eveniment
FLORIN TOMA

VIAŢA ROMÂNEASCĂ – O VIAŢĂ. AŞA CUM A FOST

Articol publicat în ediția 1-2/2019

Cu peste un secol de apariţie (de aceea, simpatic ar fi fost ca simpozionul nostru să se intituleze: „România 100 + Viaţa Românească”!) – o apariţie neîntreruptă decât de cele două conflagraţii mondiale, plus de către regimul cripto-comunist din anii ’44-‘46 – publicaţia pe care o omagiem astăzi reprezintă unul dintre marile evenimente de cultură ale secolului XX. Revista ieşeană, atenţie: literară şi ştiinţifică, aşa cum a fost definită încă de la înfiinţare, a beneficiat de conducerea abilă, competentă şi nu mai puţin pasională a doi mari „directori de conştiinţă” ai vremii aceleia: Constantin Stere şi Garabet Ibrăileanu.

Revista îşi are originile în Evenimentul literar, întemeiat la 20 decembrie 1893, de C. Stere şi mutat, în iulie 1894, la Bucureşti, pentru ca, în octombrie, să-şi înceteze apariţia. În paginile acestuia se afirmă „primul val” poporanist, denumit şi „pre-poporanism”. Apoi, un nou „val” se manifestă între 1905-1909, în opoziţie cu mişcarea sămănătoristă, devenită foarte activă, la Galaţi, între 1905 şi 1909. Acolo, H. Sanielevici scoate, pe 15 noiembrie 1905, prima revistă poporanistă, Curentul nou, la care colaborează Spiridon Popescu, Paul Bujor, Jean Bart şi G. Ibrăileanu (ultimul, cu două articole: Poporanismul şi Câteva consideraţii asupra spiritului critic în istoria culturii române, dezvoltate ulterior în revista Viaţa Românească.

La campania dezlănţuită de Sanielevici împotriva lui Sadoveanu, care pune în discuţie valoarea scrierilor acestuia, Ibrăileanu reacţionează vehement în revista gălăţeană. Astfel, se naşte o întreagă polemică între cei doi, ce „a trezit în grupul literar ieşean nevoia de a nu mai apela la revistele altora, ci de a avea o publicaţie periodică proprie, în care să se tipărească, fără nici o reticenţă, opiniile grupului”. De aceea, începând cu numărul 3 al revistei, Ibrăileanu încetează activitatea la Curentul nou.

Grupul ieşean se orientează astfel în vederea publicării unei reviste proprii. Zigu Ornea încadrează acest moment în jurul lui decembrie 1905 – ianuarie 1906. Se pare că iniţial aceştia i-ar fi făcut lui Sanielevici propuneri de a transfera Curentul nou la Iaşi, pe care el le-ar fi refuzat.

Cel mai fervent susţinător din grupul ieşean al ideii înfiinţării unei alte publicaţii a fost G. Ibrăileanu. El intenţiona să creeze o revistă de orientare democratică, la conducerea căreia să se afle o personalitate cunoscută. Ibrăileanu îi propune lui C. Dobrogeanu–Gherea să accepte conducerea revistei, dar acesta refuză. Pentru a înţelege răspunsul negativ al liderului socialist, trebuie menţionat faptul că intelectualul ieşean, la finele anului 1899, părăsise Partidul Socialist, alături de un întreg grup majoritar din capitala Moldovei.

După lungi tatonări cu socialiştii bucureşteni, sortite eşecului, în funcţia de director este numit C. Stere, pentru partea literară şi Paul Bujor, pentru partea ştiinţifică. După cum susţine Z. Ornea, acesta din urmă ar fi fost ales în funcţie în urma refuzului dat de Gherea, pentru postul de codirector. Despre momentul stabilirii sale în funcţie, Stere povesteşte anecdotic într-un articol, publicat în 1933, cum Ibrăileanu a intrat vijelios în biroul său de lucru, năpustindu-se aproape asupra lui: „– Să scoţi o revistă, înţelegi?! Nu mai merge aşa. X… Y… Z… în Foaie de varză, în Rătăciri literare, în Zi-i pe nume… otrăvesc tineretul, falsifică gustul literar, buimăcesc opinia publică. N-ai dreptul… Ai datoria, înţelegi?… Ar fi o crimă să nu…”.

