Ancheta VR
Paul Aretzu

Ridică-te, ia-ți cartea ta şi umblă!

Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008

Legătura dintre scriitor şi Dumnezeu este de o natură aparte,
presupunând daruri şi rodiri. Îi uneşte, fără îndoială, cuvântul viu.
Urcuşul omului către cuvântul viu începe în vacarmul unei
autostrăzi şi se termină cu firicelul de cărare pentru un singur suflet. Distanța
de parcurs este enormă, galactică, de la minte la inimă. Când poetul ajunge
să-şi înțeleagă îndeletnicirea ca pe o slujire, el deja se află în-scris pe calea
cuvântului. Arta nu există decât ca devoțiune, se face cu sacrificiu, după
modelul blândului Hristos.
Toți scriitorii provin din stupul cel mare al Cărții Sfinte, putând alege între
miere şi venin, după propria lor hotărâre. Ne naştem cu un reper religios, de
care putem ține seama sau pe care îl putem ignora. Avem în noi chipul
Creatorului, avem credința strămoşească, apoi avem botezul. Mulți sunt
orfani de Tatăl nostru.
Nu trebuie să descoperim Biblia în afara noastră. Încă de la naştere, poate
chiar dinainte, ea se scrie şi se citeşte singură în fiecare, există iotă cu iotă
imprimată în ființă. Cât priveşte pe Dumnezeu, nu noi trebuie să-l găsim, El
ne descoperă pe noi, adică ne dă viață, ne dă moştenirea lumii, ne în-fiază.
Bunica mea era femeie cu frica lui Dumnezeu. Ceea ce îmi amintesc cel
mai bine despre ea este marea bunătate a mâinilor şi repetatele ei sfaturi de
bine. Peste atâta amar de timp, din ea n-a mai rămas decât mângâiere şi
cuvântare bună, şi, în mod sigur, sufletul ei limpede, neîmpărțit. Ea ne-a
învățat de mici să răbdăm, să facem lucrurile cu temeinicie, să ne rugăm – ne
închina cu mâna ei –, să nădăjduim. Iubea icoanele şi ne ducea deseori la
biserică. Mi-a rămas de atunci marea plăcere de a asculta sunetul clopotelor.
Copilăria mea, neîngrădită, plină de întâmplări inerente, s-a ridicat pe
suportul ferm al acestei predanii pline de dragoste. Toți cei din familia mea
au fost oameni credincioşi, cu moderație.
După 1990, mi s-a făcut dor de credința curată din copilărie
Din Biblie am început să citesc în adolescență, cu discreția cerută de
vremuri, fiindcă regimul politic reprima pe diferite căi tendințele religioase.
Îmi amintesc că în clasele mici, primare, chiar gimnaziale, se făcea o
puternică propagandă ateistă şi erau demascați copiii care mergeau la biserică.
După terminarea liceului, am început să fumez, să umblu prin cârciumi,
să mă risipesc într-o inconsistentă boemă, care s-a prelungit destul de mult.
Căsătoria şi mai ales naşterea celor doi copii au însemnat un moment de
răscruce. La fel, căderea regimului autoritar. După 1990, am simțit realmente
că încep o nouă viață, imun la refluxurile şi agitațiile publice. Aşa cum
deținuții politici au ieşit din puşcărie, în 1964, cu o extraordinară voință de a-
şi recupera anii pierduți, scriitorii s-au trezit, după căderea comunismului,
plini de beția libertății şi a tuturor posibilităților. Unii au fost atraşi de
exhibiții sexuale în literatură, alții de aspectele comerciale, alții de vârtejul
tulbure al politicii. Eu am simțit o irepresibilă nevoie de a renaşte, de a scăpa
de toate frustrările, umilințele, angoasele, mizeriile din perioada comunistă şi
de a-mi reînnoi mintea, de a mă reumaniza. Denaturarea, estropierea
sufletească nu pot fi vindecate decât prin uitare şi prin recursul la o absolută
inocență. Mi s-a făcut atunci dor de credința curată din copilărie, de orizontul
ei plin de Dumnezeu. Mi-am reamintit modelele mele şi mi-am dorit să am
credința firească a bunicii, abnegația mamei, gata de orice sacrificiu pentru
fratele meu Marian şi pentru mine, chibzuința tatălui care ne învăța lucrurile
practice, să muncim în grădină, să plantăm pomi, să reparăm gardul, tăria
sufletească a doctorului Paul Petre, fratele mamei, orbit de maltratările din
puşcărie, când oameni pe care îi vindecase spuneau: dați în el, omorâți-l. Am
început să citesc Biblia sistematic, sfinții părinți, cărți cultice, texte filocalice,
viețile sfinților, patericul. Am descoperit adâncimea dumnezeiască şi poezia
curată, sufletească a cărților sfinte, unele încărcate cu expresivitate arhaică.
