Eveniment
Viorica Răduță

"... o carte cu puls, dinamică şi tinerească..."

Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008

“Secretul” Istoriei… celei noi a lui Cornel Ungureanu înseamnă
o prelungire şi totodată o adâncire din unghiul geopoliticii a
propriului său proiect de geografie literară. Opul aduce a corp
viu, cel mai tânăr între studiile criticului. Şi aceasta deşi se bazează tot pe
un tipar Kogălniceanu, organic întru aşezarea literaturii în vadul
teritoriului global, vizat, însă, ca spiritus loci, totdeauna unitatea de
măsură a construcțiilor sale critice.
În cazul acestui tom, alcătuit cu glosări alerte peste documentația arhivară,
se realizează o circulație trupească dintre „prăfuit”, evenimentul/
datele istorice sau de subsol, de mai mică sau mai mare importanță
în studiul consacrat literaturii celei române, şi receptarea proaspătă,
tranşant „globalizantă” a criticului. Cornel Ungureanu compune tot ca un
Constructor din Geografia literară… volumul/viziunea actual/ă, aşezând
mai întâi hotarele, apoi „destrămarea lor” în partea a doua, care, însă,
devine construcție critică, fie şi din „avangarde”, o depăşire, cum îi este
caracteristic criticului umblând, cercetând pe spații ample, a tocmai
„zidului dărâmat”. Acesta, de altfel, se dovedeşte translat în fundamente,
ca primele documentații cu caracter folcloric, de pildă.
Dacă ar fi să definim locul „istoriei” criticului am spune că aceasta e
una de autor (față de cele cu personaje-scriitori), trupească şi mişcătoare
în construcția ei, în ciuda „geopoliticii” care ar părea cumva aridă dacă
n-ar fi adaptată la ritmul vioi, eseistic, de opinie, provocator în/din unghiul
viz(ion)at. Tocmai geopolitica, în loc să arhiveze, dă drumul la viață unei
literaturi române, nu în selecția ei deja consacrată, ci din unghiul mai viu
al aşezământului/apăsării istoric/e asupra literaturii, fără spectaculosul
kitsch, însă. Geopolitica este, prin urmare, calculul de bază al
„meşterului” cu o putere de documentare deosebită la formarea opusului,
dacă nu secret în ce priveşte „orizontul de aşteptare”, atunci cu siguranță
formativ şi actual, învățat şi învățător deopotrivă. Literatura română intră
într-o construcție geopolitică, novatoare ca perspectivă, în multiplul ei, de
la cea cunoscută la una marginală, chiar uitată, îndepărtată, voit sau nevoit,
cu riscul asumării umbrei sau luminii, în fond, a unei scene transparente
cum se dovedeşte a fi şi cea literară, care trebuie adusă în fața reflectoarelor
în cauterizările, actualitățile, greşelile, adevărul său. A scoate
atâtea forțe literare de dedesubt, din evenimente şi texte subestimate sau
„neîntemeiate” până la această istorie, nu este simplu. I-au trebuit
cercetătorului cu fraza constant curgătoare o foarte strunită documentație
şi distanță (pe alocuri caldă, dar nestricată) la vederea textelor şi politicilor
noastre, fişate aici în interferența lor vitală, ca întemeietoare, cum şi opul
are în vedere, de altfel, tocmai întemeierea noastră, fie şi cea literară, în
structura de adâncime.
Alternativa critică, pe fundamentul numit, vine din pathosul cel stră-
fund al autorului care simte durerea abandonării necesarei „globalizării” a
literaturii române. Spirit amplu şi organic, întemeietor, Cornel Ungureanu
este „geograful literar” de astăzi, cu dorință/putere de construcție
„mitteleuropeană”, având un spirit deplin al locului, căruia i se alătură
celălalt constructor, al spiritului de apartenență/ființare, cu fragmentelemeditaț
ii, „locurile din cărți” şi locurile memoriei, conturat cu distincție
de Irina Petraş.
Cornel Ungureanu ajunge la o istorie a literaturii române pe stratul de
dedesubt, în umbrele şi luminile …politice (nu după o selecție de est-et,
ca în cazurile înaintaşilor), dar ca spațiu ”mitteleuropean”. Construieşte
tot în cercuri concentrice după spiritul, reperul imperial (ca în precedentele
studii) şi de margine a Imperiului (inclusiv al celuilalt Imperiu,
cum este, aici, şi cel vestic), întru re-aşezare politică şi literară („na-