Versiunea literaturizată a lui C. Stere, povestită după aproape trei decenii („Cum am devenit director al Vieţii Româneşti”) ce relatează – cum spuneam mai sus – întâmplarea despre cum a fost somat imperativ de către Ibrăileanu să întemeieze o revistă literară, dacă s-a petrecut, atunci ea a avut loc, probabil, la sfârşitul lui noiembrie 1905. Fiindcă, din decembrie 1905 şi până prin martie 1906, Stere a fost plecat în Basarabia, cu misiune din partea şefului guvernului conservator, Gheorghe Grigore Cantacuzino-Nababul (însă şi cu acordul lui Ionel Brătianu), de a oţeli politic conştiinţele româneşti (să nu uităm că era perioada liberalizării în Rusia, după revoluţia din 1905) şi de a pregăti o gazetă românească în alfabet chirilic, ceea ce s-a şi întâmplat, numită chiar Basarabia.

Într-un Act de asociaţiune, datat 5 octombrie 1907, în legătură cu proprietatea asupra revistei, se menţionează că aceasta era subvenţionată iniţial de şapte persoane: C. Botez, M. Carp, G. Ibrăileanu, Gh. Kernbach, dr. N. Quinezu şi C. Stere. Se menţionează, de asemenea, că directorul „păstrează dreptul de a-şi alege pe codirectorul ştiinţific al revistei”. Paul Bujor se retrage din funcţie, în momentul în care Stere devine prefect la Iaşi, în timpul răscoalelor de la 1907, iar locul său e luat de dr. I. Cantacuzino, care participă la activitatea revistei mai degrabă prin numele şi prestigiul său ştiinţific, el locuind în Bucureşti, încă din 1901.

Aşadar, Viaţa Românească vede lumina tiparului la 6 martie 1906, având înscrise pe frontispiciu numele a doi directori: C. Stere şi Paul Bujor. Subintitulată „Revistă literară şi ştiinţifică”, ea prezintă în primul număr următorul cuprins: Viaţa Românească – Către cetitori, N. Gane – Cum am început să traduc pe Dante (Amintiri), Al. Vlahuţă – Datorii uitate… (nuvelă), P. Bujor – Foloasele studiului biologiei, Al. Philippide – Istoria şi critica literară, A. Stavri – Ursitul (versuri), C. Şărcăleanu (pseudonimul lui Stere!) – Cântarea pătimirii noastre (O. Goga), M. Sadoveanu – Pustiul (nuvelă), G. Ibrăileanu – De la M. Kogălniceanu la d-l Maiorescu, C. Botez – Poezii inedite de Conachi, P. Nicanor & Co., Miscellanea, G.I., Cronica literară (Autori şi curente), P.B. şi dr. P. Bogdan – Cronica ştiinţifică (din ţară şi din străinătate), I. Botez – Cronica pedagogică (Studiul limbilor), C.S. – Cronica internă („Foametea constantă” şi chestia agrară), C. Stere – Cronica externă (Urmările războiului ruso-japonez; Revoluţia din Rusia), Recenzii, Revista revistelor, Mişcarea intelectuală în străinătate, Bibliografie.

