Cronica literară
Paul Aretzu

JEAN BRIS, LA MARGINEA TRANSCENDENȚEI

Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008

Muntele Athos, centrul monahismului răsăritean, ar fi Vaticanul
ortodoxiei – unul în lume, celălalt în pustie –, Grădină a Maicii
Domnului în care, în cele douăzeci de mânăstiri suverane,
imperiale, patriarhale şi stavropighiale, în numeroase schituri, sihăstrii,
colibe şi peşteri se roagă de veacuri cetățenii lui Dumnezeu, călugări greci,
ruşi, sârbi, bulgari şi români. Dintre cei care au călătorit din curiozitate sau
atraşi de o chemare lăuntrică, unii s-au convertit într-un mod minunat,
făcându-se athoniți sau aghioriți. Este şi cazul bordelezului Jean Briès,
specialist în filologie clasică, atras, mai întâi, sub influența lui R. Guénon, de
ezoterismul oriental şi care are revelația împlinirii căutărilor sale spirituale în
timpul pelerinajului din 1958, de pe muntele Athos. Istoria spirituală a
inițierii şi convertirii sale este cartea Mont Athos. Voyage à la Sainte
Montaigne, apărută în 1963, revizuită şi republicată în 1997 sub titlul Athos.
La Montaigne transfigurée, ediție care a stat la baza variantei româneşti,
Athos. Muntele transfigurat (Editura Deisis, Sibiu, 2006, traducere Maria
Cornelia Ică jr, postfață Maria Cornelia şi Ioan I. Ică jr). Jean Briès este un
autor cu multiple preocupări, scriind eseuri, studii de spiritualitate hindusă, o
carte despre Empedocle, portrete ale marilor inspirați, convorbiri cu
personalități ale secolului, volume de poezii, cărți despre tradiția creştină, dar
şi de inițiere în ezoterism. Scriitorul sfârşeşte prin a deveni contemplativ, un
iubitor al armoniei universale, al simplității şi autenticității trăirii, susținând
necesitatea de a reda lumii dimensiunea sacră.
Călătorul este un om sensibil la frumusețile aparte ale Athosului,
peninsula calcidică unde apele înspumate ale Egeei întâlnesc înălțimile
sălbatice ale Muntelui care ating 2000 de metri. Muntele cu îngeri – Athosul,
se află în dispută de sacralitate cu apropiatul munte cu zei – Olimpul. Autorul,
un descriptiv autentic, este nu atât un curios, cât un cultural şi un hermeneut,
interesat de latura inițiatică, trăind experiența cu fervoare, până la convertire.
Despre capitala Republicii athonite spune: „Totul este tăcere la Careia. O
surprinzi ca în spatele unui imens geam: zgomotul paşilor e înăbuşit, porțile
care se deschid şi se închid nu gem deloc în balamalele lor; oamenilor care
vorbesc între ei li se văd mişcându-se buzele fără a li se auzi cuvintele.
Stranie surdină universală. Un întreg oraş de vată şi catifea… În acest fel
înțeleg surzii lumea” (p. 13). Relevantă această tăcere comunicativă în chiar
sătucul în care are loc Sfatul Sfântului Munte. De fapt, ținutul este al unor
străvechi şi imuabile ritualuri. La Careia se află una dintre cele mai prețuite
icoane athonite, Fecioara Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), precum şi o
tăbliță de aur pe care se spune că Arhanghelul Gabriel a imprimat cu degetul
rugăciunea Axion estin – „Cuvine-se cu adevărat…”
Numele Aghion Oros – Sfântul Munte – i-a fost dat de Constantin al IXlea
Monomahul, în secolul al XI-lea. Este acoperit de păduri şi arbuşti din
specii diferite şi este străbătut de drumuri pavate cu pietre de prundiş.
Explorarea Muntelui, pe care nu-l atinge vâltoarea timpului şi spațiului din
afară, se transformă într-o întoarcere în arhetipalitate, la stadiul locuirii în
Dumnezeu: „aici nu se vânează deloc; libertatea de a trăi este absolută”, încât
„animalele sălbatice respiră mireasma lui Adam înainte de cădere” (p. 21).
