Cronica literară
Ioana Vlasiu

O SUTĂ DE ANI DE LA MOARTEA LUI NICOLAE GRIGORESCU

Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008

În 2007 s-au împlinit o sută de ani de la moartea lui Grigorescu. Tot
în 2007 polonezii au aniversat o sută de ani de la moartea lui
Stanislav Wyspianski, pictor şi scriitor național, contemporan cu
Grigorescu, dar dintr-o generație mai tânără, a cărui sărbătorire decisă în
Seimul polonez s-a desfăşurat cu mare fast. Institutul cultural polonez de
la Bucureşti s-a îngrijit, de pildă, ca în presa culturală românească să apară
materiale bogate şi semnificative despre Wyspianski. Un întreg supliment
al Observatorului cultural a fost dedicat artistului polonez.
Cum a fost aniversat Nicolae Grigorescu? Desigur că în Parlamentul
României nu a fost vorba despre aşa ceva. Instituțiile de cultură au făcut
unele eforturi. Academia, prin Dan Hăulică, Viorel Mărginean şi Cătălina
Macovei, a organizat o frumoasă expoziție cu un număr restrâns de
tablouri şi desene provenind din fosta colecție a lui G. Oprescu şi de la
Cabinetul de stampe al Academiei, însoțită de un catalog de mici
dimensiuni, dar de o frumoasă ținută grafică şi o sesiune de comunicări în
aula instituției organizatoare. Institutul de Istoria Artei a organizat la
rândul său o sesiune de comunicări, ambele manifestări cu ecou limitat la
un cerc de specialişti şi oameni de cultură interesați. Muzeul Național de
Artă a deschis în noiembrie o expoziție cu numeroase lucrări, selectate
însă numai din muzeul bucureştean (spre deosebire de ultima expoziție de
anvergură din 1985 când au fost reunite peste 400 de lucrări din
numeroase muzee din țară şi câteva din colecții particulare), însoțită de un
album somptuos. Relatările din presă nu au ieşit din rutină. Sigur, s-ar
putea pune întrebarea ce se mai poate spune despre Grigorescu după o sută
de ani de comentarii şi exegeze. Subiectul lasă impresia a se fi epuizat. ßi
totuşi. O mai bună mediatizare a expoziției, remarcabilă în felul ei, ar fi
contribuit poate la suscitarea unei reflecții înnoite asupra marelui pictor
din secolul al XIX-lea a cărui modernitate nu a pierdut nimic din
prospețimea şi spiritul ei auroral şi ar fi antrenat poate un public tânăr
pentru care clasicitatea, fie ea şi a unui modern, nu mai spune nimic. Este
una din funcțiile muzeului. S-a văzut şi la noi cât de mult public aduce la
muzeu o reclamă eficientă în cazul expoziției de artă franceză de acum
câțiva ani, când cozi interminabile se încolăceau în curtea muzeului.
Imaginea lui Grigorescu este şi astăzi tributară, în multe privințe,
punctelor de vedere şi interpretărilor din perioada interbelică. Ce s-a
întâmplat atunci? Încă din timpul vieții lui Grigorescu, pastişorii
motivelor lui de succes au vulgarizat în cel mai propriu sens opera
pictorului. Nu e mai puțin adevărat şi că Grigorescu s-a autopastişat, dar
era dreptul lui. După primul război mondial plein-air-ismul grigorescian,
solidar cu impresionismul, nu putea fi ocolit de reacția antiimpresionistă a
generației tinere, care viza, e drept, mai mult pe epigonii lui Grigorescu.
„Redescoperirea” lui Andreescu, prin cele două monografii pe care i le
dedică G. Oprescu şi Al. Busuioceanu în 1932 şi 1936 e un simptom al
aceleiaşi mutații de gust.
Mai toate argumentele menite să discrediteze impresionismul sunt de
regăsit în criticile ce i se aduc lui Grigorescu în opoziție cu care este
sistematic situat şi definit Andreescu. Se poate urmări în detaliu cum se
construieşte şi se supralicitează opoziția Grigorescu-Andreescu, care
devine o temă excelentă pentru exercițiile spiritului polemic. Laudele la
adresa primului sunt tot mai echivoce, pe muchie de cuțit. Grigorescu e
liric, e poet, e un „tehnician uimitor de dotat” (ßtefan Popescu), abilitatea
lui e „vertiginoasă şi poetică”, e „sprinten, agreabil”, facilitatea lui e
