amintiri din „epoca de aur”
Octavian Onea

Critica restaurării Castelului Iulia Hasdeu într-o carte de Tia Şerbănescu

Articol publicat în ediția 4/2018

Am o veche simpatie pentru Doamna Tia Şerbănescu. Bref. Iată de ce, întâmplându-mă la Târgul Gaudeamus la lansarea unei cărţi a Dumneaei, m’am aşezat la coada lungă, aşteptând cu pacienţă să prind un autograf.

Am citit-o la sfârşitul anului şi, prins de febra lecturii, cât pe ce să pierd Anul Nou. Trântind uşa. Titlul cărţii. Trântind uşa – Cristian Pătrăşconiu în dialog cu Tia Şerbănescu, Humanitas, București, 2016.

Ar merita să v-o repovestesc. Dar am să mă opresc numai asupra unui episod, căruia i-am fost martor.

La reciclările pe care le făceam, cincinalic, la Centrul Special de Perfecţionare a Cadrelor (din arealul Culturii), D-l Iulian Antonescu – acum nume de Muzeu Judeţean la Bacău – Director al Direcţiei Muzeelor din Ministerul Culturii, om potrivit la locul potrivit, ne reamintea, de fiecare dată, că „fiecare muzeu este o problemă, un caz unic”. Iar la Muzeul Hasdeu aveam mai multe probleme. Aşa că, la ultimele reciclări antedecembriste, mi-am luat ca teme de muzeografie tocmai din aceste probleme.

Una dintre ele era aceea „tabu” a spiritismului.

Adusesem de câţiva ani, de la Academia Română, arhiva spiritistă a lui B.P. Hasdeu şi şedeam cu ea neînregistrată în inventarul Muzeului. Fiindcă nu mi se dăduse voie. Astfel că am propus subiectul, arzător pentru mine, Asupra ultimei părţi a vieţii lui B.P. Hasdeu, în lumina arhivei sale spiritiste de la Câmpina. Şefa noastră de grupă din partea CPCS, inimoasa Domnişoară Ileana Crăciun, a sărit imediat: „Vai de mine, Onea, vrei să zburăm amândoi din cultură?” „Tocmai Dumneavoastră, Domnişoară, urmaşa lui Darwin (era profesoară de Biologie) vorbiţi aşa? Ce poate să iasă? Să-l tratez întâi. Am acceptat adineaori să renunţ la Alexandru Hasdeu (Alexandru Petriceicu Hasdeu între contemporanii săi români, admis întâi. Când a aflat că Alexandru era din Basarabia, m-a chemat la Bucureşti. Să-l schimb. L-am susţinut mai târziu, în Sesiunea pe care, la rugămintea mea, Academia Română a dedicat-o, la Câmpina, în Decembrie 1986, împlinirii a 175 de ani de la naşterea lui Alexandru.) Pe ăsta nu-l mai schimb.” „Da, da’ cine crezi că o să-mi aprobe mie un astfel de subiect, când o să citească cuvântul «spiritism»?” Avea şi dânsa dreptatea Dumneaei. Până la urmă am mai lăsat şi eu, am convenit şi am rămas la titlul: Asupra ultimei părţi a vieţii lui B.P. Hasdeu, în perspectiva reorganizării expoziţiei de bază din Muzeul memorial de la Câmpina. Redactată, lucrarea mea se va dovedi o adevărată teză de doctorat.

Lucrările erau susţinute de noi, muzeografii, în mici sesiuni ştiinţifice, fie la sediul Comisiunii Monumentelor Istorice, din strada Ienăchiţă Văcărescu, din apropierea Patriarhiei Române, cum s-a întâmplat în decembrie 1980, fie la Muzeul Literaturii Române, din Bulevardul Dacia, cum a fost în octombrie 1987.

La prima sesiune, lucrurile au decurs cum mă aşteptam. Plus ceva emoţii în partea Centrului de Perfecţionare. Dovadă că Certificatul de absolvire, semnat de directorul Florian Banc şi de Profesorul Radu Florescu, conducătorul programului, mi-a fost eliberat în „anul 198”, pe vremea lui Septimius Severus, „luna decembrie, ziua 30”. Noroc că mai sus scrie, tipărit şi manuscris, că „Tov. ONEA OCTAVIAN, încadrat în funcţia [de] muzeograf, la M.J. Prahova (B.P. Haşdeu), judeţul Prahova, A absolvit în anul 1980 programul de perfecţionare a pregătirii politico-ideologice şi profesionale în specialitatea muzeologie literară şi memorială, desfăşurat sub forma cursuri, lucr[are] pers[onală] şi activ[ităţi] practice, cu durata totală de 3 ani.”

