interferențe spirituale
LIVIU BORDAȘ

De la fachiri la tantrism. Yoga și receptarea ei lexicografică (I)

Articol publicat în ediția 6/2020

Atitudinea oficială față de yoga se poate distinge și în rezistența establishmentului lingvistic în privința terminologiei ei, echivalentă cu rezistența față de realitatea pe care o acoperă. În perioada interbelică, cuvântul yoga nu exista în niciun dicționar al limbii materne a lui Mircea Eliade. Lucrări importante, precum cele ale lui Lazăr Șăineanu, Ioan-Aurel Candrea și August Scriban, îl ignoră. El va fi consemnat abia de Dicționarul explicativ al limbii române (DEX). Până atunci, dicționarele rețin doar un termen analogic, a cărui legătură cu yoga era însă cunoscută unui număr redus de oameni educați.1

Fachir și fachirism

Încă din secolul al XIX-lea, fachirul își câștigase un loc al său în imaginarul comun al românilor, dar unul grevat de ambiguitate și confuzii. O broșură publicată în 1854 la Iași se intitula chiar Fachir. Dar nici Lexiconul de la Buda (1825), nici Dictionariulu limbei romane (1871) al lui Laurian și Massim nu înregistrează cuvântul. Cea mai veche atestare lexicografică pe care am identificat-o – dar probabil nu cea dintâi – e în dicționarul francez-român (1840) al lui Petrache Poenaru și Florian Aaron, care a avut mare circulație în epocă. Fakir este echivalat cu derviș și explicat ca „un fel de călugăr mahometan ce se preumblă prin țară și trăiește cu milostenii”. Marea majoritate a dicționarelor din a doua jumătate a secolului îl ignoră. Câteva îl explică scurt drept „călugăr mahometan” sau „călugăr”.

Cu acest înțeles, aplicat cu precădere dervișilor și sufiștilor, cuvântul era cunoscut de pe vremea când românii intraseră în contact cu Imperiul Otoman. Călătorii europeni și dominația colonială în India au adus în Occident un nou sens al lui, dezvoltat în perioada moghulă: cel de hatha-yoghin sau ascet care își câștigă necesarul vieții prin demonstrații publice ale capacităților sale psihosomatice ieșite din comun. Dar sub acest nume intrau adesea și contorsioniști și iluzioniști fără vreo afiliere religioasă sau spirituală. Deși termenul e deja folosit cu cel de-al doilea sens al său în presa românească din primele decenii ale secolului al XIX-lea, lexicografia l-a reținut mult mai târziu.

Abia în prima enciclopedie română, publicată de ASTRA la cumpăna dintre secole, fachirul e legat de subcontinentul indian. Fakir, însemnând în arabă „sărac”, e explicat aici ca fiind „numele asceților mohamedani, mai ales din India” (II, 1900). În articolul „hypnotism”, Nicolae Vaschide scrie că „fakirii din India ca și călugării de la muntele Athos au practicat încă din îndepărtatele timpuri somnul provocat prin sugestie sau hypnotism”. Doctorul Vasile Bianu va relua fraza în articolul corespunzător din Dicționarul sănătății (1910), dezvoltând-o într-un mod interesant: „popii din India să adorm uitându-să ceasuri întregi la vârful nasului lor și călugării din muntele Atos la buricul lor”. Fachirul putea fi înțeles așadar ca un „popă” indian.

Următoarele lucrări lexicografice merg și mai departe. Ele scot fachirul din sfera islamului, considerându-l simplu „indian”, fără vreo precizare denominațională, dar îl păstrează în mod generic în sfera oamenilor consacrați unei vieți religioase (pustnic, călugăr etc.). Dicţionarul universal al limbei române al lui Lazăr Șăineanu, care a avut zece ediții între 1896 și 1947, explică fakir ca „un fel de pustnic penitent la indieni”. În Mic dicționar (1929) al lui Enea Hodoș, consacrat neologismelor, fakir e definit la fel de scurt ca „pustnic, cerșitor indian”.

Enciclopedia Minerva (1929), care-și propunea să o înlocuiască pe cea publicată de ASTRA, definește fachirul – scris pentru prima dată cu ortografie românească – drept „ascet mohamedan și brahman în India, care, neglijându-și exteriorul, își chinuiește trupul ca astfel să ajungă curat și fără păcate în lumea cealaltă”. Deși reapare islamul, apare și prima asociere explicită – chiar dacă nu întru totul corectă – cu spațiul religios al hinduismului. Nu toți fachirii aparțineau primei caste, dar probabil „brahman” semnifică aici „hindus”.