Ascensiunea este una spirituală, într-un ținut plin de minuni, încărcat cu
semnificații tainice, o încercare, nu lipsită de miză poetică, de a-i înțelege
simbolurile, de a intra în ritmurile lui. Muntele-grădină este jumătate eden şi
jumătate pustie, presărat cu vii şi livezi de chiparoşi, măslini, portocali,
migdali, smochini, straturi de zarzavaturi, plantații de lavandă, mentă, salvie,
terebentină, dar şi cu versanți prăpăstioşi, lipsiți de vegetație, unde schimnicii
şi-au ridicat „colibele dogorâtoare”.
Partea cu adevărat vie a locului o reprezintă ritualurile, viața neîntreruptă
a bisericilor, liturghiile după liturghii şi rugăciunea continuă. Orice întâlnire
pe Munte, orice întâmplare pare providențială. Filologul intervine eficient,
făcând etimologii, urmărind aventura limbii spre rădăcinile greceşti, latine,
sanscrite, îmbrăcând textul în haine culturale.
Muntele schimbă oamenii şi relațiile dintre ei, conferind libertatea
sincerității, exercițiul fondului uman – bunătate, iubire, încredere, altruism –,
fraternizare în căutarea comună a lui Dumnezeu, împărtăşire cu Duhul.
În afara bisericilor zidite, există şi tabernaculele abstracte din colecțiile de
cărți rare, din obiectele de artă lucrate cu multă migală: „cărți de farmece cu
legături învechite, pergamente cu colțurile rupte, atlase, cosmografii,
almageste, indice şi codice, tratate de drept, de muzică, farmacopei, cărți de
rugăciuni, dicționare, evangheliare, evhologhioane” (p. 39). Sunt inventariate
chiar o serie de cărți foarte vechi, aflate în Marea Lavră sau la Vatopedu,
geografii, botanici antice, cărți de medicină în care se recomandă uleiul de
şobolan pentru vindecarea bolilor de urechi, cărți sapiențiale şi liturgice,
hrisoave, breviare, regulamente, manuale de cântări, pomelnice, martirologii.
Cu toate acestea, este ştiut modul neglijent cu care athoniții au tratat
dintotdeauna cărțile, dispensându-se cu uşurință de ele (se spune că uneori au
înlocuit țiglele sparte din acoperiş cu pergamente scrise), prețuind mai mult
tradiția orală, predania, teognozia, cunoaşterea nemijlocită a Domnului,
convorbirea prin rugăciune/cu inima. Azi, poziția este reconsiderată, accesul
la piesele rare fiind restricționat.
Altă comoară a Muntelui o reprezintă mulțimea frescelor care sunt făcute
conform erminiei bizantine. ßirul personajelor hieratice este uimitor:
strămoşi, sfinți şi profeți slăviți, mari arhierei, dascăli ecumenici,
taumaturgi, eremiți, anahoreți, anarghiri, mărturisitori, patriarhi, teofori,
martiri, şirul Părinților, şirul filosofilor păgâni, îngeri şi arhangheli,
arhistrategii Mihail şi Gavril. Este prezentată în detaliu vestimentația lor
simbolică, este observată expresivitatea chipurilor, aspectul bărbilor. Se
remarcă dilatarea geometriilor prin sacru, extensiunile transcendente pe care
le exercită frescele, icoanele, în interiorul sanctuarelor, ale numeroaselor
katholikon, mulțimea absidelor, criptelor, spațiilor curbate, alcătuind cutii de
rezonanță, misterul întreținut de luminile oscilante ale candelelor,
candelabrelor, lumânărilor, de fumul legănat al cădelnițelor, de relicvele
purtătoare de miresme, făcătoare de minuni. Mai aflăm din comentariile lui
Briès că în vechime timpul trecea mai încet, că, după teologia Părinților,
corpurile au grade diferite de materialitate, trupurile pneumatoforilor
conținând o substanță uşoară, purificată, înzestrată cu luminiscență şi fiind
capabile să dăinuiască după moarte. Cele mai multe icoane o reprezintă pe
Maica Domnului prin atributele sale: la Vatopedu, Vimatarissa – Păzitoarea
altarului, Paramythia – Mângâietoarea, şi Esphagmeni – Junghiata, la
Pantocrator, Gerontissa – Bătrâna, la Grigoriu, Galaktorophoussa – Cea care
alăptează, la Costamonitu, Platytera – Cea mai cuprinzătoare decât cerurile
şi Hodigitria – Călăuzitoarea, la Iviru, Portaitissa – Portărița, la Filoteu,
Glykophiloussa – Cu sărutare dulce, la Dochiariu, Gorgoypakoa – Cu glas de
tunet. Athosul este cufundat în mistere şi legende. Celebra Tricheroussa,
Fecioara cu trei mâini, de la Hilandaru, a fost adusă pe spate de un catâr,
dintr-o mănăstire sârbă incendiată, ajutând apoi la zidirea bisericii athonite.
