profil
Ion Pop

VLAD MOLDOVAN, DUPĂ UN DECENIU DE LA DEBUT

Articol publicat în ediția 11-12/2019

După un deceniu de la debut, Vlad Moldovan îşi adună sub aceleaşi coperţi, sub titlul Band I, cele trei cărţi publicate până acum, – Blank (2000), Dispars (2012) şi Glitch (2017) – la care adaugă, sub titlul b-sides, texte cât o altă carte, mai vechi sau de ultimă oră. S-a scris deja destul de mult şi atent despre această poezie cu ecou amplu în context, mai ales de către confraţi de generaţie foarte sensibili la meteorologia lirică şi a receptării, care cerea voci proaspete şi abordări mai dezinhibate, afişate – şi nu fără un procent de orgoliu – ca fiiind distanţate de lecturile unei critici considerate prea „tradiţională”. Asemenea apropieri erau cumva inerente faţă de o poezie uzând de un „paratext” ce invită încă din titlurile insolite la remodelarea, fie şi parţială, a limbajului comentator. Poetul va recurge consecvent la „americanisme” în circulaţie printre internauţi, solicitând, chiar pentru unii dintre ei, recursul mărturisit la dicţionar, iar pentru cititorii, ca să zic aşa, mai puţin familiarizaţi cu jargonul în cauză ele sunt, poate, chiar intimidante. Efectul de şoc, fie şi relativ, este oricum asigurat şi atrage atenţia asupra situării în plină actualitate a unei sensibilităţi noi ce-şi caută expresia în funcţie de noile „coduri” lingvistice, translate îndrăzneţ dinspre informatică spre literatură. Autorul acestor versuri zice, deci, blank, în loc de lapsus, lacună, gol; scrie dispars, uzând de un latinism prelucrat ad-hoc, în loc de – aproximativ – monstruos; pune glitch pentru eroare sau defecţiune, iar b-side ar sugera reversul unei benzi magnetice, cu trimiteri şi la mai multe formaţii muzicale în vogă… În fine, Band I, nu mai este, ca în nemţeşte, volumul I, ci probabil trupă, formaţie muzicală, cu precădere de jazz; vechiul titlu al poemului lui Ion Barbu, Ritmuri pentru nunţile necesare, era, tot în pas cu moda, atunci nouă, Jazz-band pentru

Însumate, toate aceste indicii ar conduce către o viziune extrem-fragmentară a lumii, vidată de sensurile „tari”, sincopată şi în planul trăirii (impresiei) imediate, şi în cel al memoriei trăitului, o nesiguranţă, în consecinţă, a percepţiei implicând şi o slăbire accentuată a eului receptor şi a individualităţii sale, prins cum e între variaţiuni şi aproximări ale mişcării browniene a „realului” şi ecranul internetului. Trimiterile la diverse stiluri muzicale de ultimă oră s-au şi făcut, poetul însuşi mărturiseşte câteva adeziuni în această zonă, oferind un „tribut” (nu un omagiu!) misteriosului interpret mixer Clutchy Hopkins, glosând şi pe alte care-l pot intriga la prima vedere pe cititor. Însă, odată trecut „obstacolul” acestor prezenţe încă insolite în textele produse de generaţia poetică tânără, frecvent conectată la ordinator şi exersată în comunicarea singurătăţilor de pe facebook, cu iluzia, totuşi a unei fie şi relative comuniuni, cititorul lor nu se mai simte chiar aşa de intimidat, iar interpretarea lor critică pierde mult din prezumtivele complexe de inferioritate atribuite căilor „vechi” de acces către cele scrise. Descumpănirea sperată de unii dintre comentatorii iniţiaţi în slang-ul aflat acum în circulaţie scade mult după micul stagiu de alfabetizare într-ale ordinatorului şi după ce criticul antrenat în alte experienţe de lectură, mai tradiţională sau chiar avangardistă, s-a cam obişnuit şi cu introducerea în versuri, până la exces, a unor sintagme anglo-saxone ce colorează în „actual”, la mulţi poeţi mai recenţi, hipnotizaţi de internet, expresia lirică. Bietul idiom local-provincial cere, nu-i aşa, altoiuri noi, revigorante, ca pe vremea futuriştilor ce vorbeau despre omul mecanic cu părţi înlocuibile…