formidabilă (Tonitza). Abia disimulată e dezaprobarea lui ßirato când
spune că Grigorescu „a fost un om fericit şi un pictor fericit” şi că „viața
lui a fost un şir de izbânzi”. Seducția picturii sale şi succesul de care s-a
bucurat devin, în subtext, tot atâtea capete de acuzare. Arta românească
avea nevoie de martirii şi profeții ei, iar prodigiosul pictor, seninul,
fericitul, răsfățatul sorții care fusese Grigorescu nu era potrivit pentru
acest rol. Luchian în primul rând, dar în egală măsură oarecum uitatul
Andreescu vor fi recuperați din această perspectivă, nouă pentru critica de
artă românească, dar de bune decenii speculată în alte părți.
Raportul antitetic între Grigorescu şi Andreescu care se stabileşte în
anii interbelici va fi persistent. Ecouri târzii pot fi detectate în modul în
care cei doi clasici ai secolului al 19-lea sunt expuşi în prezent în expoziția
permanentă de la Muzeul Național de Artă. Andreescu, care nu a trăit decât
32 de ani şi inevitabil a lăsat o operă restrânsă, este expus aproape cu
totalitatea operelor sale existente în muzeu, lui Grigorescu acodându-i-se în
aceeaşi sală un spațiu fizic egal. Din această egalizare forțată imaginea lui
Grigorescu iese diminuată, dar semnificativă pentru miturile criticii de
artă interbelice şi reverberația lor târzie.
M-aş fi aşteptat şi ca opinii oarecum statornicite prin autoritatea şi
aplombul unor istorici de artă de prestigiu, de pildă G. Oprescu, despre
lucrările din perioada numită „albă”, din ultimii ani ai vieții lui
Grigorescu, să fie reanalizate. Nu cred că cineva mai poate astăzi atribui
tendința spre monocromie a acestei picturi vechii lui boli de ochi (pe care
de altfel şi-o îngrijea la Paris) şi unei ipotetice scăderi a acuității lui
vizuale. E ca şi cum am mai da crezare celor care, la momentul reabilitării
lui El Greco, atribuiau deformările din pictura lui şi canonul necanonic al
figurilor sale unor deficiențe de vedere. În ceea ce priveşte perioada albă
aş avansa ipoteza unui aggiornamento a vârstnicului pictor la practici
artistice simboliste.
Expoziția de la Muzeul Național de Artă a decupat din vastitatea operei
grigoresciene tema naturii, cu adevărat definitorie pentru pictorul român,
dar şi pentru conceptul de modernitate artistică la momentul acela. Pentru
a împiedica totuşi monotonia inevitabilă a unei expoziții tematice,
organizatoarele – Rodica Matei, Mariana Vida, Monica Enache – au inclus
şi o serie de lucrări executate de Grigorescu în calitatea sa de reporter de
front în timpul războiului de la 1877. Alăturarea nu e forțată, pentru că, în
cele mai multe cazuri, imaginile din acest ciclu, desenate sau pictate de
Grigorescu, sunt peisaje cu figuri. Fie ele scene de luptă care antrenează
mulțimile, fie figuri singulare, uneori chiar portrete, contextul lor este de
cele mai multe ori natura, care asumă mai mult decât un rol secundar în
configurația de ansamblu.
Marele număr de lucrări, printre care multe schițe admirabile de mici
dimensiuni, expuse pentru prima oară, este organizat respectând criteriul
cronologic. Devine vizibil astfel întregul parcurs artistic, de la lucrările de
început, de bună factură, dar încă îndatorate unor modele, până la
eliberarea de canoane din ultimii ani, când picturalitatea spontană şi sigură
de sine devine suverană.
Catalogul expoziției, de admirabilă ținută grafică, conține un studiu
monografic foarte serios documentat al Marianei Vida. Structura
catalogului o repetă pe cea a expoziției, punctând principalele etape ale
evoluției stilistice grigoresciene. Ce lipseşte este un sumar care să te
împiedice să frunzăreşti catalogul în neştire. Deşi studiul Marianei Vida
conține referirile bibliografice esențiale, o bibliografie separată la finele
volumului l-ar fi transformat într-un instrument de lucru, cu atât mai
necesar cu cât catalogul ultimei retrospective din 1985 a devenit destul de
inaccesibil.
IOANA VLASIU