reveniri

EUGEN SUCIU – „O LUMÂNARE APRINSĂ LA AMBELE CAPETE”

Articol publicat în ediția 3/2018

Una dintre marile mele uimiri, una dintre cele care mă fac să iubesc necondiţionat poezia, este cum e posibil ca un adolescent, un june, cum zicea regretatul Traian T. Coşovei, adică o fiinţă venită de niciunde, să se impună, încă de la debut, drept o voce lirică perfect conturată valoric, luată imediat în seamă, avându-şi locul şi universul ei, lesne recognoscibile. Mă gândesc, de pildă, la primele nume care-mi vin în minte, la Mircea Dinescu, Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop, primul venit din câmpia inexpresivă din care s-a înfiripat orașul Slobozia, al doilea dintre dealurile Transilvaniei, iar al treilea de la dracu-n praznic, din comuna Varai, din ţinutul maramureşean al Chioarului, unde nu există decât un singur drum, acelaşi şi la sosire şi la plecare. (Ca să nu mai zic că mă gândeasc cu groază că dacă acel uriaș Tungus liric numit Eminescu n-ar fi căzut la Ipotești, ci cu două sute de kilometri mai la nord, astăzi probabil am citi despre poetul național al Ucrainei). Acesta e – mutatis-mutandis – şi cazul lui Eugen Suciu, care a ţâşnit în poezie de nicăieri, în 1979, cu volumul Bucuria anonimatului, titlu emblematic pentru întreaga generaţie optzecistă.

Acum câteva zile, uitându-mă pe nişte notiţe mai vechi despre poezia lui Eugen Suciu şi citind şi recitind relativ recentul său volum, Frica, mi-am dat seama, cu stupoare, că am dreptate. Notasem acolo că lirica sa nu e una explozivă, spectaculoasă în primă instanţă, precum cea lui Ion Mureşan ori Mircea Cărtărescu, ci una implozivă, concentrând la maximum propria ei substanţă, ca un astru care se stinge în sine, devenind nucleu pur. Diamantul brut al inspiraţiei lui Eugen Suciu este şlefuit fără încetare (şi doar aici, în această orfevrărie, îl regăsim pe Virgil Mazilescu), până la eliminarea oricăror asperităţi (fie ele de sorginte autobiografică), până la forma impecabilă dorită. În acest sens îl caracteriza şi regretatul Radu G. Ţeposu în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu nouă, când spunea că poetul procedează prin “esenţializare, prin reducerea fenomenului la arhetip”.

A debutat, cum aminteam mai sus, în 1979, fiind unul dintre “buzduganele” generaţiei noastre. I-au trebuit apoi, tocmai din cauza acestei exigenţe extreme faţă de vers, ani buni până să revină editorial, cu poemul Cinema Union (Editura Academiei de Artă, 1990), Motanul (2011, Editura Cartea Românească) şi apoi cu Ţeasta (2014, Editura Tracus Arte), iar acum cu Frica, volum apărut tot la Editura Tracus Arte.

Ceea ce se observă imediat în Frica este radicalizarea discursului liric, renunțarea la orice artificiu retoric. Nimic în plus, nimic în minus, ci doar saltul de sens, un soi de ”jumping” oprit tulburător la jumătate, fapt remarcat și de Mircea Mihăieș: ”Frica radicalizează această tendință autarhică. Compozițiile sunt doar în mică măsură invitații la dialog. Poetul controlează prea bine sentimentele pentru a îngădui speculații privind țintele urmărite. Totul e spus direct, într-un dispreț fățiș al retoricii și convențiilor”. Această politică a saltului de (sau înspre) sens se poate urmări de-a lungul întregii creații a lui Eugen Suciu, constituind poate una dintre puținele obsesii evidente ale poetului. Iată, de pildă, întru exemplificarea celor spuse mai sus, finalul poemului Motanul: ”din motanul meu/ a început să picure apă//cu o singură picătură/ poți întemeia un deșert/ așa – ca un deșert între pleoape”.

De unde vine acest control teribil asupra fiecărui calup poetic? Dintr-o omniprezentă conștiință critică exercitată tiranic asupra a ceea ce numim ”inspirație”. S-ar putea spune că Eugen Suciu cu o mână scrie și cu cealaltă se cenzurează. Ca orice autodidact care se respectă, el a citit enorm din marea poezie a lumii, favoriții săi fiind, din câte știu eu, Paul Celan, Kavafis, Montale, Ungaretti, așa că nu-și permite să scadă sub un anumit nivel.

Se pot cita multe versuri memorabile din întreg volumul, unele dintre ele avînd de-a dreptul o turnură aforistică cioraniană, cum ai senzația lecturând poemul ”În aerul fragil”: ”Parcă cineva/ ți-ar fi plagiat copilăria/ parcă ți-ar fi dat ceva cu împrumut/ atât de sigură/ ca pe roți/ trece pe lîngă tine/ viața celorlalți/ are ceva/ din coerența filmelor mute// ți-au trebuit mulți ani/ ca să devii/ bărbatul/ pe care l-ai fi putut ierta// se deschide calea/ unei parțiale renunțări// destinul e o lumânare/ aprinsă la ambele capete”.

Concluziv: cu Frica Eugen Suciu este ceea ce deja știam: că se află în prima linie valorică a poeziei românești contemporane.