E de recunoscut, totuşi, că schimbările reale de peisaj în care naturalul modest şi vocabularul mediilor virtuale interferează îşi au şi la poetul nostru răsfrângerea firească, tot aşa cum mobilitatea privirii şi distribuirea rapidă a micilor reflecţii asupra contextelor în cauză dislocă continuităţile cadrului şi împrăştie „impresiile” în direcţii nu o dată divergente, pe măsura instabilităţii perspectivelor şi a slăbirii atenţiei la faptul de viaţă individualizat. Un soi nou de „simultaneism” post-avangardist e pus la lucru în micile poeme, fapt la care obligă, desigur, chiar ritmul vieţii actuale, dar fără uimirile şi entuziasmul de odinioară, căci culorile sunt mai şterse, aglomeraţia permanentă de imagini reduce surpriza şi devine chiar obositoare, de unde un soi de inaderenţă, de paradoxală distanţare. Imaginile nu stau mult pe loc, noul poet aleargă de la un pol şi de la o extremă la alta cu alte „ciubote de şapte poşti”, şi cu „atlasul” nu doar botanic la purtător, iar „ciocnirea” revelatoare pe care o aştepta un Voronca în metropola modernă între oameni care caută neliniştiţi comunicarea se reduce la atingeri de suprafeţe ale eului deja extenuat, obligat să-şi constate marginalizarea. Pe deasupra, aglomerarea până la exces cu termeni informatici abstractizează discursul şi îl face „ermetic” în mare măsură (dar deloc în sensul barbian al termenului, cum s-a sugerat în unele comentarii). Un reflex al mobilităţii şi schimbărilor rapide de pe ecranul calculatorului se vede însă peste tot în compoziţia textelor, cu salturi de la imagine şi o reflecţie la alta, uneori expresive, alteori bruind serios comunicarea, un „zgomot surd din reţea”, cu colajele de micro-naraţiuni ce ar putea rezista uneori şi singure.

Actualizările” de decor şi de vocabular sunt fireşti, aşadar, până la un punct, iar efectul de insolitare despre care vorbeam e cert. Pe anumite porţiuni avem de-a face cu un impresionism „bacovian” adaptat la noile ambianţe tehnice, – să-i zicem „bacovianism intelectualizat” – , alteori intră în joc virtualul cu altoiurile sale pe notaţiile din „realitatea imediată”, deloc spectaculoasă, programat-banală. Noua variantă de „autenticitate” s-ar traduce, deci, prin recea şi telegrafica formulă „2.0”, a unei râvnite „socializări” imediate, plurale, cvasiinfinite cu „ceilalţi”, însă cu paradoxala împingere spre periferii a subiectului comunicant, risipit între solicitările punctuale, înmulţite exponenţial, ale unor realităţi exterioare suprasolicitante şi finalmente obositoare pentru eul asediat până la uitarea de sine. Notaţiile cotidianului comun antrenat din loc în loc de mişcări ”epice” lipsite de energie, cu repetiţii calculate, refuză în chip manifest „viziunea” („asta nu e viziune asta e bending machine”)… Plieri, deci, curburi, devieri, reluări de imagini şi stări pe un zgomot de fond ce distorisonează perspectivele.

Poeziile din Band I, deja în Blank, nu elimină, totuşi, prezenţa unui subiect, slăbit însă mult, ba chiar cutează mărturisiri, impulsuri de confesiune, mărunte „iluminări”, fără să meargă, evident, la articulări retorice care i-ar contura o imagine şi o angajare mai ferme, – sunt mici propoziţii ezitante, notate ca în treacăt în compuneri de „reportaj” secvenţial şi cu elemente epico-descriptive sumare şi împrăştiate, cu discontinuităţi şi sincope obligând la mici-mari sărituri peste alunecările calculate din „terenul” textual. O neglijenţă, deci, studiată, o lăsare în voia hazardului impresiei în înregistrarea lumii obiectelor. Nu lipseşte, însă, nici metafora ce vine adesea punctual şi salutar în ajutorul „situaţiei” de factură metonimică (Eliot rămâne aici referinţa inevitabilă), fapt nu prea frecvent la poeţii zişi „douămiişti”.