Prima definiție mai cuprinzătoare e oferită de Ioan-Aurel Candrea în Dicționarul limbii române din trecut și de astăzi (1931). Fakirul este „un fel de călugăr indian care trăește din milostenii, împinge austeritatea până la limitele extreme și săvârșește acte dureroase de penitență și de chinuire a trupului; unii din ei se arată publicului mânuind șerpi veninoși, fără a suferi de pe urma mușcăturilor lor, uimesc lumea ca prestidigitatori neîntrecuți, ba chiar se lasă a fi înmormântați de vii și sunt desgropați și readuși în viață după câtva timp.” Articolul e ilustrat cu două desene, care – așa cum informează prefața – sunt menite să lămurească noțiunile puțin cunoscute sau să precizeze mai bine definițiile prea sumare. Primul înfățișează un fachir gol, „îngropat de viu” într-un fel de cavou, păzit de un oștean și asistat de un alt fachir. Imaginea nu e prea clară, dar indianul pare a fi întins pe un pat de cuie. În cel de-al doilea desen se poate vedea un fachir cu un mare turban rotund, o lungă barbă albă, ținând în fiecare mână câte un șarpe. Considerat a fi un neologism curent, termenul provine din arabă prin intermediul limbii franceze.

Fascicula din Dicționarul limbii române (1934), publicat de Academie, preia simplu vechea definiție a enciclopediei ASTRA, revenind astfel la culoarea confesională. La fel face Dicționarul limbii românești al lui August Scriban (1939), explicând totuși că „fachirii trăiesc din pomană, nu muncesc, n-au casă și n-au ca îmbrăcăminte decât o zdreanță de stofă cu care se încing”. Și el consideră cuvântul un împrumut din franceză, dar menționează forma mai veche facîr, provenind din turcă.

Deși Scriban observă cele două origini ale termenului, el ratează straturile semantice diferite care le corespund. Enunțul său face un pas înapoi față de definiția propusă de Candrea, punând fachirii în clasa comună a asceților religioși și restrângându-i la religia musulmană. Și pasul lui Candrea este unul mic, făcut chiar fără a sesiza diferența dintre categoria generală a asceților religioși și cea specială a celor care stăpânesc tehnici psihosomatice de tip yoghinic. Pe lângă prestidigitație, fachirii sunt caracterizați prin acte de austeritate și penitență, datorită cărora dobândesc rezistență la durere (patul de cuie), imunitate la venin și capacitatea de a-și suspenda temporar funcțiile vitale (înmormântarea de viu). Abia această din urmă performanță indică în mod clar stăpânirea tehnicilor respiratorii și psihofiziologice din yoga.

Cu toate că, așa cum am văzut, termenul fachir are o omologare lexicografică destul de veche, niciun dicționar nu înregistrează deocamdată vreun derivat al său, precum fachirism sau fachirie.

În perioada comunismului sovietizant, Dicționarul limbii romîne literare contemporane (II, 1956) – așteptat cu nerăbdare de oamenii muncii și de „activiștii pe frontul culturii” – adaugă fachirului o nuanță de mistificare, definindu-l drept „călugăr sau ascet cerșitor din India, care se dă drept făcător de minuni.” El oferă și trei citate, alese din autori „progresiști”, în care termenul e folosit metaforic: „patul de tortură” al fachirului (Geo Bogza, Cartea Oltului, 1944), sămânța care germinează în câteva minute (Gala Galaction, Bisericuța din Răzoare, 1914) și „autosugestia” ca explicație a stării de meditație profundă sau de contemplație (Calistrat Hogaș, În Munții Neamțului, 1912). Toate sunt obișnuite clișee asociate fachirismului. Articolul „autosugestie” reia citatul respectiv. Fachirul mai apare într-un citat la articolul „travesti” (Ion Pas, Zilele vieții tale, III, 1950), care va fi preluat, peste trei decenii, de seria nouă a Dicționarului limbii române (alături de un citat din Ionel Teodoreanu – La Medeleni, II, 1926 – în articolul „scheletic”).

