cartea de istorie
CHRISTIAN CRĂCIUN

UN ISTORIC DESPRE VIITOR

Articol publicat în ediția 1/2020

În zona științelor umane de la noi, Lucian Boia este singurul care a reușit să impună o schimbare de paradigmă a domeniului său, observa cu dreptate Gabriel Liiceanu. Într-adevăr, „școala Boia” a stârnit vii polemici și severe poziționări, indiferent că ești de acord cu filozofia lui, cu perspectiva asupra istoriei, cu una sau alta dintre ipoteze, cu felul în care privește punctual un eveniment istoric sau altul, o personalitate sau alta, nu poți ignora impactul intelectual pe care felul său de a considera istoria ca narațiune l-a avut într-o cultură în care știința istorică este încă „spadă și scut”, certificat identitar, discurs moralizator. Demitizarea care i s-a reproșat, o spune el însuși într-una din primele cărți care l-au impus, nu trebuie transformată ea însăși într-un mit.

Acest mic eseu, Întrebări fără răspuns (sau cu prea multe răspunsuri), sub o sută de pagini, este despre limitele cunoașterii istorice, o meditație lucidă și sceptică despre lumea de azi și mai ales despre cea de mâine. Istoricul, înțelegem din această melancolică perspectivă, are de făcut față unei neașteptate ispite: a crede că perfecta cunoaștere a trecutului îl face stăpân asupra viitorului, a crede că îi oferă secrete chei magice de previziune sau chiar temeiuri de inginerie socială a acestuia. Scriind despre încălzirea globală, întâlnirile cu alte posibile civilizații galactice, miracolul occidental, originea vieții, religia și soluțiile ei de salvare a omului, cauzalitatea în istorie, viitorul speciei umane autorul enumeră, cum spune încă din titlu, întrebări. Dileme ale omului de azi pentru care istoricul refuză să se transforme într-un fel de guru, de călăuză. Sunt „întrebările fundamentale ale condiției umane” interpretate la instrumentul științei istorice.

