Cartea de religie
Paul Aretzu

POSTIREA RESTAURATOARE

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2015

 Ieroschimonahul Gabriel Bunge s-a născut în 1940, la Köln. A făcut cursuri de teologie şi filosofie, specializându-se în patrologie, preocupat, în special, de Evagrie Ponticul. În 1962, devine călugăr benedictin la mânăstirea din Chevetogne, din Belgia. De peste trei decenii, s-a retras în pustnicie, într-un schit din munții Elveției. În 2010, a trecut la ortodoxism. Dintre scrierile sale (unele traduse şi în româneşte) fac parte: Evagrie Ponticul. O introducere, Practica rugăciunii personale după tradiția Sfinților Părinți sau Comoara în vase de lut, Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov, Akedia. Plictiseala şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau sufletul în luptă cu demonul amiezii.
În Gastrimargia sau nebunia pântecelui – ştiința şi învățătura Părinților pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul (Editura Deisis, Sibiu, 2014, traducere de pr. Ioan Moga), Părintele pleacă de la ideea că, pentru om, „mâncatul înseamnă mult mai mult decât asigurarea hranei necesare trupului” (p. 5), şi că, înțelegând semnificația mâncatului şi a postirii, va afla mai multe despre sine. A fost provocat, recunoaşte, şi de „strania deviere de care suferă mulți contemporani de-ai noştri – aşa-numitul fenomen al mâncatului în exces sau al hiperfagiei (overeating)” (p. 7). Însă pornirea spre îmbuibare, lăcomia nu se reduc numai la mâncare şi băutură, ci privesc şi alte aspecte ale existenței omului. Evocarea hranei apare, cu diverse accepții, în Banchetul lui Platon sau în Ospățul ceresc al lui Mesia. Ieroschimonahul crede, pe bună dreptate, că viciul huzurului a existat dintotdeauna. De aceea, va apela la Părinții pustiei, în special la Evagrie Ponticul, pentru a afla învățăturile cele competente: „Filosof, teolog şi părinte duhovnicesc [...], Avva Evagrie a devenit astfel un adevărat clasic al terapeuticii sufleteşti creştine” (p. 13). A fost ucenic al unor mari asceți, Macarie Alexandrinul şi Macarie Egipteanul, de care a fost puternic influențat. Datorită condamnării sale ca origenist, o parte din operă i-a fost distrusă. S-au păstrat însă lucrări importante, Antirrhetikos sau Combaterea celor opt duhuri ispititoare, Monahul (alcătuit din două părți, Practicul şi Gnosticul), Probleme gnostice, Despre rugăciune şi altele.
Metoda Părinților pustiei se baza pe gnoza (cunoaşterea) creştină, formă de conlucrare dintre har şi strădania omenească. Psihologia, despre care vorbeşte Evagrie, este văzută ca o sinteză a formelor de cunoaştere, prin făptuirea poruncilor (praktik? sau ?thik?), urmată de cunoaşterea lui Dumnezeu prin contemplarea creației (physik?) şi, apoi, de cunoaşterea personală nemijlocită a lui Dumnezeu, fără imagini sau gânduri (theologike). Recunoaştem, de fapt, cunoscutele trepte (ascetice şi mistice) ale desăvârşirii. La inițierea urcuşul duhovnicesc, are loc confruntarea dintre virtuți şi patimi, intenționându-se obținerea unei stări de rezistență în fața ispitelor, apatheia. Calea de cunoaştere (gn?sis) a lui Dumnezeu, prin eliberarea de patimi, este iubirea (agap?). Cea de-a doua treaptă a cunoaşterii, physik?, constă în înțelegerea rațiunilor (logoi) făpturilor create de Dumnezeu, deschizându-se, astfel, calea spre cunoaşterea Logosului. Ultima treaptă, cea a cunoaşterii nemijlocite, se face prin har şi prin rugăciune, omul vorbind cu Dumnezeu în chip negrăit. Câştigul este fundamental: „sensul existenței umane” (p. 17). Întoarcerea la Dumnezeu este modul de împlinire a omului. Psihologia, în accepția lui Evagrie, înseamnă înțelegerea de către om a unității, prin creție, cu Dumnezeu.
Aflați în situația lor specială, Părinții pustiei au ajuns la o ştiință experimentală de o mare acuitate. Războiul lor se ducea cu gândurile şi cu reprezentările mentale, declanşatoare de patimi (logismoi). Imaginea curativă pe care avva o foloseşte este cea a tratamentului medical. Dar, mai întâi, pentru a combate patimile, el le inventariază, determinând opt gânduri rele, din care survin celelalte, şi care au un numitor comun, iubirea de sine.
Primul dintre cele opt gânduri este reprezentat de „nebunia pântecelui” (gastrimargia). Termenului grecesc, cu sensul de stomac neînfrânat, turbat, înfuriat, îi corespunde noțiunea americană de azi, de overeating.