În acelaşi timp, s-au obținut promisiuni certe de colaborare constantă, din partea lui N. Gane, Vlahuță, Sadoveanu, Brătescu-Voinești, Jean Bart, D. D. Pătrășcanu, Goga, Coşbuc, Şt. O. Iosif, D. Anghel, Spiridon Popescu, Gheorghe din Moldova, precum şi a câtorva notorii oameni de ştiinţă (dr. Paul Bujor, dr. Ion Cantacuzino, D. Voinov, S. Irimescu). S-a alcătuit, în pripă, o asociație de proprietari (erau 14 la număr, apoi, în 1907, au rămas doar şapte!), care au contribuit băneşte, grosul sumei dându-1 C. Stere (din fondurile primite – consemna mai târziu, aflând faptul, Maiorescu în jurnalul său – pentru pregătirea revistei de la Chişinău). S-au făcut demersuri stăruitoare şi pentru cooptarea unor „prenumeranţi”, cu titlul de viitori abonaţi, folosindu-se, în acest scop, lista abonaţilor ziarului liberal Voința naţională… Ca să vedeţi, aşadar, cum mergeau lucrurile în presa scrisă, încă de atunci!

Primul număr a avut un succes eclatant. Publicistica românească nu mai cunoscuse o astfel de revistă. Depăşea, prin structură şi fizionomie, chiar şi Convorbirile literare din epoca lor glorioasă. Publicul intelectual din ţară, citind cele 150 de pagini ale revistei format carte avea sentimentul că are în faţă un număr din Mercure de France sau Revue de Deux Mondes. Vlahuţă exulta: „Hotărât e cea mai bună revistă din câte s-au încercat la noi şi e aşa de interesantă şi minunat scrisă, c-ar putea să facă cinste oricărei ţări civilizate”. Iar Sadoveanu declara bucuros: „Revista mi-a făcut negreşit o foarte bună impresie. Chipul cum e făcută şi cuprinsul o fac să fie cea dintâi revistă europeană la noi”.

Într-adevăr, Sadoveanu avea dreptate: chiar de la numărul inaugural, ciudăţenia de a-şi fi fixat fizionomia încă de la început, începând cu formula grafică, structura revistei (rubricile permanente), direcţia şi orientarea, totul era aşezat pe piloni fermi. Revista ieşea, din capul locului, matură, fermă şi sigură pe sine. Variaţia va fi apoi conferită de noile contingente de colaboratori. Dar şi aceştia îşi vor înscrie colaborările în structura fixată a rubricilor existente şi în linia generală a publicaţiei.

Directorii anunţaţi pe copertă erau C. Stere şi Paul Bujor, iar secretariatul literar era asigurat de G. Ibrăileanu, neanunţat pe copertă. Însă el era factotum, nimic nu pleca la cules şi la tipar, fără a trece, mai înainte, pe sub privirea şi veghea atentă a criticului care a fost, până în 1931, adevăratul vector al prestigioasei reviste.

Viaţa Românească s-a tras iniţial în 2.000 de exemplare, iar, la cererea librarilor, a mai fost tipărit, din acel număr inaugural, un tiraj suplimentar. În iulie 1906, revista avea 1.800 de abonaţi, iar, prin librării, se mai vindeau 800 de exemplare. Tirajul era de 2.700 exemplare şi se prevedea o creştere a numărului de abonamente, astfel încât, primul an financiar s-a încheiat cu beneficii, după ce i s-a restituit lui C. Stere suma investită pentru apariţie. În 1908, tirajul era de 3.200-3.400 de exemplare, toate vândute. Şi, fapt foarte important, revista ieşeană remunera excelent colaboratorii. De pildă, lui Sadoveanu (s-au păstrat acte şi scrisori probante) i se plătea în 1907, o sumă de 400 de lei pentru un roman şi 100 de lei pentru o nuvelă sau schiţă, iar lui Goga, 150 de lei pentru o poezie.