Tata s-a stins în 1993, spovedit, împărtăşit, cu lumânare, surâzând, cuprins de
o neobişnuită lumină, înconjurat de noi toți. Făcuse războiul, flămânzise,
îndurase gerurile ruseşti, scăpase cu viață, restul, cum spunea, fusese în plus,
de la treizeci până la aproape optzeci de ani. În Liturghie, preotul se roagă să
ne dea Domnul sfârşit creştinesc şi răspuns bun la judecata de apoi. Felul
cum tata s-a petrecut a reprezentat pentru mine un semn. Şi eu mă rog, dă,
Doamne, să am un asemenea sfârşit. De altfel, zilnic, pentru cine ştie să
înțeleagă, avem atingeri cu sacrul, de care suntem înconjurați.
Apropierea de Dumnezeu, până la căpătarea vederii cereşti
În 2003 am publicat Cartea Psalmilor, acum am terminat Cartea cu
anluminură, scrieri care nu sunt decât semne de iubire. Rugăciunea nu
umileşte, nu înseamnă servitute. Ea sensibilizează sufletul, este o formă de
dialog, exprimând cereri şi mulțumiri Creatorului. Tot astfel procedăm cu toți
cei care ne fac bine. Apropierea de Dumnezeu se face gradual, prin
rugăciunea limbii, rugăciunea minții, a inimii, până la căpătarea vederii
cereşti. Poezia poate urca şi ea scara spirituală.
Creştinismul este credința iubirii şi a umanizării neîncetate. Lui
Nietzsche, rațiunea orgolioasă i-a spus că iubirea nu este decât slăbiciune,
servilism. L-a făcut aceasta pe Nietzsche mai puternic decât Dumnezeu?
Profeția sa nu s-a împlinit, fiindcă nu Dumnezeu, ci Nietzsche, în mod sigur, a murit.
Dumnezeu este proniator, ziditorul şi meşterul tuturor celor ce se fac,
după cum spune Sfântul Antonie cel Mare, iar cuvântul este chipul şi mintea,
înțelepciunea şi pronia lui Dumnezeu. Există o artă sufletească, o hesychia,
necesară împlinirii rugăciunii neîncetate, punând în evidență raportul dintre
aparență şi esență, relevând semnificația smereniei. Să vorbim despre
luminozitatea, echilibrul, stăpânirea de sine, clarviziunea, bucuria interioară
a smeritului monah care s-a retras în pustnicie, tace, ține post, se roagă,
doarme pe pământ, se luptă cu ispitele, e rob din dragoste, trăind
contemplația până la transfigurare. Poezia lui este ardența credinței. Numai
întru Dumnezeu viețuieşte omul poetic. Omul lumesc are caracter prozaic.
Există înclinația de a idolatriza creația artistică, substituind-o divinului ori
socotind-o o formă de satisfacere a orgoliului narcisiac. Arta poate însă
reprezenta în mod infinit divinul, înmulțind harul primit de la Cer.
De la o zi la alta, mi se face dor de Biblie
Citesc Biblia continuu, fiindcă este carte sfântă, cuvânt al Domnului,
având astfel privilegiul unei împărtăşanii zilnice. Aşa, de la o zi la alta, mi se
face dor de Biblie, abia aştept să trec din timpul omenesc în timpul
dumnezeiesc. Nu citesc repetat aceeaşi Biblie, deşi, fiind vorba de o carte
canonică, între traduceri nu pot exista diferențe importante. Fiecare variantă
de traducere are însă personalitatea ei: Biblia de la Bucureşti, Biblia lui Bob,
Biblia lui Şaguna, Biblia lui Gala Galaction, Biblia lui Bartolomeu Anania,
Septuaginta, la fel, Psaltirea slavo-română a lui Coresi, Palia de la Orăştie,
Noul Testament de la Bălgrad, Psaltirea versificată a lui Dosoftei ori Psaltirea
cu tâlcuirile Sfinților Părinți a lui Veniamin Costachi. Fără îndoială că peste
toate străluceşte cea dintâi, prin genuinitatea limbii, prin acuratețe, prin
voința şi răbdarea credincioasă a traducătorului anonim. Aş spune că deschizând Biblia la locul unde se întâlnesc cele două Testamente şi punând-o
astfel în dreptul pieptului, avem doi plămâni spirituali prin care respirăm,
inspirând, expirând, ritmul rugăciunii inimii. Ori, avem în Vechiul Testament
pe Tatăl, în Noul Testament pe Fiul, şi pe Duhul în insuflarea de viață
dătătoare a cuvintelor.