În cunoscuta sa scriere Antirrhetikos, Evagrie caută replici în Biblie prin care este contracarată lăcomia pântecului. Monahul găseşte în Sfânta Scriptură răspunsuri la gândurile (ispititoare) privind monotonia hranei monahului sau a postitorului, precum şi la dorința unei alimentații diversificate şi bogate (care ar provoca şi alte pofte). Scepticismul, neîncrederea în propriile forțe, seducția amintirilor îl pot scoate pe om din relația de apropiere de Dumnezeu. Există idei greşite despre post, cum ar fi cele privind efectele pernicioase ale acestuia, pe tremen lung. Postul este voluntar şi se ține din credință. Pentru oamenii bolnavi se recomandă renunțarea la un post aspru, realmente primejdios. Pentru a se eschiva, unii oameni invocă boli închipuite. Părinții nu disprețuiesc trupul, recomandând un echilibru între omul interior şi omul exterior: „Există o integritate a persoanei care nu este atinsă de nicio boală, ba, mai mult, care devine evidentă de-abia în slăbiciunea bolii” (p. 36). Avva Evagrie condamnă excesele care aveau loc la sărbători ale anului bisericesc, sub pretextul agapelor. Un păcat este grija pentru viitor, pentru strângerea exagerată de bunuri. Nu este însă nesocotită munca manuală, menită să ordoneze viața omului şi să-i îngăduie acte de caritate. Munca preferată şi asiduă a lui Evagrie a fost copierea de manuscrise. Zgârcenia, care porneşte tot din lăcomia pântecelui, este o formă de egoism, de izolare de ceilalți. Ispititorul recurge la cele mai perfide mijloace, luându-şi argumente chiar din Biblie (denaturate, desigur). Momeala sugestiilor, a gândurilor, pe care diavolul o foloseşte, are drept scop convingerea ascetului să renunțe la înfrânare. Pe de altă parte, exagerările, „ieşirea din fire”, „formele extravagante de asceză” pot duce, adesea, la slavă deşartă.
Păcatul lui Adam şi consecințele lui sunt legate de mâncare. Pe când mântuirea, adusă de Hristos, se face printr-o postire absolută, prin chenoză, prin respingerea ispitirilor, prin iubirea de oameni. Înşelarea încrederii pe care Dumnezeu o acordase întâiului om, dându-i în grijă întreaga creație, constituie sursa răului (necreat). Paradigmatic este, în această privință, Iov, cel care este supus încercării, de către Satana, prin voia lui Dumnezeu. Ispititorul (sub forma şarpelui, în cartea Facerii) „spune în permanență jumătăți de adevăr, pentru ca în locul celorlalte jumătăți trecute sub tăcere să-şi strecoare înşelăciunea” (p. 59). Neascultarea lui Adam începe odată cu ascultarea altei voci, cea a şarpelui, insidioasă, promițătoare, provocatoare de îndoială şi de poftă. Urmarea este maortea, omul realizând devastarea naturii sale, prin percepția duplicității, a goliciunii. El iese din dialogul neîngrădit cu Dumnezeu. Cu toate acestea, Creatorul devine, deîndată, căutător de om.
Evagrie susține că sufletul rațional are trei modalități de manifestare: înțelegătoare sau rațională (aparținând intelectului), poftitoare sau concupiscentă şi mânioasă sau irascibilă (ultimele două, iraționale, aparținând trupului). Cele trei facultăți pot colabora într-un scop bun sau pot acționa contradictoriu. Decizia fiecărui om depinde de libertatea şi responsabilitatea personală față de Dumnezeu. Decizia pentru bine este susținută de îngeri, prin manifestarea Proniei, cunoaşterea lui Dumnezeu împlinindu-se ca „întâlnire persoanlă de maximă intimitate”. Patimile însă „pervertesc iubirea de Dumenzeu într-o iubire exclusivă de sine” (p. 67), scoțându-l pe om din convorbirea cu Dumnezeu: „În Scriptură nu e vorba de mâncare, sau nu de mâncare ca atare, ci despre ascultare, despre auzirea sinceră, neîmpărtăşită a cuvântului lui Dumnezeu şi despre răspunsul dat acestuia pe care îl numim credință” (p. 68). Mâncarea, în forma ei reprehensivă, de nebunie/lăcomie a pântecelui (gastrimargie), înseamnă denaturarea celei mai importante funcții vitale. Ea este urmarea nemaiauzirii Cuvântului lui Dumnezeu, marcând „ruptura relației de încredere dintre Persoana lui Dumnezeu şi persoana omului” (p. 69). Inclus în iubirea prin creație a lui Dumnezeu, omul se avortează singur, se plasează în afara naturii sale.
Atât lăcomia pântecelui şi ghiftuirea, cât şi lipsa de măsură a postirii pot ispiti slava deşartă şi mândria. Prin consumarea fructului interzis, Adam vrea să fie asemenea lui Dumnezeu. Modelul adevăratei ascultări îl reprezintă atitudinea Fiului față de Tatăl, acceptarea întrupării şi a crucificării mântuitoare. Avva mai susține că nebunia/lăcomia pântecelui generează celelalte patimi: desfrânarea, visele necurate, iubirea de arginți, mânia, întristarea, slava deşartă şi aroganța, akedia.