După o perioadă de eclipsă, din timpul neutralităţii (1914-1916), cei câţiva devotaţi ai revistei fac eforturi uriaşe ca apariţia ei să continue. Astfel că, după eşecuri de a găsi o finanţare constantă, prin energia lui D. D. Pătrăşcanu, care, între timp, se mutase la Bucureşti, a fost constituită „Asociaţia literară şi ştiinţifică Viaţa Românească”. Contribuabilii erau câteva mici bănci din provincie (Piteşti, Focşani, Cluj, Sibiu, Timişoara, Banca Moldovei din Iaşi) şi toți vechii şi noii colaboratori ai revistei, care au achiziţionat, după puteri, un număr de acţiuni.

Reapariţia revistei, la 1 martie 1920, a făcut furori. Iată cum vestea evenimentul prima notă de la Miscellanea: „Conduşi de acelaşi spirit democratic, de aceeaşi dorinţă de a sluji morala şi frumosul, apărători mai presus de orice ai libertăţii de gândire – bunul cel mai mare şi mai înalt al omului – reluăm munca noastră, începută acum patrusprezece ani şi întreruptă în vara lui 1916. Colaboratorilor Vieţii Româneşti, liberi pe gândirea lor, răspunzători de paginile pe care le iscălesc, nu le cerem decât să nu contrazică idealul revistei”.

Cum C. Stere, compromis încă în opinia publică de atitudinea sa din timpul războiului (nu fusese de partea Antantei, pentru că pentru el ea însemna Rusia, dușmanul de moarte al Basarabiei!), nu putea să-şi asume funcţia de codirector, Ibrăileanu a avut delicateţea de a nu-şi înscrie nici el numele pe copertă, deşi toată lumea ştia că el este directorul de facto al revistei, o conduce şi o alcătuieşte ca pe o datorie de onoare.

Sincer convins că Viaţa Românească trebuie să devină un factor de îndrumare în noua constelaţie literară care acum se ivea, Ibrăileanu înţelegea să o facă, el constituindu-se în element liant dintre vechea generaţie scriitoricească şi cea tânără. Astfel, îi găsim aici pe Sadoveanu, Galaction, Agârbiceanu, Jean Bart, Octav Botez, Ibrăileanu, Stere, I. I. Mironescu, D. D. Pătrăşcanu, cei de vârstă mijlocie: Otilia Cazimir, Topîrceanu, M. Codreanu, Constanţa Marino-Moscu. Dar nu lipsesc nici tinerii: Al. A. Philippide, fraţii Al. şi Ionel Teodoreanu, Demostene Botez, Adrian Maniu, Ion Barbu, Aderca, Blaga, Ralea, Vianu, Ioan D. Gherea, D. I. Suchianu, precum şi un „bătrân” care acum se afirma spectaculos, Paul Zarifopol.

Ibrăileanu şi, apoi, Ralea au ţinut să precizeze, în 1924, că „revista noastră ocupă şi azi, ca şi în trecut, o poziţie intermediară între tradiţionalism şi europeism”. Această stare de intermediaritate era raţiunea de a fi a Vieţii Româneşti, realizând, de fapt, o sinteză fericită între tradiţie şi înnoire. Iar tinerele talente, acum apărute, erau insistent solicitate să colaboreze la revista ieşeană. Ba chiar Sadoveanu, intrat din 1928 într-o nouă vârstă de creaţie, prin Hanu Ancuţei, îţi publică aici capodoperele. Despre Ion al lui Rebreanu, blamat cu asprime de N. Iorga în revistele neosămănătoriste, Viaţa Românească scrie, sub semnătura lui T. Vianu, extrem de elogios. Iar Ibrăileanu, cel „vechi”, nu pregetă să dea dovadă de reală comprehensiune faţă de literatura celor tineri. Specialiştii spun însă că se simte, totuşi, în articolele sale, inhibiţia, atitudinea retractilă care stânjeneşte vizibil apropierea de ceea ce ar voi să înţeleagă. Nu agreează, de pildă, versul alb, consideră că poezia nouă n-ar exprima specificitatea ethosului naţional. Din acest punct de vedere, gruparea Sburătorul a lui Lovinescu şi Gândirea lui Crainic aveau incontestabile ascendente. Dar, în acei ani, atitudinea Vieţii Româneşti se caracterizează, printre altele, prin denunţarea misticismului şi afirmarea valorilor spiritului critic, ale raţionalismului, ale democraţiei şi ale toleranţei.