Conexiunea între fachir și yoga este făcută pentru prima dată, în mod explicit, în Dicționarul enciclopedic român (II, 1964), care evită atât miraculosul, cât și soteriologicul din definițiile anterioare. Fachir este un „nume dat călugărilor musulmani rătăcitori (derviși), adepți ai sufismului, precum și călugărilor hinduși care practică exercițiile mortificatoare yoga.” Amândouă aceste categorii monahale trăiesc din pomenile „credincioșilor”. În sens extins, termenul se aplică „hipnotizatorilor și iluzioniștilor de circ, îmblânzitorilor de șerpi etc.” Scopul și efectul exercițiilor yoga ar fi, conform articolului, chinuirea trupului, o viziune care corespunde vechii imagini de penitenți a fachirilor. Cele două nuanțe semantice ale termenului vor fi reluate, în forme foarte concentrate, de Micul dicționar enciclopedic (1972), fără a pomeni însă yoga (nici în edițiile din 1978 și 1986).

Legătura fachirilor cu yoga e reiterată în Dicționarul explicativ al limbii române (1975). Considerând fachirul tot un „călugăr sau ascet musulman ori hindus”, DEX precizează că el „practică exercițiile yoga” și trăiește din contribuțiile „credincioșilor”. Această mențiune, păstrată în edițiile publicate până la sfârșitul secolului, va fi eliminată mai apoi, nu înainte însă de a fi preluată de alte dicționare.2

Singura lucrare lexicografică care face distincție între fachir, „călugăr indian”, și derviș, „călugăr musulman” este Dicționarul analogic și de sinonime al limbii române (1978), cuprinzând cu precădere cuvinte din vocabularul activ al limbii. Grupul termenului călugăr e pus în legătură cu seriile analogice ascetism, așezământ de cult, cler și singurătate. Totuși, ocazional, se va reveni la înțelesul de „ascet musulman”.3 Iar în lucrări fundamentale,4 ca sens curent al termenului fachir va fi luat sensul său extins: „prestidigitator”, „scamator”, „prezicător”, „hipnotizator”, „iluzionist”, „vrăjitor”, ba chiar „îmblânzitor de șerpi” sau „îmblânzitor de circ”.

Și fachirism a fost tratat cu aceeași reticență precum yoga. În primul deceniu al secolului al XX-lea el apare în titlul cărților de ocultism ale lui Constantin K. Nicolau, iar în perioada interbelică, formula „fakirism-yogism” însoțește reclama lor. Se găsește, de asemenea, în scrisul unor nume importante ale culturii române, precum Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, Panait Istrati, Lucian Blaga, Tudor Vianu, George Călinescu, Ion Vinea și în traduceri din mari autori străini, de la Dostoievski la Remarque. Cea mai veche ocurență metaforică pe care am identificat-o la o răsfoire a periodicelor datează din anul 1924, termenul fiind întrebuințat de Păstorel Teodoreanu cu referire la Mihail Dragomirescu. În 1925, Sextil Pușcariu, Alexandru Hodoș și alții îl folosesc în mod repetat în legătură cu Iuliu Maniu (care era, de altfel, poreclit „fachirul”).

Dar în ciuda faptului că se afla de mult timp în uz și dobândise chiar un sens figurat, cuvântul nu e reținut de niciun lexicon. Pușcariu primea cu mare parcimonie neologismele în dicționarul Academiei. Nici autorii DEX-ului nu l-au recunoscut în prima instanță, deși în anii ’60 reapăruse chiar în titlurile articolelor unora dintre promotorii yogăi.5 Abia Dicționarul de neologisme (1978) îl tâlcuiește ca „ansamblu de fenomene în aparență extraordinare, atribuite puterii supranaturale a fachirilor”; iar în mod familiar, desigur, ca „scamatorie”. Suplimentul DEX-ului (1988) preia sintetic enunțul, adăugându-i o nuanță: fachirismul este și „arta de a săvârși asemenea fapte”. Prima definiție lexicografică a fachirismului se va perpetua nu doar în versiunile postcomuniste ale dicționarului de neologisme, ci – prin intermediul DEX-ului – și în majoritatea celorlalte lexicoane.

