dialog VR
LUCIAN BOIA

Marea Unire este cea mai de seamă înfăptuire a românilor

Articol publicat în ediția 11-12/2018

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Cristian Pătrășconiu: De ce, Domnule Lucian Boia, e mai bună, mai adecvată raportarea la Dacia? Raportarea celor care caută rădăcini pentru istorice pentru Marea Unire. Romanii, Imperiul Roman nu erau ei, oare, o referință cel puțin la fel de onorabilă?

Lucian Boia: Punctele de vedere în istoriografia românească au fost și rămân, și în această privință, destul de împărțite. Sunt istorici și, de fapt, nu numai istorici, care vor să ne tragem în primul rând din daci; apoi, cei care vor să ne tragem în primul rînd din romani. După cum sunt și cei care vor să ne tragem în primul și în primul rînd din daci și din romani. Aceasta, lăsându-i la o parte pe ceilalți care au contribuit, mai mult sau mai puțin, la sinteza românească. Mă gîndesc, în primul rînd, la slavi. Eu o spun fără înconjur: părerea mea este că slavii nu sunt mai puțin importanți decît dacii și romanii. Este, de altfel, un punct de vedere pe care l-a susținut acum o sută și mai bine de ani Ioan Bogdan, cel mai mare slavist român și unul dintre istoricii importanți. Ponderea slavilor nu poate fi negată, cu argumente, de nimeni, de fapt. Una peste alta, slavii au avut o prezență masivă – și nu numai în formarea și în desăvîrșirea limbii române, dar și în cultura românească medievală, nu trebuie uitat aceasta. Om fi noi de origine latină, dar țări slave, însă catolice – Polonia sau Cehia, spre exemplu – erau mai latine decît noi în Evul Mediu, fiindcă noi am fost integrați în cultura bizantină și, în special, slavonă, prin intermediul raporturilor cu slavii, cu bulgarii în mare măsură. Bulgaria, în perioada spre anul 1000, era o țară importantă în zona aceasta…

Mai pun, în acest context, încă o dată întrebarea: de ce Dacia, de ce anume Dacia – ca referință, ca matrice pentru mitul unității?

Miturile acestea naționale – și naționaliste, în unele dintre manifestările lor – sunt foarte caracteristice pentru secolul al 19-lea. Mai întîi, Școala Ardeleană, școala latinistă a secolului al 19-lea i-a vizat pe romani. În același timp, s-a dezvoltat și un curent pro-daci care a ajuns, la un moment dat, să depășească ponderea celor care doreau să ne tragem, mai curînd, din romani. Despre Dacia, punctual: așa sunt miturile de origine, miturile întemeietoare. Și, cu cît sunt mai vechi – fiindcă, în mod fundamental, între altele, pe aceasta se mizează -, cu atît sunt mai puternice. Logica este aceasta: ne tragem din daci, deci noi am fost aici dintotdeauna. Sigur că am putea să ne tragem și din cultura de la Cucuteni sau mai știu eu de unde – dar, într-un chip mai decent, pornim, spun miturile care privilegiază Dacia, de la daci, de la Burebista și ceilalți.

Spuneți așa în cel mai recent eseu al dumneavoastră – o carte, de fapt: ”la 100 de ani de la Marea Unire, avem datoria să ne reparăm țara”. Dar e ea stricată? Nu e suficient că este unitară?

România e stricată destul de temeinic, ca să spun așa. Dar nu știm chestia aceasta? Pe de o parte, crearea României – și includ aici nu numai ceea ce numim ”Marea Unire”, ci și momentul, foarte important, de la 1859, numit pe nedrept ”Mica Unire”! – a fost marele succes pe care l-au avut românii în istorie. Sigur, a fost meritul lor, a fost și meritul sau efectul unor conjuncturi istorice care au favorizat un asemenea deznodămînt, dar, una peste alta, aceasta este imensa realizare a românilor: crearea României Mari și a României aproape mari, așa cum a rămas după unele pierderi teritoriale. Din păcate, românii nu s-au descurcat prea bine sub celelalte aspecte; cu o Românie Mare, evoluția putea fi mult mai temeinică, mai relevantă și mai pregnantă.

Și atunci, e de reparat?