Am reluat tema ultimei părţi a vieţii lui Hasdeu, cu titlu cu tot, la absolvirea Universităţii de partid de 4 ani de la Câmpina, ca lucrare de diplomă. Ştiam că va trebui să trec şi prin filtrul local. (Aşa, cu titlu personal, dacă ştie cineva unde se află arhiva zisei universităţi?, m-ar interesa să arunc o privire în ea.)

În urma susţinerii celor două lucrări – ele nu au fost chiar identice – situaţia de dinainte, încordată, în spiritul iepocii, s’a detensionat. Iar în cele două Tematici de reorganizare a expoziţiei de bază a Colecţiei [nu se mai chema Muzeu memorial] de istoria culturii „B.P. Hasdeu” din Câmpina, redactate de mine în 1985 şi 1986, cele trei ediţii ale cărţii sale spiritiste, Sic cogito. Ce e viaţa ? Ce e moartea ? Ce e omul ?, apărute în 1892, 1895 şi 1907, au rămas neatinse.

Sesiunea din octombrie 1987 (reciclarea a durat de luni 19 până sâmbătă 24), de la CSPC, s-a ţinut în Rotonda MLR. Mi-am propus să desvălui infernul în care se afundase Restaurarea Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina. Lucrurile merseseră atât de departe, încât se ajunsese la defăimarea şi la răsturnarea credinţei în Dumnezeu a lui B.P. Hasdeu. Lucrările se văd şi acum pe pereţii Castelului. În locul cerului plin de îngeri şi de speranţă, vegheat de ochiul lui Dumnezeu – spre care se înălţa Isus, Fiul Său – stă acum iadul roşu cărămiziu!!

Cu două luni înainte de sesiune, contestasem substituirea picturii lui Hasdeu, substituire avizată de Consiliul Culturii, trimiţând un lung memoriu (Direcţiunii Complexului Muzeal al Judeţului Prahova şi, spre ştiinţă) Tamarei Dobrin, împreună cu o scrisoare a D-lui Ion Horaţiu Crişan, datată „Câmpina, 25 august 1987, la a 80-a aniversare a morţii lui B.P. Hasdeu” (scrisoarea D-lui Crişan am publicat-o în Verva, Anul I, nr. 3, 1990, p. 3). Cum Laurenţiu Ulici şi Dinu Kivu, redactori la Contemporanul, în vizita pe care o făcuseră la muzeu, tot în august, îmi promiseseră sprijinul, am încheiat: „Adaug că prestigiosul organ săptămânal al Consiliului Culturii, Contemporanul, s-a oferit să facă publică discuţia noastră, pentru a audia astfel cât mai multe opinii.” Gaz pe foc. Neprimind răspuns, am dus la Contemporanul articolul Cum vreau eu, sau Hasdeu? A fost scos din pagină de Tamara Dobrin. Laurenţiu, vechi coleg de liceu (cu Octavian, fratele său, fusesem coleg de clasă şi chiar de bancă), m-a chemat să-mi arate şpaltul. Nu m-am dus. Poate mi l-ar fi dat. Acum ar fi fost o piesă de muzeu. (A apărut în Verva, anul I, nr. 1, februarie 1990, pp. 6, 5, şi nr. 2, martie 1990, pp. 4, 3).

I-am căutat apoi pe membrii Comisiei de avizare din CCES. Articolul a fost citit de D-nii Alexandru Efremov şi Răzvan Theodorescu. Ultimul s-a arătat foarte indignat şi hotărât să vorbească cu Tamara Dobrin. După câteva zile, s-a dezumflat.

Am încercat să blochez executarea picturii, construind, la baza donjonului, două sobe monumentale, albastre, adosate pereţilor dintre altar şi cele două biblioteci cu rafturi de metal. Într-o zi, m-am trezit cu secretara cu propaganda a Comitetului judeţean PCR, cu preşedinta CJCES şi cu directoarea Complexului muzeal. Nu le mai văzusem niciodată împreună, pe toate trele. Mi-au spus că dacă nu dărâm sobele până se întorc ele de la Breaza sau nu ştiu de unde, zbor, mă dau afară imediat! Le-am demontat cu mâinile mele, gândindu-mă că dacă zbor, arhitectul Călin Hoinărescu şi pictorii Dan Strâmbu şi Cristina Păunescu nu vor mai avea nici o oprelişte la profanarea Castelului lui Hasdeu. Bătălie pierdută umilitor.