Melancolia evidentă a eseului – scris cu o simplitate stilistică mai rar întâlnită într-un spațiu cultural care iubește încărcătura barocă – ține de situarea celui care, „aplecat peste marginea” domeniului său, încearcă să răzbată dincolo, rezumând întrebările ceasului istoric în care ne aflăm. Lucian Boia a mai scris despre viitor, fie și dacă ne gândim la eseul său despre Jules Verne. Acum, pornind de la premisa, evidentă cred pentru un istoric serios, că „viitorul s-a dovedit imprevizibil”, autorul se mulțumește să inventarieze nedumeriri. Venind din claritatea metodologică a unui Karl Popper, Lucian Boia înțelege că orice postulare a unei legități a istoriei înseamnă o posibilă siluire a ei pentru a intra în tiparul acestei legi. Nu se poate experimenta în istorie și ideologiile utopiste care au vândut speranțele perfecțiunii au produs, cum știm, enorme hecatombe. Într-o carte de acum vreo doi ani, Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei, (eseul pe care-l comentez aici este o urmare directă) Lucian Boia atrăgea atenția asupra deosebirii elementare între Istorie, ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, și istorie, reprezentările noastre – nenumărate – asupra a ceea ce s-a întâmplat. Singurul obiectiv, modest, pe care și-l asumă istoricul este de a desluși în „prezent” un moment de inflexiune, și de a încerca să dibuie încotro o apucăm de la această răspântie. Autorul lucrează cu o deosebire între scenarii și profeții. Primele doar ne provoacă să ne gândim la urmări, la „care este urmarea faptului că…” și sunt, prin definiție, multiple. Profețiile spun că „așa va fi” și au avut de multe ori (tot istoria ne învață asta, firește) consecințe nefaste. „Să nu uităm însă că nu noi vom decide, ci Istoria. E important, desigur, să-i dăm o mână de ajutor, dar nu o putem obliga. Poate că, totuși, se va îndura de noi și vom avea parte de vremuri ceva mai bune”. Așa se încheie cartea. Scepticismul epistemologic al istoricului îl ferește de idealizări metodologice sau faptice. „Marele avantaj pe care-l prezintă viitorul este acela că se poate imagina orice despre ceea ce va fi sau nu va fi într-o bună zi”. Prezentul ne obligă aproape cotidian să conștientizăm că trăim pe o „planetă a condamnaților”. O arcă tot mai fragilă, scârțâind groaznic din toate încheieturile. O soteriologie devine, atunci, imperios necesară. De aceea un capitol este dedicat cu aplicație religiei. Nu se ocupă ea de lumea mai bună, nu oferă, indiferent de formă, speranța mântuirii? Este unul dintre scenariile de care vorbeam. „Chiar amăgire să fie, un asemenea scenariu e de natură să dea un sens vieții”. E mult, e puțin? Sugestia este că, oricum, este ceva esențial. Că eseistul atinge aici filozofia, mai degrabă decât istoria factuală, e de așteptat. Din această chestiune derivă direct întrebarea asupra vieții și a morții. Pe care istoricul și-o pune, firește, sub forma evoluției demografice și economice (câtă populație mai suportă planeta?), sau etice. Progresele medicinei, biotehnologiei și altor științe au prelungit viața omului, au făcut chiar posibil să avem „piese de schimb” pentru trupul nostru. Francis Fukuyama, în Viitorul nostru postuman. Consecințele revoluției biotehnologice, din 2002, analiza deja consecințele asupra condiției umane și ale societății, posibilitatea, de exemplu, de a ajunge la o clasă de „stăpâni” care-și vor permite costurile unei prelungiri indefinite a vieții și la una de „sclavi” rămași robii limitelor biologicului. „Dar lumea postumană ar putea fi mult mai ierarhizată și mai concurențială decât cea din prezent și, ca rezultat, plină de conflicte sociale. Ar putea fi o lume în care orice idee de «umanitate împărtășită» se va fi pierdut, fiindcă am amestecat genele umane cu unele provenite de la atât de multe specii încât nu mai avem o idee clară despre ceea ce este o ființă omenească. Ar putea fi o lume în care o persoană a ajuns să trăiască în medie un secol sau două, așezată într-un cămin de bătrâni și așteptând o moarte care nu mai vine. Sau ar putea fi acel gen de tiranie blândă imaginată în Minunata lume nouă, în care toată lumea este sănătoasă și fericită, dar a uitat ce înseamnă speranța, frica sau lupta”. (p. 250) „Tehnici tot mai sofisticate ne ajută să nu murim atât de repede, să murim mai încet”, scrie Boia. Și, atunci, putem relua altfel întrebarea: este prelungirea vieții o fericire sau o condamnare la depresie? O povară socială deja a devenit. Și, mai departe: este istoricul condamnat să devină un „moralist”? Pozitivismul mecanicist este, de fapt, un „cauzalism”, orice fenomen x este rezultanta unei cauze sau fascicul de cauze. Pe care pozitivistul se iluzionează că le poate cunoaște și înțelege. În fond, eseul lui Boia este unul despre cauzalitate în istorie. Reductibilă la imposibilitatea raționamentelor deductive în cunoașterea istoriei. Nasul Cleopatrei este, in aeternum, o chestiune insolubilă. „Chiar stăpânind perfect cauzele (ceea ce oricum e o iluzie) nu știm niciodată ce o să se întâmple, înainte de a se întâmpla”, rezumă autorul cazul școală al primului război mondial, ale cărui cauze le analizează în câteva pagini. „La întrebarea «de ce» tot n-am găsit încă răspunsul. Misterul rămâne de nepătruns”. Este, poate, surprinzător să descoperim în istorie un fel de „știință misterioasă”, (scuze de oximoron). Poate că toate științele, inclusiv cele „tari” (vezi fizica ori matematica) au spre „marginile” lor astfel de zone de penumbră, în care lucrurile nu mai sunt atât de evidente ca în centrul expus în plina lumină a cunoștințelor, experimentelor și raționamentelor. Cu atât mai mult asta este valabil pentru o umanioară, precum istoria, văzută de autorul nostru în ultimele sale cărți dintr-un punct de vedere larg antropologic, un fel de „explicare a omului” în mediul în care a fost proiectat de divinitate sau de legi bio-chimice, nu contează.