Cum să nu fie? Cînd avem o grămadă de recorduri negative – pe care nu eu le-am inventant și care nu îmi fac nici o plăcere să le înșir -, e de reparat, normal. Totuși, dacă România este țara unde se citește cel mai puțin din întreaga Europă, dacă avem așa de puține autostrăzi încît părem singura țară din Europa incapabilă să își construiască autostrăzi și multe altele de același fel – toate sunt lucruri cu care nu ar fi cazul să ne obișnuim și, cu atît mai puțin, cu care să ne mîndrim. Bun, plus toate derivele pe care le observăm acum – cum este posibil ca un grup de infractori să pună stăpânire pe statul român?

À propos, de ce considerați că ”Marea Unire este cea mai de seamă înfăptuire a românilor”? Nu există, în istoria noastră, nimic comparabil cu aceasta?

Eu așa cred, că nu există ceva mai măreț. Fiindcă e o țară, se naște o țară care nu era scris în ceruri că trebuia să existe. A depins, sigur, și de voința românilor, dar și de conjuctura istorică, de fiecare dată. A fost un merit combinat cu un mare noroc. Și e foarte bine că a fost așa. Acesta este sensul afirmației mele – cred că este evident că Marea Unire este marea, foarte marea realizare a românilor. Una care, în plus, s-a dovedit durabilă. Putem vedea aceasta chiar și prin comparație: cu cei din zona noastră. A se vedea Iugoslavia, a se vedea Cehoslovacia. România s-a descurcat cel mai bine, de departe, în tot ce ține de construcția aceasta națională și în tot ce ține de statul național român. Sigur, ne putem referi și la realizările culturale sau la alte succese sectoriale sau punctuale – care sunt, adesea, remarcabile. Dar ceva de anvergura Marii Uniri nu cred să existe, în zona aceasta, a faptelor colective, naționale.

Ce ar fi fost România de astăzi dacă nu ar fi fost momentul 1918?

Nu știm, nu putem ști și dacă facem proiecții contrafactuale, ele nu au, de fapt, nici un rost. Pe de altă parte, să nu uităm că exista România de la 1859 – și, încă o dată, nu îmi place cum se vorbește despre ce a fost atunci. Se spune ”Mica Unire” și, de multe ori, nici măcar atît, ca și cum acel moment ar fi fost unul insignifiant. Am văzut în nenumărate locuri spunîndu-se, în acest an, ”100 de ani de România”. E profund nedrept. Totuși, România a fost creată înainte de 1918…

În 1918 s-a mărit o Românie care deja exista de la 1859. Cînd spui ”100 de ani de România” nu sunt convins că spui adevărul istoric; nu vreau să spun că afirmația e făcută cu rea intenție, cred, dimpotrivă, că e o campanie făcută cu bună intenție, dar adevărul faptelor este cu totul altul. Totuși, Unirea Principatelor, domnia lui Al.I.Cuza – ce facem cu ele? Sau Carol I? El a fost Regele Vechiului Regat al României. Al unei Românii mici, mai mici. Iar modernizarea României, într-o mare măsură, s-a petrecut în această Românie mai mică. Cînd Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au alăturat României, ele, de fapt, s-au alăturat statului român existent de ceva vreme. Ele au intrat într-un cadru deja stabilit – de aici, de fapt, și filozofia unitară a statului român. Să ne mai amintim și că au fost puncte de vedere exprimate în Basarabia, în Transilvania în favoarea dacă nu a unei autonomii provinciale, în orice caz, în favoarea unei anumite descentralizări. Una care nu a avut loc, pentru că, de la bun început, România s-a construit pe principiul acesta al statului național unitar. Și aceasta, începînd chiar cu Țara Românească și cu Moldova, în secolul al 19-lea. Erau destui moldoveni care ar fi vrut ca Moldova să mai păstreze ceva din vechea ei existență, nu neapărat într-un sistem federal, dar într-unul de oarecare descentralizare. A cîștigat modelul centralist, de sorginte franceză – cu nuanțele care derivau din problemele și temerile românești.

De ce chestiunea continuității – pe care dumneavoastră o implicați în ceea ce spuneați și mai înainte – e, tot dvs o spuneți, cea mai delicată chestiune pentru istoriografia din România? Ce nu este clar?