Într-o altă variantă, se spune că ar fi lipit la loc mâna lui Ioan Damaschinul,
tăiată de musulmani. Patronat de Sfânta Fecioară, care l-a evanghelizat,
Sfântul Munte interzice accesul oricărei femei. La Athos, timpul nu este o
valoare direcționată, iar spațiul este convertit în timp liturgic, prefigurânduse
eternul, adică patria lui Dumnezeu.
Inițiat în ezoterismul oriental, care nu-l satisfăcuse deplin, autorul găseşte
în ortodoxie un miez iradiant de la care porneşte cunoaşterea, sursă a
libertății credinței, unindu-l astfel pe om cu Dumnezeu. El consideră
creştinismul religie a gnozei paradoxale, a uniunii contrariilor, imaginea
elocventă fiind chiar crucea mântuitoare, conciliind dualismul verticalorizontal,
transformând supliciul în eliberare. Dumnezeu însuşi este
manifestare a dualismului concordant, Întuneric supraluminos de Tăcere,
„Se ascunde revelându-Se şi Se revelează ascunzându-Se” (Maxim
Mărturisitorul).
Un moment important al urcuşului interior, transfigurator, îl constituie
ritualul Liturghiei Sfintei şi Înfricoşătoarei Schimbări la Față,
Metamorphosis, desfăşurat în katholikonul de pe vârful Athosului: „Dreptul
la o a doua vedere tocmai ne fusese acordat: începând de atunci nu ni s-a mai
impus fizica Athosului, ci corpul său mistic” (p. 144). Schimbarea la față este
transformarea omului, adică a lui Petru, Iacob şi Ioan, până într-atât încât să
vadă realitatea lui Hristos. În acest sens, monahii de pe Munte au devenit
Stavrophores (purtători ai crucii), Theophores (purtători de Dumnezeu),
Pneumatophores (purtători de Duh), preschimbați de rugăciune. Veşmintele
lor negre indică doliul față de lume. Orice acțiune este însoțită de semnul
crucii. Nu se spală pentru a nu-şi vedea nuditatea (morților li se spală numai
mâinile şi fața), se îmbată cu posturi, nu au voie să-şi țină picioarele
încrucişate, unul peste celălalt, barba lor simbolizează fecioria, castitatea. Nu
mănâncă niciodată carne, afară de peşte. Universul lor: supus austerității,
regula lor nescrisă: ospitalitatea. Trezită cu toaca de lemn, comunitatea se
strânge ca nălucile la slujbele de noapte: „Liturghia nu aduce numai cerul pe
pământ, ea face să se nască lumina din întunericul cel mai întunecat” (p.
130). În timpul Sfintei Liturghii, părinții au de îndeplinit diferite obligații:
cadilolaptul, aprinde lumânările, skevafilaxul are grija veşmintelor preoțeşti
şi a cărților, bitimarisul pe cea a icoanelor, agnostul este citețul, psaltul cântă
troparele, epiteritul veghează ca monahii să nu adoarmă etc. Întreaga slujbă
este psalmodiată. „A fi ortodox înseamnă a te mântui prin frumusețe. ş…ț
Cântările ruseşti mai cu seamă oferă o sinteză sublimă de vigoare şi
delicatețe, de transparență şi profunzime, de putere întrupată şi de lejeritate
paradisiacă, de bărbăție patriarhală şi de uimire vizionară. Mi se pare că îi
aud încă pe aceşti bătrâni sciți cu plete albe din fundul stranelor şi cavernelor
sanctuarului scoțând mugete formidabile Blagoslovi, Pomolimsja, Slava
Tiebe, Amin, Alliluia – răgete de ardoare, voci muiate, nocturne, prelungite
nesfârşit în silabele finale, voci de dinaintea veacurilor, voci mitice, mari voci
din pădurea rusă” (p. 134). Autorul descrie cu mare artă, dar şi interpretează,
nu întotdeauna teologic, uneori poetic, alteori filosofic, ba chiar psihologic.