Amândouă aceste dicționare consideră fachirism un substantiv neutru, provenind din limba franceză (unde este masculin). Dicționarul ortografic românesc (2001), publicat sub egida Academiei de Științe a Republicii Moldova, va decide că este totuși masculin, fără formă de plural.6 Îndreptarul basarabean are ca model Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM), dar niciuna dintre edițiile acestuia nu înregistrează fachirism.7

Yoga și yoghism

În ciuda faptului că despre yoga scriau mai mulți oameni de frunte ai culturii interbelice – precum Mircea Eliade, Lucian Blaga, Anton Dumitriu, Theofil Simenschy ș.a. –, dicționarele limbii române ignoră cu desăvârșire cuvântul. Dintre enciclopediile generaliste, doar Minerva (1929) îl înregistrează. În Enciclopedia Cugetarea (1940) e menționat de mai multe ori în articolul consacrat lui Eliade, dar exclusiv în titlurile scrierilor sale.

Cel care reprezenta filosofia în comitetul de redacție al Enciclopediei Minerva este Romulus Demetrescu (1892-1972), profesor la Seminarul Pedagogic Universitar din Cluj, însă colaboratorii lui nu sunt numiți. Yoga, considerat termen filosofic, e definit ca „un sistem de filosofie mistică indiană, care recomandă ajungerea veșniciei, a limpezirii sufletului și a izbăvirii lui de existența mizerabilă și trecătoare a vieții, prin adâncire lăuntrică și ascetism.” Se mai precizează că „sistemul yoga formează fundamentul buddhismului”. În secțiunea „filosofie” a articolului „India”, yoga este enumerată între cele șase „sisteme brahmanice” dezvoltate din Vede și Upanișade. Cel mai vechi este „doctrina Sankhya”: „ea nu cunoaște existența vreunui zeu creator și are multe legături cu credința populară; afirmă contrastul dintre spirit și scop [sic!recte corp] și realitatea lumii și sufletului individual.” Despre yoga se adaugă doar că e un „sistem filosofic” înrudit cu cel dintâi.8

Așadar, de la prima ei definire lexicografică, yoga este circumscrisă de realizarea veșniciei și izbăvirii, versiune neaoșă pentru „nemurire și libertate”. Ea e înțeleasă ca o filosofie mistică, deci aplicată, însă ceea ce se spune despre partea practică, adâncirea lăuntrică și ascetismul, e atât de general încât poate corespunde oricărui praxis metafizic-spiritual. Nici o aluzie la yoga posturală sau la „puterile” dobândite de yoghin, care deveniseră o componentă definitorie a fachirismului.

Cuvântul nu este înregistrat nici de primele mari dicționare tipărite în comunism – Dicționarul limbii romîne literare contemporane și Dicționarul limbii romîne moderne –, elaborate în anii ’50, sub influența tezelor leninist-staliniste. Spre deosebire de lexicoanele anterioare, ele nici nu conțin litera y. La cel dintâi a participat și Alexandru Rosetti, prieten al lui Eliade și cel care-i facilitase publicarea versiunii revăzute a tezei de doctorat la Editura Fundațiilor Regale. Limba literară era, conform lingvisticii sovietice, „limba scrisă”. Dar, după 1947, cuvântul yoga dispăruse și din discursul public și din publicații. Putea fi deci considerat un neologism care n-a pătruns în limba literară generală și, prin urmare, ignorat de dicționarele ce inventariau partea activă a vocabularului.

El apare pentru prima dată tot într-o lucrare generalistă, la începutul anilor ’60, când se putea scrie din nou despre realitatea pe care o numea. Autorii articolelor din Dicționarul enciclopedic român (1962-1966) nu sunt nici ei indicați, dar în colectivul de „Filozofie, logică, istoria religiei, ateism”, singurul redactor care avea unele cunoștințe în acest domeniu este Ion Banu (1913-1993), profesor de istoria filosofiei la Universitatea din București.9

Conform articolului, yoga – însemnând în sanscrită „comuniune” și „contemplație” (sic!) – este o „școală tradițională ‘ortodoxă’ a filozofiei indiene, fundată prin sec. I î.e.n., pe baza unor tradiții mai vechi, de înțeleptul Patañjali, care a dat o interpretare teistă doctrinei sankhya. Yoga preconizează adâncirea autocunoașterii în vederea eliberării eului individual de contingențele vieții materiale și a contopirii cu spiritul universal, brahman, prin extazul mistic (samadhi). Exercițiile ascetice ale yoghinilor (încetinirea la maximum a respirației și a bătăilor inimii, realizarea stării de insensibilitate totală etc.) sunt practicate de adepții a numeroase secte religioase indiene.”