Ei, aici s-au ambiționat toți: și românii, și ungurii, și care or mai fi… Pînă la urmă, cred că ar trebui să se ajungă la o concluzie mai convenabilă. Nu sunt un specialist în chestiunea aceasta și, sincer, mă întreb dacă e cu adevărat cineva specialist aici, dacă poate să fie. Fiindcă e un fel de gol istoric, fiindcă nu avem, de fapt, documente suficiente, iar săpăturile arheologice – care sunt numeroase – nu dau niște răspunsuri nete în privința limbii, a etniei și așa mai departe, în această linie. Sigur, ne place să credem în teoria continuității, iar ungurilor le place să creadă în teoria contrară, cea imigraționistă. Poate că, la un moment dat, acestea se vor combina cumva. Iată: Moldova nu a făcut niciodată parte din Imperiul Roman, acolo nu s-a produs niciodată o romanizare, că nu era de unde. Mi se pare evident că s-a românizat ceva mai tîrziu. Deplasări de populație sau extindere a spațiului românesc – acestea, cu siguranță, au existat. Sau, continuitate la nord de Dunărare? De ce nu și la sud de Dunăre? – ca să complicăm și mai mult discuția, pe urmele lui Dimitrie Onciul. Plus influențele slave asupra limbii noastre, dacă e să o spunem pe-a dreaptă, sunt în mare măsură de la sud, nu de la nord; și aceasta are impact asupra teoriei extinderii nu doar la nord, ci și la sud de Dunăre. Tematica aceasta, o mai spun încă o dată, nu e deloc simplă, nu e deloc clară. Eu cred că, dincolo de ambițiile acestea de tot felul, soluția este ca partizanii continuității și cei ai imigraționismului să stea la aceeași masă și să încerce să ajungă la o minimală platformă comună. Sigur, nu făcându-se concesii de dragul concesiilor.

Să întreb oarecum jucăuș: nu cumva Marea Unire s-a întîmplat ea prea tîrziu? Dacă tot exista o așa de mare continuitate, de ce a trebuit să așteptăm să vină 1918? De ce Transilvania, Basarabia, Bucovina au stat așa de mult timp separate de patria-mamă?

Păi de ce să nu stea? Am citat cîndva articolul lui Petre P. Panaitescu – interesant, de altfel – ”De ce au fost Țara Românească și Moldova țări separate?”. Mi se pare extraordinar… Dar de ce nu ar fi fost țări separate? Adică, judecăm istoria medievală cu argumente de ordin național, care sunt caracteristice epocii moderne? Adică, dacă i-ai fi spus lui Mircea cel Bătrîn sau lui Ștefan cel Mare ”de ce nu vă uniți, domnule?”, s-ar fi uitat cu mare mirare. De ce să se unească? Nu există, dar nu există nicăieri în Evul Mediu vreun stat care să fie construit pe baze naționale, sau pe baza unei unice etnii sau limbi vorbite de populația respectivă. Uitați-vă la Germania! Puzderie de state. În Italia, de asemenea. Franța, care a devenit foarte unitară la un moment dat – aici, limba franceză era minoritară. Nu a existat acest criteriu, național. Nouă, azi, unora dintre noi, ni se pare uluitor – de ce nu au fost, de ce nu s-au unit? Păi nu au fost fiindcă suntem într-o altă epocă.

De ce Dimitrie Cantemir l-a evitat pe Mihai Viteazul, în referințele lui?

Nu cred că, din unghiul său de vedere, l-ar fi lăudat dacă l-ar fi pomenit. A considerat că e mai bine să îl lase deoparte. Își poate închipui cineva că moldovenii erau fericiți cînd a ajuns la ei Mihai Viteazul? Și vorbim de o elită.

Dar de ce istoria nu ascultă de istorici, de unii dintre istoricii de astăzi? De ce nu erau fericiți moldovenii cînd Mihai Viteazul a ajuns la ei?

