Editorial
Nicolae Prelipceanu

Zebra SAU măgarul

Articol publicat în ediția Viața Românească 5/2016

Găsesc la pagina 363 a ediției româneşti, cea mai recentă, a Cărții neliniştirii de Fernando Pessoa, această afirmație care poate părea comică dacă n-ar fi, într-un fel, tragică. Iată ce spune unul dintre heteronimii celebrului portughez, Bernardo Soares, la pagina aceea: „zebra pare un animal imposibil pentru cineva care n-a văzut în viața lui decât măgari.” Ha, ha, ha, spui la prima vedere. Dar la a doua? La a doua începi să te îndoieşti de posibilitatea ta însuți de a cunoaşte ceea ce credeai până atunci că îți este, într-adevăr, la îndemâna ochiului şi minții (sic). Iată un bun punct de pornire pentru a începe „să te îndoieşti de toate”, cum spune filozoful.
Un banc mai lung pe care am să încerc să-l rezum, spune cam acelaşi lucru, în cheie comică: un țăran (ardelean, fireşte) vizitează Grădina Zoologică, iar la întoarcere un alt țăran (tot ardelean, fireşte) îl întreabă cum e acolo şi ce-a văzut. Turistul îi spune că a văzut o zebră. „Zebră? Cum e asta?” întreabă celălalt. „Îl ştii pe măgarul lui Vasile?” „Da. E ca măgarul lui Vasile, numai că are dungi.” „Şi ce-ai mai văzut?” „Am văzut elefantul.” „Elefantul? Ăsta cum e?” „Îl ştii pe măgarul lui Vasile?” „Da.” „E tocmai ca măgarul lui Vasile, numai că are trompă.” „Şi?” „Girafa, am văzut girafa.” „Asta cum mai e?” „Ştii măgarul lui Vasile?” „Îl ştiu, ți-am mai spus.” „Apăi asta nu seamănă deloc cu măgarul lui Vasile.”
Bancul acesta e, desigur, făcut să ne amuze, dar el este de fapt o meditație filozofică în formă populară. El exprimă faptul, trist sau nu, că omul nu se poate desprinde de propria-i experiență şi, oricâte idei, eidos-uri, ar vedea filozofii, el rămâne la ceea ce ştie dinainte, totul trebuind să poată fi încadrat în modelele, fatalmente limitate şi de natură să limiteze cunoaşterea, din experiența de viață a insului. În pattern-urile pe care le are la dispoziție prin naştere şi viață, nu-i aşa? Or, acestea sunt, ele însele, în număr limitat, prin forța împrejurărilor. Cel trăit la țară reduce totul la pattern-urile de-acolo, orăşeanul le ştie pe ale lui. Or, pentru orăşeanul din vremea comunismului, monotonia arhitectonică a cartierelor de blocuri dejiste sau ceauşiste, cutii cenuşii care limitează posibilitatea de cunoaştere a unor forme frumoase ori, măcar, variate, duce la coruperea gustului. Plus, fireşte, tradiția „răpirii din Serai”, care precede „iepoca”. Într-un fel, cel care se naşte mai aproape de natură ar putea să perceapă frumusețile lumii acesteia, cele naturale mai ales, mult mai exact decât cel născut în Drumul Taberei, Cornişa sau Gheorgheni. Dar să nu uităm prostul gust care a invadat şi țara, adus de cine ştie ce val.
Cei care se năşteau cu fața spre catedralele medievale sau spre clădirile construite pentru a bucura ochiul, nu numai ca simple adăposturi, vor fi întotdeauna cu mulți paşi înaintea celor care deschid ochii în fața unui ecran cenuşiu de bloc socialist, ca la noi sau, şi mai rău, ca la Moscova. De aici efortul mult mai mare pe care trebuie să-l facă acela care vine dintre blocuri ca să țină pasul cu cel născut în preajma unor case cu muşcate la fereastră, ori vecine cu o mare catedrală. Numai că, de la o vreme, oamenii înmulțindu-se pe Pământ, a început şi civilizația fostă a frumosului să-şi îndrepte strădaniile mai ales spre util. Şi nu că ar fi urâte din cale afară clădirile care se înalță în sus, construite mai ales în țările bogate în bani şi fantezie, dar ele nu mai pot forma un interior uman cât de cât asemănător celui de altădată.
Parisul este un oraş care-i minunează chiar pe cei mai înrăiți duşmani ai clasicității tocmai pentru că păstrează încă modelul uman al altor evi. Vizavi de Notre-Dame, de exemplu, persistă un colț absolut pitoresc, librăria Shakespeare and Company, o continuare a unui celebru lăcaş înființat înainte de război de americanca Sylvia Beach pe rue Dupuytren. Această librărie ocupă parterul şi etajele unei vechi clădiri medievale, care a fost odată mănăstire, iar locul este vânat de te miri ce întreprinzători, încât urmaşii lui George Whitman, librarul acum trecut în lumea celor (mai) drepți şi care a întemeiat locaşul, abia reuşesc să reziste. Dar acesta e numai un mic exemplu, lista e nelimitată.
Ar trebui, poate, să deschidem ochii asupra cât mai multor înfățişări ale realității de pe Pământ spre a nu ne mai minuna de existența zebrei sau a girafei. De aceea, poate, ar trebui să vedem toate colțurile acestei lumi. Tot Pessoa, prin gura heteronimului său de mai sus, ne spune, însă, că el nu crede în călătorie, în vizitarea altor țări şi realități, deoarece totul, toate călătoriile se pot face în propria minte, cu imaginația. Ce Voyage autour de ma chambre! Voyage autour de mon crâne. (Xavier de Maistre / Karinthy Frigyes.) Mă rog, părerea lui, şi de data asta.
După căderea regimului comunist din România, le-a fost greu sau chiar imposibil multor oameni să accepte noua înfățişare sau mai degrabă organizare a societății. Nu ne vindem țara, Regele şi moşierii vin să ne ia pământurile sau Rațiu şi Câmpeanu afară din țară mai bântuie încă, asemenea stafiei din manifestul lui Marx, prin mințile multor concetățeni de-ai noştri. Nu demult, la Opera Națională din Bucureşti s-a auzit iarăşi afară cu străinii din țară. Modelul acestui – să zicem – gând e clar. Cei care au trăit anii socialismului biruitor îşi mai amintesc interdicția de a găzdui un cetățean străin sau de a conversa chiar cu vreun rătăcit pe-aici şi, finalmente, de a avea orice fel de legături cu un asemenea specimen al umanității refuzate de ideologia atotstăpânitoare. Precum şi protocronismul care ne spunea că noi suntem cei mai cei, că dacii i-au învățat pe romani limba latină, că ei sunt strămoşii tuturor popoarelor din Europa, că ei au inventat civilizația europeană şi aşa mai departe. Ecoul acestor teorii, bine implementate în mințile românilor de către departamentul specializat al Securității, se aude uneori, inclusiv de la nişte români plecați de mult din țară, al căror model mintal a rămas tot cel de-aici, în ciuda vieții în alte spații pe care o duc. Sigur, teoria este susținută temeinic şi de mirații noştri, interiori, care nu pot înțelege existența girafei şi a zebrei străine, care trebuie – nu-i aşa? – repudiate cu hotărâre. Da, ai dreptate Fernando Pessoa aka Bernardo Soares, cei care nu au văzut toată viața decât măgari nu pot accepta existența zebrei!