Origine, scop și mijloace: câte o propoziție pentru fiecare, conform ideii clasice despre concizie (cine?, ce?, cum?). Dar sursele autorului – sau o parte din ele – nu sunt lucrări academice. Cea de-a doua frază, centrată în jurul termenilor „eu individual” și „spirit universal”, reflectă imaginea yogăi răspândită de teosofism și neovedantism. Ea este departe atât de puruṣa și prakṛti, cât și de kaivalya din yoga darśana. Cea de-a treia conține ideea stăpânirii complete a fiziologiei, devenită centrală în Haṭha Yoga, dar finalitatea exercițiilor e contaminată cu vechea imagine despre fachirism. Această întreită reprezentare populară – furnizată de fachirism, teosofism și neovedantism – va greva definiția termenului în toate dicționarele următoare.

Articolul dedicat filosofiei indiene enumeră yoga printre cele șase școli „ortodoxe” (numite darșane), întemeiate de înțelepți semilegendari între secolele VII și II î.e.n. În viziunea autorului, ar fi existat o „luptă ideologică” între „şcolile materialiste (carvakalokayata) sau care conţineau elemente materialiste (nyaya, vaişeşika, sankhya)” şi „şcolile idealiste (yoga, vedanta)”. Iată așadar dialectica marxistă a contrariilor manifestându-se între activiștii sāṃkhya, mai progresiști (teoreticieni ai atomismului), și cei ai școlii yoga, mistici retrograzi, care nu sunt înregistrați cu nicio contribuție filosofică. În articolul „fachir”, așa cum am văzut, călugării hinduși practică „exercițiile mortificatoare yoga”. În cel despre antroposofie, yoga apare ca una dintre practicile mistice vechi, alături de maniheism (sic!) și cabalistică.10

La sfârșitul deceniului îi acordă atenție o altă operă lexicografică, de această dată specializată. Primul dicționar de filosofie publicat în România comunistă, în anii ’50 – o făcătură sovietică, apărută în 1939, la apogeul stalinismului, iar apoi remaniată în funcție de congresele partidului –, ignorase filosofia indiană.11 Față de acesta, noul Mic dicţionar filozofic (1969), deși stătea tot sub egida ideologiei marxiste, părea să aducă o boare de primăvară. El e coordonat de doi dintre conducătorii colectivului de filosofie al Dicționarului enciclopedic român, ale cărui rezultate și experiență au fost, în mod explicit, transferate aici. Cea mai mare parte a redactorilor micului dicționar provin din colectivul celui enciclopedic. Ion Banu se numără printre ei. Între timp publicase o carte despre filosofia Orientului antic, dar cel de-al doilea volum al ei, care trebuia să se ocupe și de India, nu va mai apărea niciodată.

Articolul consacrat yogăi îl preia textual pe cel din dicționarul enciclopedic. Modificările sunt minimale. În primul rând, „contemplație” ca sens al termenului sanscrit yoga – probabil o greșeală redacțională – a fost corectat aici în „contopire”. Apoi, Patañjali este scris cu vechea ortografie franceză (Patandjali), care fusese adoptată și în rusă. Aceasta se poate să fi fost forma originală din articolul lui Banu, iar corectura conform transliterării academice (împreună cu cea nefericită în „contemplație”) să se datoreze revizorilor lucrării enciclopedice. În fine, aici se adaugă că exercițiile yoga sunt practicate nu doar de adepți ai sectelor religioase, ci și de adepți ai doctrinelor filosofice-religioase indiene. După cum indică ortografierea numelui fondatorului lui yoga darśana, e posibil ca această definiție să provină dintr-o enciclopedie rusă sau franceză.

Yoga este menționată și în articolul despre Vede, ca una dintre cele șase școli „ortodoxe” ale filosofiei indiene, la temelia cărora stă autoritatea vedică. În articolul „mistică”, ea apare drept curent și doctrină mistică din hinduism. Definiția misticii12 corespunde felului în care e prezentată yoga, ca o contopire extatică a eului individual cu spiritul universal. Termenul se regăsește și în titlurile scrierilor lui Eliade din articolul care-i este consacrat. Ele sunt însă citate în mod amatoristic și cu greșeli, de către un autor care, în mod vădit, nu-l simpatiza pe vechiul „adept al trăirismului”.13 E și singurul dintre aceste articole care va trebui rescris în cea de-a treia ediție a dicționarului.