Poți să fii fericit dacă vine cineva să te cucerească? Identitatea lor era moldovenească. Ei vorbeau limba română, știau aceasta, desigur, intelectualii, cronicarii știau prea bine că vorbesc aceeași limbă și în Moldova, și în Valahia, dar aceasta nu era suficient pentru unirea țărilor române. Sigur că, astăzi, din punctul nostru de vedere, are foarte mare legătură – dar noi proiectăm ceea ce credem astăzi asupra acelei epoci. Din punctul lor de vedere, în cadrele epocilor în care trăiau, nu are legătură.

Trebuie să acceptăm că există un proces istoric, că lucrurile nu vin de la sine. Este simplist și copilăresc să spunem că spațiul românesc, actualul spațiu românesc, a fost dintotdeauna unit. Cu alte cuvinte: că România Mare există de la Burebista. Nu e adevărat. A fost, de fapt, un întreg și complex proces istoric, care a condus pînă la urmă la cimentarea unității românești. România este, și nu numai astăzi, ci de decenii, de mai multă vreme, cu adevărat o țară unită. Dar este așa, în urma unui proces istoric. Faptul că România e acum o națiune modernă, conștientă de unitatea sa națională, nu înseamnă că trebuie să proiectăm și în Evul Mediu această unitate. Ea nu a existat. În plus, la ce ne ajută? La ce ne-o fi servind? Poate că ne ajută, cel mult, să nu fim luați în serios. Așa cum în politică am lansat ”democrația originală”, ne străduim și în istorie să argumentăm ”națiunea medievală”.

Legat de unitatea națională, eu cred și argumentez că avem de-a face cu un proces istoric, cu o apropiere treptată a tuturor provinciilor care alcătuiesc spațiul românesc. Sigur, nu neagă nimeni, pornind și de la fapte preexistente – în primul rînd, faptul că vorbeau cu toții aceeași limbă. Limba română a contat foarte mult în procesul acesta a unirii și al conștientizării unirii; matricea lingvistică a fost fundamentală.

Ce facem cum trebuie, cum se cuvine la 100 de ani de la Marea Unire? Și, în oglindă, ce nu facem așa cum trebuie?

E perfect în regulă că sărbătorim Marea Unire. Avem motive serioase să o facem. Atunci a ieșit cum trebuie. Ce nu este în regulă este că nu avem grijă de România de astăzi. Marea Unire ne-a fost lăsată pentru a face ceva din ea, ceva bun, nu să ne batem joc de România. Or, acum, România nu e într-o situația bună – și aici, vina principală este a elitelor politice. Sigur, există și o întîrziere istorică; societatea românească este încă, în multe privințe, întîrziată față de lumea occidentală. Una peste alta, am avut succesul acesta strălucit al Marii Uniri, dar, mai apoi, nu am știut cum să procedăm cu România aceasta întregită, mărită. Condițiile ar fi fost să reușim mult mai bine; or, nu prea am reușit, dacă privim comparativ la ce este acum. Dacă ne comparăm noi cu noi înșine, da, putem spune că stăm acum mai bine decît în urmă cu 20-30 de ani. Și stăm mai bine și decît în interbelic, oricît ar fi funcționat sau oricît ar funcționa mitologia aceasta a perioadei interbelice. Dacă ar fi să alegem unde ar fi mai bine să trăim – în România de astăzi sau în România perioadei interbelice? -, rațional ar fi să alegem România de astăzi, cred. E, România de azi, o țară mai prosperă, mai democratică și așa mai departe. Dar, pe de altă parte, acum, nu cu România interbelică avem a ne compara, ci cu alte țări din Uniunea Europeană. Or, la comparația prezentului, nu stăm bine. Plouă cu recordurile noastre negative; e ploaie torențială. Suntem ultimii în atîtea privințe încît nu avem de ce să fim mîndri. Cum e cînd ai în continuare, aveam aceasta și în perioada interbelică, cea mai mare mortalitate infantilă din întreaga Europă? Cum să luăm aceasta? Cînd ai un grad ridicat de analfabetism, plus analfabetism puncțional, de ce să fim bucuroși?

Reformulez o întrebare anterioară: se ridică elitele noastre de astăzi, mai ales elitele politice, la nivelul Părinților Fondatori de la 1918?

Cred că răspunsul este evident. Nu. Nu. Noi am avut, totuși, o elită politică remarcabilă. Ea a făcut Unirea de la 1859, ea a făcut România Mare. Sigur, acele elite erau cam rupte de mase și, de fapt, sunt mai multe reproșuri care li se pot aduce. Dar actuala elită nu mai are nici o legătură cu vechea elită; în bună măsură, este născută din comunism. O contra-elită.