Face comparatism religios, îşi urmăreşte propriile reacții, uimiri, tresăriri,
filtrându-le prin fondul de erudiție. Susține esența poetică a liturghiei, prin
continua preschimbare a literalității în simbolistică. Ispitirile sunt mai
puternice la Athos decât oriunde. Monahii se tem cel mai mult de akedia,
amestec de lâncezeală, dezgust, depresie, pulsiune a morții. Ei se apără prin
rugăciune, prin ascultare sau se supun mortificărilor, akimiții nu dorm nici
ziua, nici noaptea, gyrovagii sunt într-o continuă deambulare, isihaştii repetă
necontenit Numele lui Hristos.
Jean Briès pătrunde cu finețe toate dimensiunile Athosului, cea
pământească şi cea cerească, cea umană şi cea sacră, cea lucrătoare şi cea
spirituală, cea a odoarelor, a tipicului, a luptei sufletului cu trupul, cea a
învățăturii, duhovnicească, şi cea metafizică. Asemenea Sfinților Părinți, el
vorbeşte despre bucuria dureroasă, despre Vidul-Plenitudine, despre sărăcia
cu duhul, despre al doilea botez, cel al lacrimilor. Cele trei voturi monahale
sunt fecioria, ascultarea şi sărăcia. Fecioria bătrânilor athoniți este condiție a
învierii lor: „– Vezi acest munte?, l-a întrebat un turc pe un altul. Oamenii
mor aici mereu şi nu se nasc niciodată” (p. 153). Athoniții sunt oameni
dedicați unei singure iubiri, care-i face să iradieze. Morții însă nu i se acordă
atenție. Schima Mare Îngerească este giulgiul de înmormântare şi sicriul.
Crucile nu sunt inscripționate, iar mortul ocupă mormântul unuia mai vechi,
ale cărui oase, spălate cu vin, sunt depozitate în peşteri.
Cartea parcurge mai multe etape, un jurnal de călătorie prezentând
peisajele şi comunitatea, o hermeneutică a vieții şi spiritualității aghioritice,
sfârşind prin invocarea ecumenismului, pentru că argumentele unificării sunt
mai elocvente decât cele schismatice. Autorul este însă convins că a găsit în
ortodoxia athonită modelul profund uman şi profund dumnezeiesc. Era de
aşteptat să nu lipsească aspectul cel mai caracteristic al muntelui, rugăciunea
inimii, a vameşului, cea care stârneşte în credincioşi o lumină înmiresmată,
dăruindu-le starea de hesychia „care este în acelaşi timp linişte a trupului şi
a sufletului, eliminare a gândurilor, mulțumire de toate lucrurile, tăcere,
absența grijilor, lăsare în voia împrejurărilor, respingere a vitalului şi
volitivului, indiferență față de inutil, seninătate totală; un cvietism activ, o
non-acțiune care acționează, cea a crinilor care nu țes, nici nu deapănă” (p.
213). Rugăciunea devine eficientă numai în măsura în care rugătorul se
schimbă. „Nu putem merge spre Dumnezeu decât plecând de la El” (p. 214),
spune Paul Evdokimov. Unii dintre monahi, cei care au ales pustnicia, trăind
în chilii izolate, în schituri, colibe şi peşteri, genii ale lui Dumnezeu, fac parte
deja din regnul angelic.
Mai mult decât un fascinant jurnal de călătorie/inițiere la Muntele Athos,
decât o carte de explorare a unui ținut aflat la marginea transcendenței, avem
a face, mai curând, cu un studiu discret al uimirii şi al proceselor unei
convertiri, al coborârii în propriul eu, îmbibat de cultură, înfrigurat de căutări,
care se limpezeşte odată cu urcarea Muntelui interior. Concluzia este cea a
efortului de înnoire a minții, de spiritualizare prin chenoză, prin sărăcie în
duh: „e mai bine să mergi naiv în cer decât inteligent în iad” (p. 255).
PAUL ARETZU