eveniment

Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/viatarom/public_html/revista/wp-content/themes/twentyfifteen-child/content.php on line 23

PETER HANDKE, PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ 2019

Articol publicat în ediția 11-12/2019

Academia Suedeză a anunțat oficial în prima decadă a lunii octombrie că scriitorul austriac, dramaturg, prozator, scenarist, regizor, poet și eseist, controversatul Peter Handke, este câștigătorul premiului Nobel pentru literatură pe anul 2019. Esența operei sale a fost astfel rezumată de juriul suedez: „pentru influenta creație care, cu ingeniozitate artistică, a explorat periferia și specificitatea experienței umane”. Peter Handke este una dintre vocile cele mai originale și mai pregnante ale panoramei literare și culturale din Europa ultimilor 30 de ani. Născut în decembrie 1942, la Griffen, locuiește de ani buni în Franța, în apropiere de Paris. Scrisul său a traversat diverse faze și etape, de la avangardism la un realism cvasi clasic, am zice flaubertian, ce va să devină model pentru mulți artiști din generația sa. Romanul Absenta, de pildă, (Excelsior Art, 2000, 134 p.) pare o parabolă a vremurilor noastre în care cei patru protagoniști, emblematic întrupați de Bătrânul, Femeia, Soldatul, Jucătorul, se mișcă într-un scenariu cinematografic și evanescent, în tentativa de a evada din monotonia vieții cotidiene, în căutarea acelui je ne sais quoi, ce altceva nu e decât poezia existenței, a misterului și absolutului vieții. Călătoria iniţiatică a celor patru personaje centrale dezvăluie cititorului câte o poveste izvorâtă din propria tăcere, nelinişte, absenţă şi prezenţă, de fapt patru biografii inedite. Drumul celor patru este o transpunere în spaţiul absenţei, unde toate dimensiunile realului dispar, lăsând loc mirajului şi revelaţiei, universalului. «Filmicitatea» prozei a dus la realizarea filmului cu acelaşi titlu, prezentat la Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia şi Viena, 1992. Absenta se distinge prin farmecul istorisirii, prin misterul tipologiilor, prin mirajul romantic al stilului, romanul fiind, de altfel, punct de plecare al unui film de mare succes.

CÂND COPILUL ERA COPIL

Poemul de mai jos de Peter Handke traversează întregul film al lui Wim Wenders, Wings of desire – Aripile dorului, ce poate fi considerat totodată chintesența crezului artistic al romancierului austriac.

Când copilul era copil,

hoinărea cu brațele bălăbănindu-se,

voia ca pârâul să fie un râu,

râul un fluviu

și băltoaca asta o mare.

Când copilul era copil,

nu știa că era copil,

pentru el totul avea un suflet

și toate sufletele erau toate într-unul.

Când copilul era copil

nu avea păreri despre nimic,

nu avea obiceiuri,

ședea adesea cu picioarele încrucișate,

și pe nepusă masa începea s-o ia la goană,

avea un vârtej în păr

și nu știa să pozeze ca la fotograf,

Când copilul era copil

era vremea unor astfel de întrebări:

de ce eu sunt eu, și de ce nu ești tu?

de ce sunt aici, și de ce nu acolo?

când începe timpul să curgă și unde se sfârșește spațiul?

viața sub soare nu e cumva doar un vis?

nu cumva e doar părelnicia unei lumi dinaintea lumii

ceea ce văd, simt și miros?

există cu adevărat răul și oameni cu adevărat răi?

cum de se poate ca eu, ce sunt eu,

nu eram înainte de a deveni ce sunt,

și că acum când eu sunt chiar eu,

nu voi mai fi cel ce sunt ?

Când copilul era copil,

se îneca scârbit de spanac, mazăre, orez cu lapte,

și de conopidă fiartă,

iar acum mănâncă toate chestiile astea, nu neapărat c-ar avea nevoie.

Când copilul era copil,

o dată s-a trezit într-un pat necunoscut

și-acum chestia asta i se întâmplă mai mereu.

Multe persoane i se păreau frumoase

iar acum asta i se întâmplă cu totul întâmplător.

Își închipuia cât se poate de clar Raiul,

și acum abia de reușește să-l bănuiască,

nu reușea să-și imagineze neantul,

iar acum tremură la ideea că ar fi acolo.

Când copilul era copil,

se juca din toată inima

iar acum e cu totul absorbit într-un lucru ca și atunci,

dar numai dacă acel lucru e munca sa.

Când copilul era copil,

Ca să se sature erau de-ajuns un codru de pâine și un măr,

și acum e tot așa.

Când copilul era copil, bacele îi cădeau în mână

așa cum doar bacele știu să cadă,

și-acum e tot așa,

nucile proaspete îi răzuiau limba,

și-acum e tot așa,

și de câte ori urca vreun munte

simțea dorul de un munte și mai înalt

și în orice oraș,

simțea dorul unui oraș și mai mare,

și-acum e tot așa,

în vârful unui copac rupea cozile cireșilor

cu o bucurie vecină cu beția,

așa cum e și-acum,

îi era teamă de orice lucru straniu,

și continuă să-i fie teamă,

aștepta prima zăpadă,

și continuă s-o aștepte.

Când copilul era copil,

arunca un băț spre un copac ca și cum ar fi fost o suliță,

ce continuă și-acum să vibreze.

Prezentare și traduceri de Geo Vasile