Pentru a arăta prioritatea ascultării, Iisus (mai înainte, Moise) arată că nu numai pâinea asigură existența, ci tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu: „Omul trăieşte ca om în adevăratul sens al cuvântului doar atâta timp cât «vorbeşte» cu Dumnezeu, aude cuvântul Său în credință şi îi răspunde în ascultare” (p. 82). Acest tip este al omului paradiziac, iar modelul de convorbire directă cu Dumnezeu îl reprezintă rugăciunea, ca formă de contemplație, până la contopire.
Un capitol se numeşte Arta postitului. Este remediul la căderea din cauza nestăpânirii poftei de mâncare (nestăpânire care disimulează, de fapt, „egolatrie, neascultare, pierderea centrului propriu” – p. 85). Suntem avertizați de Ieroschimonahul Gabriel Bunge, încă de la începutul cărții, că „Avva Evagrie scrie ca monah pentru monahi” (p. 21). Primilor monahi le erau interzise carnea şi vinul (exista o excepție pentru bolnavi şi bătrâni). Postul, decizie personală, nu se manifestă ca o ostilitate față de trup, ci ca o atitudine sufletească. Înfrânarea se realizează prin voință, prin depăşirea ispitelor, prin echilibru sufletesc şi printr-o motivare autentică, „adecvată demnității persoanei umane” (p. 92). Acestea transformă intelectul în monah (pentru Evagrie, intelectul înseamnă existența personală a omului), adică îi dau o ținută unitară: „La împlinirea interioară omul nu poate ajunge decât atunci când zideşte pe «intelectul» său, pe acea capacitate de a primi în mărginirea proprie Nemărginitul, şi de a se «sătura pururea de nesăturarea lui»” (p. 93). Dieta anahoreților era frugală, cu lichide puține, administrată însă cu regularitate, de obicei, o dată pe zi. Postitorii, în contrast cu cei stăpâniți de nebunia pântecelui, de spaima zilei de mâine şi de avariție, cultivă virtuți, sunt milostivi, altruişti. Postul restaurează relația noastră cu Dumnezeu, cu sinea noastră şi cu aproapele. Părintele Brunga are o viziune social-politică a postului: „Postitul trebuie să se transforme într-o atitudine fundamentală şi în relațiile dintre națiunile industriale bogate şi țările sărace ale lumii a treia” (p. 101).
Postirea este întoarcerea cu inima la Dumnezeu, restabilirea neascunderii din perioada paradiziacă a lui Adam. Importantă este şi imitarea modelelor: Moise a postit 40 de zile înainte de primirea tablelor Legii, Hristos a postit 40 de zile, deşi era fără de păcat, Pavel a postit deseori, la fel, primele comunități creştine. Postul se ține numai prin curăția inimii şi prin smerenie. Dar, atât faptul căderii, prin consumarea fructului oprit, cât şi abținerea, prin post, trebuie înțelese în sensul lor spiritual, prin raportare la Dumnezeu. Deşi nu existau reguli alimentare stricte, primii monahi erau, în bună măsură, vegetarieni. În cartea Facerii, se spune explicit că Adam putea mânca toată iarba şi toate fructele, dar nu animalele cu sânge (cu viață), pe care le avea în grijă. După cădere, apare moartea, omul ucigând creaturile încredințate. Potopul (primul Botez) nu schimbă omul. Abia, prin Hristos, omul restaurează pacea cu celelalte elemente ale creației. Astfel, martirii îmblânzeau fiarele sălbatice, sfinții, monahii coabitau cu animalele pustiei, ale sihăstriei. Aceştia vor renunța la hrana obținută prin uciderea animalelor.
Părinții pustiei nu respingeau mâncatul (care este vital), ci îl restricționau, îl ordonau, îl înduhovniceau, punându-l în acord cu sufletul, cu iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Ca dovadă, între credincioşi (între monahi) există o tradiție a ospitalității, a mâncatului împreună, a agapelor. Atunci, postul este întrerupt. Mesele comune cu frații au şi menirea de stinge orice neînțelegere, pentru că „mânia e obstacolul cel mai grav dintre Dumnezeu şi noi” (p. 135). Postirea duce la înfrângerea mândriei, iar mâncatul împreună, la concordie. Amândouă aspectele sunt condiții ale rugăciunii. Iisus Hristos ne-a dat, prin Cina cea de Taină, modelul restaurării comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii. Însă, omenitatea omului se obține nu numai cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Acest cuvânt poate fi cel revelat prin Scriptură sau Cel întrupat în taina Euharistiei. Astfel, nebunia pântecelui (gastrimargia), care s-a manifestat prin mâncarea fructului oprit, se transformă în hrana îndumnezeirii, în împărtăşanie.
Cartea se încheie cu o crestomație din Avva Evagrie, despre gastrimargie şi terapia ei.