Raportările de ordin stilistic s-ar putea face în primul rând la o anumită lirică transatlantică – sunt şi citaţi, din primele pagini, Wallace Stevens (o trimitere la cunoscutul poem al acestuia, cu o sfântă Ursula ce-i oferă în dar Domnului nişte flori şi nişte modeste… ridichi!), şi sârbo-americanul Charles Simic – , iar în spaţiul românesc mai ales la Bacovia, cu poezia lui „săracă”, de ultimă oră: discurs supozitiv, ca din auzite, cu propoziţii şi gânduri lăsate în suspensie, cumva extenuate, cum e şi emiţătorul lor. Ar fi de ajuns unul-două versuri pentru a se rezuma alte zeci de propoziţii echivalente, cu aceeaşi ironie amară ca ingredient discursiv relativizant: „De fapt, nu-i nimic de văzut” – ne spune deja primul vers din volum. „De fapt nu-i chiar aşa de rău nu-i nimic de văzut… Nu-nimic de văzut pe afară e extaz şi e bine”. Dar să mai adăugăm câteva, cam în acelaşi registru: „Afară bang-bang – dădeau cu anotimpuri / nici nu apucam să le spun pe nume”, „Sunt maculat, pe cuvânt, / dar îmi permit o speculaţie molcomă”, „A fost o lume cu oraşele sale”, „la căsuţă ţi-am mai şoptit o dată că nu recuperăm / că adevărul rămâne nestârnit”, „Frumuseţea fără noi şi în neştire / se aşează necontenit pe suprafeţe”, „atenţia vine din plictis”… De la „taverna îngheţată”, transparent bacoviană, din poemul liminar al cărţii, apar numeroase alte locuri care trimit la motive şi sintagme, cu precădere din spaţiul Stanţelor, ca de pildă: „pentru ei o viaţă strâmtă sub un bec slăbit / pentru mine cotituri de terminale în răspăr”, „în capul meu în care toate-s din auzite”, „lucrurile se rezolvă, o, da / pentru că puteam vorbi”, „mici vârtejuri de conjuncturi iritabile”… Ambianţa aproximată de texte ţine de registrul cotidianului în genere banal, cu rare şi modeste irizări de orizonturi mai înalte în miezul obişnuitului („Ai lăsat cana pe pervaz / se aşează ceva / ce dă a lumină”), notaţii ale insignifiantului sunt tratate cu o falsă, ironică emfază – „vine toamna în monitor / Şi lumina-i tresare / răscolitor”, altă dată se vorbeşte despre „duioşia” cu care se apasă pe claviatura ordinatorului, ori se banalizează formulări celebre: „Trecem apa dintr-un pahar de plastic în altul / ne convingem că nu se pierde nimic astfel”; ori în excelente formulări sintetice precum: „o să-şi dea seama cu ei / că numai prin depărtări te poţi bucura”… Altminteri, totul alunecă spre derizoriu, privirea e nesigură, comunicarea e compromisă: „Le-am spus: / O să. O să. / O să vă cotropesc cu inexactităţile mele”, „Lucrurile pe care aproape le văd / se scurg la marginea gazonului”, ”o armată de ocazii pierdute / dădea târcoale corpului / pe care alţii / mi-l atribuie”, „Am învăţat – mesajele / alunecă lângă pervaz – prin sticla geamului / Pică repede şi se sparg de marginea fiecărui corp”… Foarte precară apare şi încercarea de închegare a