Putem spune ca poetul – poetul dumneavoastră favorit -, ”au prezentul nu ni-i mare”?

Da… Numai că Eminescu îi combătea cam nedrept pe liderii liberali, pe Brătianu, pe C. A. Rosetti. Nu știu dacă ne putem compara, nu știu dacă mai avem în politica de astăzi un Brătianu, un C. A. Rosetti.

Am avut un ”Brătianu – cartof”. Mă rog. Iată unde vreau să bat: nu cumva ne lamentăm prea mult cu privire la prezentul României? Nu ar trebui, oare, să fim mîndri?

Formula aceasta, care a dat și un slogan, este puerilă. Și sloganul, la fel. La fel de pueril cum ar fi ”mîndri că suntem francezi sau germani sau mai știu eu ce”. E situația normală a noastră să fim români, cum e situația normală a nemților să fie germani sau a francezilor să fie francezi și așa mai departe. Astea izvorăsc din complexele de inferioritate. Când știi că nu stai prea bine din multe puncte de vedere, te umfli puțin în pene. Avem atîtea minusuri încât uneori simțim nevoia să le camuflăm cu povești din acestea emoționale, mai mult sau mai puțin fictive sau în orice caz exagerate.

Eu cred că nu avem a ne mândri, dar nu avem nici a ne rușina. Sunt români, am auzit aceasta în mai multe rînduri, care, atunci cînd merg în Occident, se jenează să declare că sunt români. De ce? Eu nu văd de ce. Mi se pare destul de penibil să te ferești de faptul că ești român.

La 100 de ani de la Marea Unire, avem, din nou, forme fără fond?

Avem. Suntem, pe de o parte, specialiști ai formelor fără fond. Pe de altă parte, această situație este una inevitabilă, fiindcă noi am ieșit din alt spațiu de civilizație. Indiferent dacă ne tragem din daci sau din romani: acestea sunt, de fapt, lucruri vechi. Însă, mai recent, noi am ieșit, pe la mijlocul secolului al 19-lea, din civilizația orientală. Elitele se îmbrăcau turcește, vorbeau limba greacă – ca limbă de cultură, de circulație — și scriau cu caractere chirilice. Erau dintr-o altă zonă de civilizație – una pe care, să ne înțelegem, nu vreau să o minimalizez în nici un fel. Orice civilizație are reperele ei înalte și, pînă la urmă, e la fel de valabilă ca și altele. Însă a fost o alegere a românilor, a elitelor românești: ieșim din civilizația orientală și intrăm în civilizația occidentală. Ei bine, lucrurile acestea s-au putut petrece cu oarecare repeziciune, chiar foarte repede, la nivelul formelor. Lepădăm veșmintele turcești și ne îmbrăcăm europenește, ne lepădăm de scrierea slavonă și scriem cu caractere latine, uităm și limba greacă și vorbim franțuzește sau nemțește. Nu au fost lucruri ușor de făcut și e meritul românilor că le-au făcut chiar foarte repede, în cîteva decenii. Dar ar fi fost totuși cam mult să pretindem și fondul respectiv, să pretindem ca fondul occidental să se așeze la fel de repede.

Și acum, pe alte coordonate, repetăm povestea formelor fără fond. Ne-am modernizat pe parcursul cîtorva generații în sens occidental și apoi, în loc să mergem în aceeași linie, a venit nenorocirea comunistă. Comunismul ne-a obligat să ieșim din jocul acesta al occidentalizării și am intrat în zona de influență sovietică și atunci totul s-a dus pe alt drum. După 1989 am revenit la o modernitate occidentală, ne-am întors din nou cu fața spre Vest; e inevitabil să existe aceste decalaje la noi, e inevitabil să luăm mai întîi formele, iar fondul să vină mai greu.

Nu poți să spui că e vinovată nația pentru aceasta; vinovată e întotdeauna istoria. Aceasta este un paradox care cred că trebuie luat ca atare: oamenii fac istoria, dar nu au nici un control sau au un control foarte mic asupra ei.