Psalmii, ca şi întreaga Biblie, nu se citesc literal, şi nici literar, ci au
valoare anagogică. În Psalmi domină mesajul mesianic, fiecare verset,
fiecare cuvânt, chiar, dând ocazia unor exegeze mereu îmbogățite. Ei sunt, în
fond, tot forme de rugăciune. Se cântau, fiind acompaniați la psalterion, un
fel de harpă. Există şi psalmi istorici, raportați la evenimente din viața
Regelui David sau a poporului lui Israel, dar şi aceştia sunt pilduitori, ascund
paradigme, rezonante şi, mai ales, marea credință şi iubire de Dumnezeu,
căruia făcătorul de psalmi i s-a afierosit. Părți din psalmi se regăsesc în
cuprinsul Liturghiei, pe care o socotesc Psalmul psalmilor.
Cultura de mâine se va întoarce la începuturi
Profeții şi-au avut rolul lor bine definit în Biblie, fiind inspirați direct de
Dumnezeu, avertizând periodic poporul evreu de urmările neascultării
(povestea lui Adam se repetă, se pare, la nesfârşit), dar, mai ales, anunțând
venirea Mântuitorului (vedeți ce nume blânde are Dumnezeu, Tatăl,
Mântuitorul, Mângâietorul). Se poate spune că Vechiul Testament profețeşte
venirea Domnului. Ultimul mare profet a fost Sfântul Ioan Botezătorul,
numit şi Înaintemergătorul. Profeții, vestitori ai cuvântului Domnului, au
vegheat la respectarea credinței dar şi a moralității, ei înşişi ducând o viață
curată, ascetică. Azi, în mânăstiri izolate, în pustnicii neştiute, mai trăiesc
monahi care au chemare profetică. Lumea este însă plină, pe toate drumurile,
de proroci mincinoşi, semn de Apocalipsă.
În măsura în care literatura, făcând conexiunea cu tradiționalismul
ortodoxist din perioada interbelică, dar şi cu medievalitatea sincretică, atât de
generoasă în fapte de cultură, ar reevalua existența dintr-o perspectivă
religioasă autentică, raportată la problemele actuale ale omului – bulversat,
denaturat, concupiscent cum n-a fost vreodată, redus la instincte, egoist,
contribuind cu bună ştiință la dezechilibrul natural –, ar fi posibil să-şi
recapete, ca pe vremea lui David, a lui Solomon, dimensiunea profetică şi
moralizatoare. Până atunci, până când nu va exista o voință comună, o
hotărâre responsabilă, nu poate fi vorba decât de profeții în deşert.
Mântuitorul a venit o dată pentru toată lumea, şi pentru cei de azi. El vine
simbolic, în fiecare zi, în biserică. Şi nu cred că poetul ar fi salvatorul
omenirii. Poate preotul, poate regele/omul politic, poate fiecare om, în parte.
Răul însă s-a produs în minte, în suflete, în care şi-a făcut sălaş nonsensul
diabolic. Iisus Hristos a regenerat lumea şi toți cei care cred în cuvânt o pot
face. Câți însă pot rezista ispitelor societății de consum, câți rămân neclintiți
în credință ca Iov, câți Îl iubesc, după Legea nouă, pe Domnul şi pe semenul
lor, câți îşi împart averea la săraci?
Aşa cum în mine, după ce am scăpat de silnicia societății totalitare, a
apărut în chip firesc dorința restauratoare de a mă întoarce în copilărie, pentru
a deveni un bătrân de lapte, un copil cu părul albit, la fel, după modelul
mărunt, se va întâmpla şi cu marea cultură de azi/de mâine, se va întoarce la
începuturi, la Dumnezeu care ține în brațe Cartea.
Întrebat în ce cred, răspunsul dat este unul singur: Cred într-unul
Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul.