poemul invitat

Poem pentru un singur cititor

Articol publicat în ediția

Nomina sunt realia

Vă vorbesc despre patul meu din patul meu.
cu capul sub pătură vă spun
că mișcarea e curată pierdere de vreme.
Nu spun că nu există mișcare,
spun doar că mișcarea e inutilă
e ceva fără rost.
De exemplu:
eu când vreau să ajung într-un alt loc
îmi schimb în capul meu numele
cu cel al cuiva care se află în acel loc
și imediat mă aflu acolo unde vreau să ajung.
Ori dacă vreau să mut un obiect dintr-un loc în altul
îi schimb în mintea mea numele
și obiectul se mută unde vreau eu.
Oh, fără mișcare lumea se umple de bucurie,
căci pentru fiecare om și pentru fiecare obiect
a se muta într-un nume nou e același lucru cu a se muta
într-o casă nouă.
Când te muți în alt nume,
la început simți furnicături pe tot corpul
căci literele numelui cel nou se mișcă asemeni furnicilor,
și asemeni mămăruțelor roșii și cu puncte negre pe aripioare
pe pielea ta căutând locul pe unde să intre în tine.
Apoi literele devin ferme ca niște mâini de preot
ce te împing în apa rece a unei cristelnițe și simți chiar
o fulgerare pe creștet ca o foarfecă de gheață
care fulgerător
îți taie moțul.
Și, în sfârșit, ca într-un scutec curat și moale și înmiresmat
intri cu totul în numele nou.
Ieșirea din nume e mai brutală,
căci ai senzația stânjenitoare de bărbat
prins de soț în patul amantei:
cauți cu ochii fereastra, tragi buimac draperie după draperie
iar când o găsești, o deschizi și sari
în pielea goală în zăpadă și fugi
și ca un câine miroși literele din firmele magazinelor
și din reclame căutându-le pe cele care au mirosul tău
și încet-încet îți aduni numele
și intri în el.

Patul

Mi-am construit casa în jurul patului
Patul meu, ca patul Penelopei, e unul cu rădăcină, unul prins pe trunchiul retezat al unui stejar. Camera mea e înaltă ca o hală industrială, cu ferestre înalte și înguste, iar patul e în mijlocul ei. An după an pereții casei s-au apropiat astfel că podeaua s-a umflat ca o cocoașă, ca o coroană de măr, ca un mamelon de sticlă, ca o colină de gheață. Patul meu e tot mai aproape de tavan, cam la șase metri înălțime. Așa că nu cobor niciodată din el. E acoperit cu o pătură albă cu norișori albaștri și un soare mic și galben sub pernă. Iar sub pat legat de fiecare picior al lui am câte un colac de frânghie.
Ani la rând, în ziarele din întreaga lume am lansat cu perseverență și multă dibăcie un zvon: cei care se reproduc în patul meu au parte de binecuvântarea divinități și de raza unei stele cât se poate de norocoase. Așa se face că acum vin mulțimi de bărbați și femei de la mari depărtări și-mi bat în ferestre și-mi aduc daruri și mă roagă să le arunc un colac de frânghie ca să urce și să se reproducă în patul meu și pe pătura mea albă cu norișori albaștri și cu un soare mic și galben sub pernă. Eu, de sus, îi cer bărbatului să-și spună numele lui și-i arunc frânghia. Și mă mut în numele lui. Oh, doamne, ce minunăție este să urci pe-o frânghie privind sub rochia albă și roză și verde și albastră a unei femei, cu ochii la pulpele și coapsele roze și verzi și albastre ale unei femei. Sus, stând pe marginea patului, îi aștept și le spun: „Reproduceți-vă în pace!”. Îmbrac un palton negru peste pijama și mă întorc cu spatele și stau inert ca unul ce nu mai e în numele său. Iar ei, cu gemete, cu strigăte sau tăcuți, se reproduc. Îmi mulțumesc și pe frânghie coboară. Apoi alte bătăi în ferestrele mele înalte, alte rugăminți, alte daruri, alte pulpe și coapse și sexe roze și verzi și albastre.