poemul invitat
ANDREI ZANCA

ÎN INIMA MEA NOMADĂ

Articol publicat în ediția 7 / 2017

în tăcerea grea

de tandreţe

după o adâncă, lungă însingurare

ruga se va ruga

în mine

palmele necunoscute, ce încă-mi

acoperă blând ochii, doar

dinspre un nebănuit abis

le pot mistui

dacă-s nimic, atunci sunt totul –

şi eram doar aşezaţi la cină-n înserarea de vară

iar dinspre grădină o adiere a străbătut curtea

încăperea, prin uşa larg deschisă, încât câinele

şi-a înălţat capul ciulind urechile, deşi strada

era pustie, amuţită. doar un bandoneon

se mai auzea stins dinspre arborii

de cealaltă parte a apei

şi n-a mai fost nevoie

lungă vreme, să ne spunem ceva.

am înălţat doar paharul, iar vinul

a răspândit o răcoare, o aromă

de boabe nestrivite, pe care

n-am mai regăsit-o de atunci.