Ancheta VR
Vasile Dan

Realitatea românească nu este clar conectată la sacru

Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008

Ancheta porneşte de la premisa că în literatura română, după fractura
istorică din 1989, au explodat două teme absolut noi: „eroticul” şi
„religiosul” („sacrul”). Amîndouă, consecințe ale libertății
neîngrădite de expresie, de gîndire, de conştiință, obținute atunci. Plus o
dezinhibare a vorbitorilor de limbă română, (care, de gîndit tot gîndeau ei la
„alea”, iar în intimitate le şi exprimau), de a vorbi deschis, de a scrie şi semna
cu nume şi prenume cele scrise necomplexat despre experiențele lor intime,
sexuale, adevărate sau doar imaginare (literare). Aceasta era pînă atunci o
zonă aflată sub protecția severă a pudibonderiei naționale, mai veche însă
decît „iepoca” (deşi aceasta le-a întrecut pe toate, inclusiv în caraghioslîc).
Acest „puritanism” public şi lingvistic, calp în fond (vom vedea mai încolo
de ce), ține de un complex cultural autohton, de o tradiție inclusiv religioasă,
ortodoxă, prin inapetența cronică a acesteia de a se raporta concret la viața
socială, la realitatea mundană, la individ şi nevoia lui interioară, inclusiv cea
fiziologică, la viața lui intimă, de ce să o mai ocolim, la cea sexuală. Biserica
nu vede în aceasta, în viața sexuală a individului, decît funcția reproducerii,
a unei castității sever controlate. Nu şi a plăcerii în sine, nu şi plăcerea, pentru
majoritatea muritorilor irezistibilă, a iubirii carnale, senzuale. Toate acestea
sînt afurisite, catalogate drept păcate, culpabilizate de Biserică sub incidența
poruncii din decalog, dacă ele se petreceau înaintea sau în afara contractului
conjugal. Dar şi în interiorul lui, plăcerea era suspendată, rămînînd doar
datoria de a avea copii.
În comunism, Partidul omnipotent substituia funcțional Biserica, iar
norma punitivă se numea „etica şi echitatea socialistă”. Sigur, ca în orice
interdicție, tabu, cenzură, nevoia de exprimare a unei realități intense, cum
era cea fiziologică, a explodat în altă parte, a fisurat limbajul comun, popular,
oral, atît de înflorit şi bogat în limba noastră, în înjurături, obscenități în care,
ca o revanşă, erau invocate inclusiv realitățile sfinte, altfel intangibile. Un
limbaj oral pornografic, porcos, incomparabil în inventivitate şi
expresivitate, dacă-l compari cu oricare altul din oricare limbă modernă. El
„străluceşte” în argou, în limbajul de cartier al marilor oraşe, în cel rural, în
cel dintre zidurile penitenciarelor sau ale celor cazone, mai nou pe stadioane.
„Religiosul”, „sacrul” nu sînt o descoperire absolută postdecembristă. Ele
au existat şi înainte „camuflate în profan” (exemplificate chiar de Mircea
Eliade în proza sa scurtă, postbelică, apărută la noi atunci, înainte de 1989,
sub titlul În curte la Dionis, ale cărei acțiune, personaje, evenimente sînt,
fără excepție, din țară, mai mult, din R.S.R.), mă gîndesc la Io(a)n Alexandru
cu Imnele sale, oricît de habotnic şi teatral ne-ar părea el acum, mai ales la
Daniel Turcea, cel din Epifania şi nu numai. Şi în romanele tari despre
„obsedantul deceniu” (Preda, Buzura, ¥oiu) el era strecurat, fireşte ca
adjuvant epic, nu chiar la vedere. După 1989, tema religioasă e la vedere. Dar
ea şi cîştigă astfel, şi pierde. Tentația de a transforma literatura într-un vehicul
de „propaganda fide”, de apologie sau prozelitism confesional, ori în text de
pură practică a credinței, prin publicarea de „rugăciuni”, „tropare”, „bocete”,
