cronica limbii
ANDREI IONESCU

Schiță de proiect

Articol publicat în ediția 5/2019

În lumea românească se exprimă tot mai des în ultima vreme îngrijorarea față de un fenomen deplorabil greu de stăpânit: deteriorarea limbii.

Nu de mult, cum se știe, Uniunea Scriitorilor a tras un semnal de alarmă printr-un Comunicat: Uniunea Scriitorilor atrage atenția asupra degradării continue a limbii române și a nivelului de cultură în spațiul public (V.R., 1-2/2019).

Ce-i de făcut? Evident, problema nu poate fi rezolvată coercitiv. Și nici urgent, nici definitiv. Dacă este (și chiar este) cu adevărat o problemă, atunci degradarea limbii nu poate fi oprită dintr-odată sau rezolvată odată pentru totdeauna, ci va continua să se producă în chip parazitar, afectându-i dezvoltarea organică inevitabilă. Va continua să reprezinte în spațiul public și în conștiința vorbitorilor o incitație de îndreptare permanentă sau, cum se spune astăzi, o provocare majoră.

Răspunsul scriitorului la provocarea limbii este în fond același cu al tuturor vorbitorilor exigenți, fiindcă nu doar pentru poeți, ci pentru toți vorbitorii unei limbi aceasta este patria lor, locul de conviețuire în care atât drepturile, cât și datoriile de comunicare eficientă dobândesc intensitatea realizării lor plenare și demne.

Prin urmare, la degradarea limbii trebuie să răspundem prin fixarea unui obiectiv de năzuință necontenită: cultivarea limbii.

Degradarea se produce atunci când nu se respectă gradarea, pe care, încălcând-o, o descalifică. A lupta împotriva degradării înseamnă așadar în primul rând a respecta gradarea limbii. Greșelile vor dispărea de la sine sau, cel puțin, se vor împuțina simțitor. Etimologic, greșeala este transgresiune, pe care o putem evita prin gradare. Potrivit definiției de dicționar („împărțirea în grade sau trepte a unei scări de măsură”), prin gradare punem rânduială în toate.

Cu aplicare la limbă, gradarea înseamnă a avea măsură, echilibru, bună cuviință, cumpătare, chizbuință.

Cineva s-ar putea întreba dacă, respectând strict condițiile normative de acuratețe și adecvare, şi numai atât, mai rămâne loc pentru creativitate.

Este loc, desigur, dacă nu confundăm creativitatea cu stridențele și cu acele cutezanțe capricioase la care se dedau copiii teribili ai artei de salon. Adevăratul creator de limbă nu ignoră niciodată norma, însă tocmai pentru că o cunoaște și o respectă e în stare să ocolească exprimarea convențională și ternă. El se ridică la folosirea regulilor cu dezinvoltură, călăuzit, cum este, de un ascuțit simț al limbii, pe care l-a dobândit cu îndelungă răbdare și cu exercițiu. Cenaclurile și atelierele de creație, precum și însușirea „științelor comunicării”, prezente masiv în programele școlare, constituie un instrument prețios pentru cultivarea limbii.

Ca în orice domeniu, performanța nu poate fi obținută fără antrenament. Specialiștii domeniului vorbesc de o intuiție specială (nu neapărat înnăscută, ci și dobândită printr-o cultivare asiduă), în măsură să ne apropie de „sistemul” limbii. La asemenea înălțimi amețitoare, trepezistul nu mai găsește în norme un sprijin efectiv, ci doar repere orientative pentru evoluția fără plasă de siguranță la care îl obligă măiestria: noblesse oblige.

Coborând la nivelul curent de folosire a limbii, este evident că degradarea trebuie descurajată cu energie. Totodată, în mod complementar, trebuie încurajată buna folosire a limbii, prin exemple de exprimare fericită în cât mai variate modalități stilistice. O secțiune a cronicii ar putea fi deci consacrată împlinirilor limbii, iscusințelor ei, modelelor, cu o verificată eficiență pedagogică net superioară vânătorii de greșeli și demascării stricătorilor de limbă.

Devenind conștienți de împliniri, vom prețui mai mult instrumentul maleabil și subtil de care dispunem și vom ajunge să ne apropiem de folosirea lui la capacitatea maximă.

Un alt obiectiv al rubricii de față va fi, desigur, semnalarea și recenzarea unor cărți consacrate limbii române. Ceea ce vom face chiar începând cu numărul viitor.