la ora stabilită, că nu vreau să-i fac greutăți şi mai mari!
– Bă, tu vorbeşti serios? 
– Nu m-ai îndemnat tu, Floricele? Pot să nu ascult eu organul puterii populare? Prietenul meu cel mai bun, pe deasupra?!
Floricel nici treaz nu ghicea când glumeşte amicul şi când e serios;  darmite beat, cum era acum! Crezu de cuviință să-şi manifeste sentimentele cărându-i celuilalt pumni în spinare, deloc uşori, fiindcă Marian se feri şi respinse atingerea. Întinse gâtul spre şosea, şi ascultă înapoi, către nuntă, apoi anunță că aude venind o gaşcă de Ciobănaşi. Motiv să plece şi să scape de milițian, împingându-l în curtea lui, aflată la trei case de poiana bufetului.
O regăsi pe mamă-sa trează. În lumina galbenă, şedea tot lângă sobă, şi – deşi nu mai curăța porumb – părea că nu s-a mişcat vreun pic. Acum, când Marian îşi lepădă pantofii şi intră, ea tresări:
– Au venit pe-aici după ea, Ciobănaşii...
– După cine?
– Ilioara... Ai vrut să fugi cu ea?
– Ce ți s-a năzărit? Cum să iau nevasta altuia? 
Femeia îl privi un timp în tăcere. Parcă nu-l credea, şi parcă ar fi vrut să creadă că băiatul ei nu este cel despre care se spune... se aude... se bănuieşte... El îşi schimbă pantalonii, cămaşa, ciorapii, flanelul. Aruncă diverse lucruri în geanta cu care venise – alți pantaloni, cămăşi, ciorapi, batiste. Mamă-sa nu scotea o vorbă. Înțelegea că asistă la un gest nesăbuit, dar nu ştia amănuntele şi-i era frică să le ceară. Marian îi văzu spaima şi se opri dinaintea ei:
– Nu te teme, mamă, nu te fac de râs! Ți-am dat eu bătăi de cap vreodată? Spune cinstit!
– Cinstit, nu mi-ai dat, Mariane! Dar ăsta... asta... Iubitul... Iubeala... Dragostea, cum i-o spune, e ceva fără judecată şi fără pic de ruşine!
– Lasă vorbele pe-altă dată, că plec! Îmi iau la revedere pentru un timp, şi te rog să-mi dai binecuvântarea mata – că tata n-a mai apucat! 
– Nu-ți dau binecuvântare pentru prostii cu Ilioara!
– Mamă! Dacă mâine dimineață, când se găteşte mireasa, Ilioara nu e-n casa Ciobănaşilor, blestemul să mă trăznească acolo unde m-oi găsi!
– Nu vorbi cu păcat, că Dumnezeu nu doarme!
– Nu vorbesc, şi nu plec până nu faci cruce pe fruntea mea!
Cu fața înclinată spre mamă, cu ochii aprinşi, Marian era întruchiparea ascultării, cumințeniei, hotărârii şi stăruinței. Femeia se înspăimântă abia acum, simțind forța fiului, şi ca împotrivire, şi ca ocrotire. Murmură o rugăciune neînțeleasă, îşi făcu sieşi trei cruci pe piept, apoi încă trei pe fruntea băiatului. Repezit, el sărută mâna şi obrajii mamei, apoi ieşi din casă. Sângele îi fierbea.
Jeni aproape că înțepenise de frig la poartă, străjuind podişca, deşi pusese basma pe cap şi îmbrăcase palton peste pantaloni. Ținea un geamantan mic la picioare, o poşetă sub braț şi-un băț în mână. Când desluşi că silueta de pe drum este a lui Marian, se desprinse de stănoagă şi-l întâmpină ironică:
– Era să cred că n-ai rezistat iubirii tale de-o viață, când o căutau ăia! Dar uite că ai cuvânt! Totuşi, de ce-ai întârziat atâta?
– N-am scăpat de Floricel, era beat la bufet şi...
– Taci! Nu vreau să ştiu altceva! Mi-e destul c-ai venit! Încotro mergem?
– La Bucureşti! Ştii alt loc unde putem să ne facem viața noastră?
– Oriunde, în lume! Avem destul timp înainte, Mariane!
La capitolul ăsta, Jeni se înşela...
 
A doua zi, nunta Ilioarei decurse obişnuit, fără incidente, fără întâmplări neprevăzute. Lipsa lui Marian fu observată de mireasă, dar o trecu pe seama prevederii. Când Floricel îi şopti că o aşteaptă aşa cum conveniseră, toată tevatura şi ritualurile, şi cununia, şi petrecerea i se părură fetei joacă de copii. Şi când se termină totul, iar taşca de bani se găsi în stăpânirea Ciobănaşului, în camera unde fusese pregătit patul nupțial, Ilioara dezlănțui potop de farmece asupra ginerelui, îl ameți, îl îmbrobodi, îl adormi cu diazepam, şi fugi pe fereastră, luându-şi blugii de vampă de autostradă, schimbați la Hanul Zorinei cu „una de-alea, traseiste”, hanoracul căptuşit, cizmele de piele cu şireturi, poşeta cu fleacuri. Şi luă, fireşte, taşca – o servietă mică, maro, cu înflorituri cusute în fir aurit, cu despărțituri încăpătoare, prevăzute fiecare cu plopă proprie – grea, dar lesne de purtat. Fuga pe poteca noroioasă ținu poate mai mult decât socotise. Nu obosi, ba chiar nici nu-şi dădu seama când trece peste şleauri, peste gropane, peste puntea de la Argeş, clătinată de vânt şi de curentul apei, când traversează zăvoiul şi iese la drumul de piatră al balastierelor. Acolo aştepta maşina. Iar în maşină se afla numai Floricel.
– Unde-i Marian? – țâşni dubla întrebare.
Nu răspunse nimeni. Se auzi doar, țiuind, tăcerea.