Deja, din 1931, revista se mutase la Bucureşti. Primul număr s-a bucurat de colaborarea lui Sadoveanu, D. D. Pătrăşcanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Radu Rosetti (istoricul), Mihai Codreanu, Lucian Blaga, Tudor Pamfile, Al. A. Philippide, Minulescu, o inedită de Coşbuc, Luca Ion Caragiale, Topîrceanu. Apoi, la fel ca înainte, multe cronici şi recenzii. Cele 193 de pagini ale revistei vesteau, deopotrivă, continuitatea, dar şi înnoirea. Se anunţa dispariţia poporanismului, datorită înfăptuirii marilor reforme postbelice (reforma agrară şi votul universal), la înfăptuirea cărora Viaţa Românească contribuise în mod apreciabil, prin militantismul ei. De asemenea, îmbrăţişând, în spiritul tradiţiei Daciei literare, cultura întregului teritoriu naţional, ea răspândise şi asigurase o percepţie globală asupra României, contribuind la o viziune omogenă a statului unitar român.

Peste doi ani, adică în 1933, Mihai Ralea preia total revista din mâna istovită a lui G. Ibrăileanu (cel care o condusese timp de 27 de ani printre meandrele complicate ale timpului şi istoriei!). Lui i se va asocia la directorat, pentru o scurtă perioadă, G. Călinescu.

O epocă strălucitoare se încheiase. Urma alta, nu mai puțin glorioasă.

În perioada interbelică, Viața Românească, devenită, indiscutabil, o instituţie venerabilă a publicisticii şi presei culturale româneşti, un adevărat templu al literaturii naţionale, a acordat un spaţiu larg dezbaterilor democratice, promovând o literatură realistă, modernă, fără să omită însă recursul la specificul naţional..

Viața Românească a fost fermentul şi catalizatorul intrării culturii româneşti pe noul făgaş al modernităţii, strângând în jurul ei cele mai importante nume ale literaturii secolului XX. Din grupul de colaboratori consecvenţi ai revistei au făcut parte: Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Alexandru A. Philippide, Ionel Teodoreanu, Al. O. Teodoreanu, Paul Zarifopol, Jean Bart. Pe lângă aceștia, la revistă au mai colaborat și: Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae Gane, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Ștefan Octavian Iosif, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Gala Galaction, Octavian Goga, Dimitrie Anghel, Cincinat Pavelescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Adrian Maniu, A. D. Xenopol, Vasile Pârvan, Grigore Antipa, C. I. Parhon, Ion Simionescu, Gheorghe Ionescu-Sisești, Mihail Jora, Artur Gorovei, Iorgu Iordan, Alexandru Graur ș.a.

În 1940, Viața Românească este suprimată de regimul Antonescu. Reapare, sub o formă destul de chinuită, de tranziţie, din noiembrie 1944 până în iulie 1946, sub conducerea aceluiaşi Mihai Ralea (trecut printr-o perioadă de „căinţă”!). Apoi, începând din iulie 1948, apare ca revistă lunară de literatură a Societății Scriitorilor din România. Iar, din martie 1949, străbate dictatura comunistă – aşa cum s-a putut, cu scăderi, cu compromisuri, cu cedări sau echivocuri – până în 1990, editată, ca şi acum, de Uniunea Scriitorilor.

După decembrie 1989, revista îşi transformă alura şi grafica, dar nu şi conţinutul, pe care încearcă să-l conserve aidoma celui din primele apariţii. Şi păstrând aceeaşi rigoare a sumarului, aceeaşi seriozitate stilistică şi, poate, acelaşi aer de conservatorism bine temperat.