imnuri – iată tot atîtea forme care au excedat literarul, care l-au anexat
deturnîndu-l de la esența lui estetică.
Intrat, în schimb, ca ingredient liric sau epic, ca temă subtilă şi sens
existențial uneori dramatic, el s-a dovedit mult mai credibil, mai rodnic, iar
estetic mai oportun decît promovarea lui explicită. O carte precum aceea a lui
Petru Cimpoeşu, Simon liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni, poezia
franciscană, panteist mistică, delicată în expresie şi umilă în sentimente, a lui
Adrian Popescu, cartea lui Andrei Pleşu, Despre îngeri, cărțile nonfictive ale
foştilor deținuți politici din puşcăriile comuniste sînt tot atîtea ocazii ale
prezenței „sacrului” în literatură.
Nu putem vorbi de o literatură română pur religioasă
Dar despre o literatură română pur religioasă, în formă şi fond, nu cred că
putem încă vorbi. Asta şi fiindcă realitatea românească nu este clar conectată
la „sacru”: ci doar conjunctural, de fațadă, mimându-l, trăindu-l folcloric, pe
la evenimente personale, familiale sau de calendar religios (la botezuri,
cununii, înmormîntări, parastasuri, Crăciun, Paşti, Sfînta Marie Mare şi
Mică). Credința nu e practicată în adevărurile ei imuabile. Şi cum s-ar putea
asta cînd, după recensămîntul postdecembrist al populației, 90 la sută dintre
cetățenii atei ai R. S. R. s-au înscris, fără să-şi pună nici o problemă de
conştiință, de autointrospecție, ca să nu spun de „spovedanie”, la rubrica
„religie ortodoxă”. Acolo nu se cerea, în afara simplei adeziuni formale, nici
o condiție, nici un examen de conştiință, de catehizare, de cultură în materie
creştină, măcar a adevărurilor fundamentale de credință, obligatorii pentru
fiecare creştin.
În ce priveşte „eroticul” în literatura de astăzi, şi aici ne aflăm pe nisipuri
mişcătoare. Şi aici s-a sărit nu doar pîrleazul, ci întreg domeniul. Aşa-zisa
literatură erotică de astăzi (în special poezia tinerilor douămiişti, dar şi proza
promovată nu ştiu cît din interes estetic, valoric, şi cît din cel pur comercial,
de editura „Polirom”) nu-i altceva decît forme mai evidente, mai cu sau fără
perdea, de pornografie sadea, de sexism, de streep-tease de cabaret literar.
Potrivit exclusiv principiului golănesc: „am cu ce, mă!”, care i s-a fost strigat
în față şi unui preşedinte al Uniunii Scriitorilor mai conservator şi antipatic
în gusturi, de către un autor douămiist. Pe cît de spectaculoase şi scandalos
expresive sînt aceste producțiuni, pe atît de repede trec, se aruncă la coşul de gunoi.
În fine, sînt întrebat ceva extrem de personal, „confidențial” chiar, ca la
„confesional”: despre cum, cînd l-am descoperit, dacă l-am descoperit, pe
Dumnezeu, Cartea Cărților, dacă au intrat în versul meu înaripîndu-l, dîndui
măcar viață etc. etc. N-am să cad însă în ispita fariseică, dragă Ion Zubaşcu.
Apoi nu vreau să concurez deloc într-o competiție a credinței. Mai mult, nu
fac parte din galeria strălucită a Marilor Convertiți, Ştefan, Paul, Augustin,
cu predecesorii lor, toți evangheliştii şi ceilalți întîlniți de Iisus. Deşi nici pe
mine nu m-au ocolit (nu mă ocolesc) păcatele. Şi nu doar cele mici. Aşa că
pot să răspund, cu multă umilință, doar aşa, la ancheta ta: Îl caut, Ioane! Îl
caut şi eu, ca oricine, cu îndreptățire şi nevoie mare, sperînd să pot spune şi
eu într-o zi vorba aceea, pe care nu mă îndoiesc că o ştii, a Sfîntului Augustin:
„Nu Te-aş fi căutat dacă nu Te-aş fi găsit.” (Vasile DAN)