eului, asigurarea unei geometrii instabile: „Nu mă plâng că / n-am reuşit să refac cubul după model”… O poezie intitulată, tot ironic, Romantik, imaginează un Paris cu… pinguini şi o Natură cvasi personificată care-l atacă pe poetul bănuit că recurge la „comparaţii”, blocând parodic orice tentaţie de înnobilare livrescă a discursului… Dacă refuză exaltările de tip „romantik”, subiectul se „împrieteneşte” altundeva cu „micile animăluţe” de pe o alee de peisaj periferic, în contrast cu imaginea „dragonului de komodo” a lumii sălbatice doar aparent adormite, mărturiseşte a trăi „bucurii imperfecte”, admiţând metaforic chiar creşterea unei oriental-contemplative „flori de lotus pe creştet”… O foarte reprezentativă Odă în cheie pathetică evocă, iarăşi ironic, o lume de „eroi”, personaje, de fapt, din lumea marginală, nedusă la şcoală, uzând firesc de expresia trivială, oameni declasaţi („ăştia la care nu ne iese / şi care deschidem pagina să ne lăsăm produşi cu ”stringenţe” că încălzirea că glaciaţiunea foame-/ tea de / la mii de leghe terorismul şi duşmanii care din / aproape-n aproape…”). Poetul-intelectual, de solidă formaţie filosofică, poate fi întâlnit frecvent în pagini, cu trimiteri la Niezsche, Heidegger, Hegel şi alţii, numai că e nevoit să ia distanţe (auto)ironice, în contextul socio-literar dat, ca The wild bunch, unde propune o expresivă situaţie hilară: „aştept să vină curva / şi între timp mă pun să / citesc originile totalitarismului” (de Hannah Arendt)… Altundeva, nu scapă unei ironii ceva mai blânde Alecsandri, Coşbuc, Goga… Sau, un surâs ironic-amar în Tripon, unde putem citi astfel de versuri, de mic accent naumian: „Încerc să fiu sincer şi să nu le înfloresc. / Mi-am găsit o spărtură în zid / îmi vine până la umeri / şi pot să scriu comod”… Strâmtorată, de fapt, mereu e vocea liric-confesivă a cuiva care se vede printre cei „fericiţi pe linia vulnerabilităţii”, aflat permanent într-un stadiu pregătitor al realizării unor aspiraţii oricât de modeste: „Constatările mele / activitatea lui / Vlad Moldovan este o întreagă propedeutică pentru / ceva care nu mai vine”… Starea de aşteptare rămâne, subiectul aproape că cerşeşte comunicarea (ne putem gândi – într-adevăr – şi referinţa s-a făcut deja într-o recenzie) la nevoia timidă a relaţiei, din poezia unor Adrian Urmanov şi Andrei Peniuc): „Stanţa asta are cuvinte puţine / aşteaptă o muzică, o privire” sau – în traducere „informatică”: „dă-mi o dimineaţă în High Definition”… Sentimentul dominant este, însă, al eşecului întâmpinării „celuilalt”, al unei pânde continue a ceva de „dincolo de abundenţa virtuală”, printre „magnetisme întortocheate” şi instantanee înregistrate automat şi la suprafaţă ale datelor lumii din jur: „click pe tornada din suburbii / click pe vârtejul de zgură, / click click click în faţa caravanelor / supte de furtuni la orizont”…

