poemul invitat
Petru Ilieșu

Vineri, după Joyce

Articol publicat în ediția 1-2/2019

Căci iată
când îl întâlni pentru prima dată pe părintele Conmee
cam la primele rânduri ale paginii 263
domnul Ioachim ținu minte că
”Părintele Conmee surâse și dădu din cap
și (din nou) surâse pornind mai departe către răsărit prin piața Mounjoy”

În josul paginii 263 ”părintele Conmee dădu colțul
și o luă pe calea North Circular”
pentru ca la pagina 264 ”să facă schimb de saluturi în diverse împrejurări”
dar asta numai atunci pentru că
la pagina 265
”părintele Conmee se așeză într-un coț al tramvaiului care pornea”
iar ”la stația de pe calea Howt
părintele coborî
fu salutat de conductor și salută la rândul său”
în pagina 266

Dar iată că la pagina 268
”pe podul Newcomen
părintele John Conmee urcă în tramvaiul de Dollymount”
pentru ca în rândul 6 din josul paginii 290
să ”străbată (acum) cătunul Donnycarney
murmurând vesperele”
și atunci domnul Ioachim
brusc
s-a hotărât să dea paginile înapoi
și efortul i-a fost răsplătit căci la pagina 261:
”trei fără cinci –
tocmai timpul pentru o plimbare frumoasă până la Artane
și tocmai atunci
”când părintele Conmee traversă spre piața Mountjoy”
se trezi înconjurat de o mulțime de personaje
care alunecau cu viteză și siguranță descriptivă
pe lângă el
remarcate sau nu de succesiunea de saluturi de la pagina 264

Când domnul Ioachim se opri din nou la pagina 264
și repetă sărind peste rânduri:
”părintele Conmee îl salută de mai multe ori
cu bunătate…”
și ”Părintele Conmee își scoase pălăria în semn de respect”
”Părintele Conmee îl salută pe domnul Gallager”
iar doi nelucrători ”îl salutară și fură și ei salutați…
și părintele Conmee îl salută pe sergent”

se gândi că surprins astfel
părintele Conmee nu putea fi decât un personaj episodic
că valoarea magică a existenței sale
stă tocmai în aceste saluturi presărate printre fluviul de forme
și formule fizionomice care inundă și se retrag
prin vastele și întortocheatele canalete ale rândurilor
că existența
prezența episodică sau apariția de o clipă
în luminile revelatoare ale intersecțiilor
forma gestul și senzațiile insinuate
brusc surprinse în punctele de întretăiere ale rândurilor
acoperite apoi de fluxul continuu
îl conving pe domnul Ioachim
de verticalitatea pe care anumite celule nesemnificative pentru
întreg ansamblul
o pot declanșa
fără să germineze
fără să susțină
un reorientat nivel pentru un nou flux de rânduri
– o simplă structură-marcă ce să demarce
fără nici un scop aparent
interferențele

Fiindcă salutul-marcă al Părintelui Conmee în zonele de interferență
ale paginilor 200 etc.
în afară de ritmicitatea subtilă și greu perceptibilă
la o lectură neexcesiv de sensibilă
are sonoritatea unei clape de pian atinse la întâmplare
și la intervale care să-i lase timp sunetului să se stingă
cu totul
în melodia mai demult începută
dar care
păstrează latent germenele unei necesare continuări

Și la fel
aparițiile gestuale ale domnișoarei Elvira și ale domnului Ioachim
în intimitatea tulburată de mărturisiri a personajului
poate că nu dau consistență
dar cel puțin incită

-drept pentru care personajul încearcă să reconstituie
o biografie compusă din recuzita celor trei proiecții ale sale
neutrul reflexiv și pozitivul compac tși negativul recuperator
elementar umed și vulnerabil și reproductiv și bizar

Domnișoara Elvira la celălalt pol al unei posibile deveniri
în timp
alternativă
fiindcă totul pare-se decurge într-o succesiune de planuri suprapuse
în care personajul principal al subiectivismului nostru
are simțirea și dispersiile androginului
și-alunecă implacabil în anamorfoză
ca orice fenomen
lăsat în voia imaginarului
peste care – se spune – a plutit aripa frântă a unui înger

Iar dacă în tot acest periplu al său părintele Conmee ar fi fost oprit
de cineva curios să-l întrebe
despre posibila apariție a domnișoarei Elvira
și despre intimitatea presupusă ca o primejdie care ne pândește necontenit
și care s-ar putea chema la fel de bine Annabel Lee
și care
dincolo de orice limite ale împăcării personajului cu sine
continuă experiența proiecțiilor sale
precum un ceasornic care bate altfel
ar fi răspuns doar cu un zâmbet discret
și desigur enigmatic

precum existența intrusă a domnului Ioachim printre saluturile părintelui Conmee
conciliază teme ale compoziției
aparent
sau chiar
fără nici o legătură
sau chiar
o foiletare repetată a paginilor
în căutarea altor semne de recunoaștere
care să ne dea puterea de a ajunge la sfârșitul cărții
unde părintele Conmee ar fi fost dispărut demult
și unde
parte din noi înșine a dispărut demult
odată cu personajele
și timpul care s-a retras pentru a face loc timpului
de după coperta ultimă a cărții
acolo unde
nu mai există decât realitatea
a cărei piele de hârtie dacă o atingi cu degetul
acel ceva din adâncul ei obscur
s-ar putea
să te tragă înăuntru