țională”) de apartenență (sau neapartenență!) la Centru, de multiplicare,
mutare, ş. a. m. d. Pasajele despre Şcoala Ardeleană vorbesc din rană şi
ne-adevăr în actualitate. Cele două părți, „Despre aşezarea hotarelor“ şi
„destrămarea lor“, fac un singur trup, literatura română în vadul ei
„existențial”, geopolitic, văzut ca regenerator, provocare deloc comodă
din partea criticului, prin multele poziționări care au alt timp şi loc, nu
neapărat al prezentului.
Analizele sunt rapide, artiste, fie că se are în vedere un „mort” literar
ca Vlahuță, fie că sunt vizați „ezoterici”, azi citiți, ca Vasile Lovinescu, fie
că se trece la „paricid”, cu vechile şi mai noile haine de spirit incitant ale
criticului, Sadoveanu, Mateiu Caragiale, H. P. Bengescu… Prospețimea
vine şi din noutăți de perspectivă, cum e viziunea asupra lui Bacovia,
aşezat tocmai…înaintea avangardei, dar cu pulsul cel expresionist, atent
evidențiat. În privința non-locului, toposul suspensiei tipice lui Bacovia,
stă mărturie şi viziunea celuilalt spirit critic al locului, „genosanalizei”
sale.
Volumul are chiar un ritm neobişnuit pentru o … istorie. Alert, plin de
vitalitate, mizează pe aserțiuni clare, asumate, pe provocări de fapte şi
meditații, chiar pe subiecte „hiperreale” cum este cel al „imaginii” de tip
actual sau al generației sale, îngropate în…cultură. Umorul criticului e
amar, adesea, deşi străbate cu uşurință spații ample, literare şi
„geopolitice” chiar „psihanalitice”! (am zice). Budapesta, Belgrad, Praga,
Viena, Berlin coboară la Întemeietorul Balcan, Bucovina spre Sud,
momente deosebite sunt adiționate cu iuțeală de bun cunoscător şi fin
cercetător al mişcărilor literar-politice, ş.a.m.d. Revine la motive dragi, ca
exilul şi Mircea Eliade, pe care-l însoțeşte cu mistica şi geopolitica de
rigoare, dar şi cu balcanismul sau federalismul vecinătăților noastre sau
chiar al ființei naționale în timpuri şi datini anume. Con/Textele scriu şi
ele Istoria secretă a literaturii române, “conspirațiile” au accentul ludic
necesar în prezentare; un Eminescu iese din multe tuşe contrastante, cu o
bună punere la punct a multor actuali.
În fine, istoria aduce la suprafață, în avalanşă, pe un fundament solid de
construcție, informații multiple, fapte surprinzătoare, penumbre umane la
purtători de renume sau fără nume, la epoci şi stiluri literare. Se mai
risipesc neclarități, se fac noi destine, cum este cel al urmaşilor unui
Mircea Eliade sau ai avangardei. Luciditatea criticului e strânsă. De la
Andrei Şaguna şi Inocențiu Micu Klein la Mircea Streinul, de la
avangardism şi tradiționalism la realismul socialist, de la explic(it)area
unor modele false, Vlahuță, la poezia carcerală, de la Centrul prim la noul
Centru, Cornel Ungureanu expoatează documentația proprie, cercetările
altora, dar şi vechile calități de critic literar. Astfel, adiționează pagini de
eseistică şi critică literară lângă cele de eveniment, spectaculos în inconş
tiența sa de timp şi de loc. Sugestia şi asocierile sunt potrivite cu
îndemânare, mai să zic jurnalistică, vie. Criticul pare mai provocator în
aprecieri, luat de mersul viu al Istoriei… Țiganiada are corespondent în
“momentul cioranian“, Corăbii cu cenuşă sunt considerate “cântul al
doilea al epopeii căderii” într-o viziune a “refugiilor” blagiene. Teme
vechi sunt trase în haine noi, cum este federalismul teoretizat de Aurel C.
Popovici. Evenimente vechi, casele de creație pe timpul prim al lui Preda
şi al Ninei Cassian au similitudini cu altele noi. Tortura unor actualități e
luată în răspăr. Ş. a. m. d.
Criticul Cornel Ungureanu scrie cu vervă, pe baza unei documentații
ample cât şi pe fundamente critice solide, o carte cu puls, dinamică şi
tinerească, arcuită de constanta viziune a Constructorului care nu se dezice
de la demersurile sale concentrice, ample.
Este vorba de o istorie a privirii/viziunii alternativei noastre literare, cu
vecinătăți cu tot, fie şi din penumbră, dar în coexistență cu politica şi
geografia, întru „globalizare” spirituală, o carte de învăță tură românească,
recuperatoare şi îndrăzneață. (Viorica RĂDUȚĂ)