Şi iată-mă la microsesiunea organizată la MLR de D-na Zenovia Niculescu, directoarea CSPC, cred că vineri, 23 octombrie 1987, dacă nu mă înşel.

Mi-am citit comunicarea şi am revenit pe un scaun între auditori. Atunci s-a apropiat de mine o doamnă, care s-a recomandat: Tia Şerbănescu, ziaristă la România liberă. M-a întrebat dacă pot să-i dau un exemplar şi dumneaei. Nu puteam, era singurul pe care-l mai aveam.

Îmi pare rău că i-am stricat benedictinei Doamne restul simpozionului. Cu o râvnă care vădea un apăsat exerciţiu, doamna Tia Șerbănescu s-a apucat să copieze lucrarea. Dumneaei ştie cât. Sâmbătă, 24 octombrie, cei cincisprezece reciclanţi din ţară (nu i-am notat şi pe cei de la MLR) ne-am întâlnit cu d-nii Iulian Antonescu şi Radu Florescu. Cred că doamna Tia Șerbănescu nu-şi scrisese încă articolul. Altfel, ne-am fi trezit peste noi cu Tamara Dobrin.

S-o auzim cum îi povesteşte urmarea, lui Cristian Pătrăşconiu: „Când se considera că un articol depăşeşte prin gravitate competenţele redactorului-şef, era trimis la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (Ministerul Culturii, cum ar veni), la Tamara Dobrin, care era vicepreşedintă. În 1987 am păţit-o şi eu cu un articol despre o conferinţă consacrată muzeelor, unde notasem unele critici la adresa modului în care se face reparaţia complexului Hasdeu din Câmpina, unde fuseseră sacrificate picturile originale ale lui Grigorescu şi Sava Henţia în favoarea operelor unor artişti locali şi fuseseră desfiinţate multe dintre obiectele de interior. Pare de necrezut astăzi că asemenea critici trebuiau aprobate de ditamai şeful culturii. Ei bine, articolul a fost respins cu o apostilă indignată de celebra Tamara, care-i scria direct redactorului-şef: «Tov. Maria Costache, nu e cazul să apară acţiunea care a avut un caracter strict local. Datele din paginile finale sunt false şi exprimă disensiuni locale, ambiţii şi resentimente. Nu dăm curs acestora.» Din loc în loc, Tamara Dobrin mai notase pe margini: «Nu aşa se pune problema». Un asemenea episod pare acum de-a dreptul suprarealist, dar atunci făcea parte din cotidianul presei.” Atât.

După câteva zile, Doamna Tia Șerbănescu mi-a dat un telefon la Câmpina, scuzându-se că articolul n-a mai apărut, fiind cenzurat de Tamara Dobrin. Sunt şi acum jenat de jena dumneaei. Ce vină i se putea imputa?, căci nu dânsa îl cenzurase!

Dar Tamara Dobrin nu s-a mulţumit cu atât. Enervată de insistenţele mele, protectoarea programului de conservare a satului prin tipizare, al cărui şef de proiect era Hoinărescu, a dispus să fiu înzestrat cu o pereche de aripi. De Icar. A oprit manutanţa regretatul domn Iulian Antonescu, prietenul constant al Muzeului Hasdeu, Dumnezeu să-l odihnească! Abia venisem de la reciclare, că m-a sunat să vin la dumnealui cu exemplarul meu de lucru din tematică (1986). M-am dus. După ce s-a asigurat repede că era un alt exemplar din dactilograma pe care o citise la Minister, a scris: „De acord cu executarea expoziţiei, ţinându-se seama de următoarele recomandări: / – să fie estompată fronda lui Hajdeu faţă de exagerările curentului latinist / – să fie înlocuite originalele (în majoritatea lor) cu facsimile tipografice [ţinuse să mă încurajeze, pentru că în Preambul scrisesem: „Noi am pus la punct, încă din 1973, o metodă de facsimilare tipografică, şi ieftină şi spectaculoasă prin rezultate.” Fusese de faţă când o propusesem într-o comunicare la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. Şi o şi aplicasem, imediat după aceea, la Muzeul de Istorie şi Arheologie din Ploieşti.] / – să fie subliniat rolul lui B.P.H. ca deschizător de drumuri în ştiinţa românească şi universală. / Iulian Antonescu / 28 oct. 1987.” (Când a scris ziua: 21, şi-a dat seama că a greşit şi a scris peste 1 un 8 mai mare.) A pus ştampila şi, deşi altădată foarte ceremonios, mi-a întins mâna. Am înţeles că trebuie să zbor.

Zbor. De câte ori n-am auzit eu cuvântul ăsta… Deşi comèdia era la altă Drăgaică.