Alături de astfel de impresii de „reportaj” fugitiv, un număr de poezii evocă acele modeste momente de iluminare, unele trăite, altele doar dorite şi imaginate, răzbind cu dificultate printre obstacolele puse în faţa subiectului de o lume ce nu mai pare sensibilă, trăirile elevat spirituale. Câteodată, confesiunea se lasă rostită liber şi direct, reuşind să realizeze şi o exactă autocaracterizare a atmosferei specifice acestei lirici şi să evidenţieze trăsăturile particulare şi personalul mod de operare ale limbajului poetic în discuţie, ca în aceste note de carnet datate 1 mai 1999: „Scriu acum pe fişele de şcoală şi / mă gândesc că mi-a ajuns. / Viaţa mea, / aproape transparentă, despre zvârcoliri / Metalimbaje în război continuu, un / întreg discurs baroc în care mă mutilez. / Nu mai urmăresc nimic, am lăsat / Acum aici, orice schemă auctorială şi / mi-aş dori o claritate puternică, să devin / translucid şi să plâng.” E o claritate atinsă adesea, servită exigent şi echilibrat de modurile de articulare ale discursului, fie el şi conştient dislocat, însă comunicând în amintitele zone de intereferenţă şi tensiune.

Nu e cazul, însă, să se treacă cu o totală îngăduinţă tocmai peste acele (mărturisite, iată, chiar de autor), complicaţii de ordinul sintaxei textuale şi al asocierilor verbale nu o dată sofisticate, complicate până la un soi de ermetism, de obscuritate fără aură simbolică a gramaticii poemului, numită adecvat „discurs baroc” uzând de „metalimbaje în război continuu”. Vlad Moldovan exagerează în aceste cazuri, lăsând propoziţii brutal suspendate şi, mai ales, opacizând expresia prin exces de abstractizare. Prea abundentă este şi terminologia computerială, începând cu destule titluri trecute inutil în engleză şi continuând cu poemele de sub ele, împestriţându-le ostentativ, fără valoarea stilistică adăugată, de vocabule din acelaşi depozit informatic, cu, adesea, cuvinte foarte rare, al căror sens căutat în dicţionar cere un periculos timp de răcire a emoţiei lirice – atâta cât este admisă de controlul critic al autorului. Iată o mostră: „Entităţi / exulări holiste / din distors / din bunăciune / Deep in the house / adânc îngropat / al inimii / tăciune”, sau: Păşesc pe caldarâm / Şi îmi dau tripuri / Adiministrative: „Cine cade în puful fără număr / E o linie? / Dă o linie! / Ever so lost / La braţ cu extremistu’ / Alegem seturi de stofe / Stricat spurcat / Pe break / Domnul războiului”… În schimb, apar şi simpatice jocuri ritmic-muzicale, în mici compuneri ritmate tradiţional în care obiecte foarte recent intrate în depozitul tehnic sunt asociate cu versuri cu aer folcloric, de pildă antonpannesc, ca în aceste versuri: „drone mici şi integrate/ de prin lume adunate / şi la lumea toate / date”; ori, sub titlul insolit, în engleză (cum altfel?) Filomela by night, de vagă coloratură barbiană: „Văd cum roiuri călătoare / conflagrate trec fatale / sub ochi închişi / tinere din secole trecute / zvârcolind din ’notătoare / se incită / şi-s pierdute / printre macrameuri slute / de carmelian / în grote mute / prevestind tùrnuri totale / în eranţe ideale”… Şi încă, rimând semne ale cotidianului banal: „Aer copt umple odaie / Picură zelos în baie. // La un stâlp se-nvârte viţa / Adumbrind carton de pizza, // Din salon scapără şoapte / Un ibric fierbe cu lapte / Spumegă fără necaz / Baltă albă pe-aragaz”…

Nu e de mirare, aşadar, că Vlad Moldovan a putut fi citit ca o excepţie în contextul generaţiei „douămiiste”, datorită diversităţii şi mobilităţii stilistice şi despărţirii de „mizerabilismul” tern al multor confraţi rămaşi cu privirea la nivelul solului rezidual. Căci sunt destule versurile în care o aură spirituală se lasă bănuită, ca un fel de excepţie frumoasă, ca o nostalgică întoarcere spre valorile „înalte” şi pure, execrate prin vecinătăţi, chiar dacă asemenea urme sunt menţinute într-un regim al discreţiei de către un subiect ce-şi cunoaşte prea bine vulnerabilitatea: „Atunci, odată, am avut / Eu, adică individul acesta / amărât şi ridicol / am rămas acolo / încoronat şi legănat în falduri / de lumină”. O secvenţă de poezie datată 2012, din ciclul b-sides, aproximează exemplar o asemenea stare a eului plasat într-un decor ruinos de amprentă De Chirico, invocând o posibilă (improbabilă) „tihnă” a fiinţei ce nu conteneşte, deşi în surdină, să aspire la momentul transfigurator: „Copacii care au crescut aici. Luna de cinci amiaze în august şi vegetaţia. Liniştea. Turnurile de apă în jurul cărora se agită porumbeii din sate. Nu pot zbura cât pot eu ierta. Pământul de pe pantă şi fierăria care stă să se prăbuşească în gol. Câtă fericire doamne câtă libertate. La la land. / Dar ceea ce părea tot mai uşor / s-a dovedit imposibil pentru mine. / Doar din acea tihnă s-ar fi putut / realiza transmutaţia sau revelaţia”. În acest regim fragil al presupunerilor melancolice şi precare ar fi, poate, de aşteptat să câştige noi reliefuri poezia lui Vlad Moldovan în anii ce vor veni.