Un alt cerc al analizei se întinde până la chestiunile cosmologiei și ale apariției vieții. Încă nu suntem în stare să creăm viață. Nici măcar să înțelegem cum a apărut viața din materia ne-vie. Boia îl citează pe Hawking (care pune o întrebare tipic heideggeriană de fapt): de ce există Universul? Pentru a trage concluzia: „Însă de ce toate acestea? Ce e nebunia asta care se numește Univers? N-avem nici cea mai vagă idee, și mă îndoiesc că vom afla vreodată”. Un alt exemplu de „inexplicabil” ni-l oferă dl Boia analizând preeminența, puterea Occidentului. Nimic nu îndrituia în istorie să prevedem că Europa, mărunta peninsulă de la coada Asiei, cum s-a spus, va deveni, practic, farul civilizației planetare. „Ca întotdeauna istoricii încearcă să lămurească fenomenul. Și, ca întotdeauna, n-au cum verifica dacă au sau nu dreptate”, rezumă istoricul nostru. Într-o lume tot mai concentrată în satul planetar, tot mai densă demografic și informațional, autorul presupune că schimbările climatice devin principala sfidare la adresa civilizației. Și a istoricului, obligat să-și extindă cercetarea de la nivelul unor etnii, popoare, comunități, cum o făcea în mod tradițional, la nivelul speciei. „Dacă privim lucrurile mai de sus, foarte de sus – prea de sus? – vedem cum nesiguranța Istoriei se înscrie în misterul de nepătruns al Universului și al condiției umane. Ce înseamnă această lume și ce căutăm noi în ea? Nu știm și nu vom ști. Suntem prinși într-un joc pe care nu-l înțelegem, un joc fie lipsit de sens, fie încărcat cu sensuri, dar sensuri imposibil de pătruns de gândirea umană. Vom face încă nenumărate descoperiri. Vom străbate, poate, cândva, galaxiile, dar la Marele Secret tot nu vom reuși să ajungem”. (Un joc fără reguli) Cărțile din urmă ale profesorului Boia îmi par un exercițiu de smerenie, prin această testare a limitelor specialității. Ce putem ști studiind istoria? – e întrebarea nerostită a acestor eseuri. Și cu corolarul: la ce ne folosește această știință pentru a ne grădinări viitorul? Astăzi ni se livrează cotidian și în cantități industriale scenarii ale distrugerii. De la cele climatice, la cele cosmice, la războaie, tradiționale ori „asimetrice”, informaționale, pandemii etc. „Un vânt de anarhie bântuie planeta.” Ce spor de cunoaștere aduce, în acest context, istoria? Adică interpretarea Istoriei pe care ne-o propune acest exercițiu de interogație. Raționalitatea unei evoluții liniare a Istoriei ne pare tot mai mult doar unul dintre miturile care-i sunt aferente. Înțelegem acum că schimbarea de paradigmă despre care aminteam la început nu ține numai de schimbarea metodelor de cercetare, a unghiului de abordare, mereu invocata demitizare ș.a.m.d. Schimbarea ține de altitudinea perspectivei. Istoria se deschide de la factual spre filozofic. „Ne putem aștepta la orice, inclusiv la ceea ce nici prin minte nu ne-ar trece”.

Lucian Boia, Întrebări fără răspuns (sau cu prea multe răspunsuri), Humanitas, 2019