Înaintea ei, definiția yogăi este din nou preluată textual de o altă lucrare generalistă, Mic dicționar enciclopedic (1972). Ion Banu, identificat acum ca membru al Academiei de Științe Sociale și Politice, se numără și aici printre colaboratori. O singură modificare apare în propoziția despre exercițiile yoghinilor, care dobândiseră între timp o largă acceptare în societatea românească. Dispar adepții sectelor și doctrinelor filosofice-religioase, precum și atributul „ascetic”, care e transferat în trecut (“practicate inițial de asceți”). Noile versiuni din 1973 și 1978 ale dicționarului de filosofie vor lăsa însă fraza neschimbată, făcând astfel posibilă asocierea yogăi posturale moderne cu religia și sectarismul.

Chestiunea înregistrării termenului yoga în dicționarele limbii române are și un aspect lingvistic special: problema literei y. Aceasta nu era considerată a face parte din alfabet, ci apărea doar în cuvintele străine acceptate care păstrează grafia limbii de origine. Unul dintre primele exemple de astfel de cuvinte era chiar yoga.14 La începutul anilor ’70, voci importante din comunitatea lingviștilor pledau pentru „rezolvarea problemei literei y și a eventualei ei introduceri în alfabetul limbii române” în cazul cuvintelor străine deja acceptate, precum yoga.15 Din punct de vedere lingvistic, așadar, admiterea în limbă a vocabulei fusese recunoscută începând din anii 1962-1966, prin Dicționarul enciclopedic român, dar în calitate de xenism (neologism neadaptat). Pentru a fi neologism (adaptat), ea trebuia scrisă ioga, ceea ce se făcuse ocazional atât înainte de război, cât și în anii ’60.16

Nu știm dacă yoga a fost inclus în Dicționarul limbii române chiar de la reluarea lui, în anul 1959. Acesta era un proiect de lungă durată, iar literei y i-a venit rândul să fie tipărită abia după o jumătate de secol, timp în care s-au petrecut numeroase schimbări.

Primul dicționar al limbii române care înregistrează cuvântul este DEX (1975), unde apare tot ca xenism. Și definiția lui o preia, rezumativ, pe cea din Dicționarul enciclopedic român, dar o împarte în două sensuri, de-a lungul liniei dintre teorie și practică. În înțeles propriu, yoga este o „școală filozofică indiană care urmărește adâncirea cunoașterii eului în scopul eliberării lui de viața materială și al contopirii cu spiritul universal”. Prin extensie, este un „ansamblu de exerciții care duc la stăpânirea deplină a organismului uman prin încetinirea la maximum a respirației, a bătăilor inimii și prin realizarea stării de insensibilizare totală”. Această diferențiere într-un sens prim, metafizic-mistic, și unul extins, psihosomatic, este foarte discutabilă și ar putea fi justificată doar prin prisma receptării yogăi în imaginarul occidental modern.

DEX precizează că yoga provine din engleză și/sau franceză, dar modul în care o face nu clarifică dacă a venit din engleză prin intermediul limbii franceze sau a fost preluat simultan din ambele limbi. Nici azi nu s-ar putea trage o concluzie certă decât în urma unei cercetări complete și detaliate a ocurențelor sale istorice în limba română încă de la începutul secolului XX. O astfel de cercetare va adăuga, foarte probabil, un al treilea canal de circulație a termenului înspre spațiul nostru: germana.

Dicționarul de neologisme ignoră yoga în primele două ediții ale sale (1961, 1966), înregistrând-o abia în cea de-a treia (1978), ca și cum ar fi un împrumut recent (din franceză). O face probabil sub influența DEX-ului, dar enunțul său e tributar tot Dicționarului enciclopedic român sau versiunii corectate din Mic dicționar filozofic.17 Conform acestuia, yoga „recomandă contemplarea, imobilitatea absolută, extazul mistic și practicile ascetice” în scopul eliberării și uniunii mistice.

În același an apare ultima ediție a Dicționarului de filozofie, considerabil amplificată și îmbunătățită, dar care nu schimbă nimic în ceea ce privește yoga. Un spațiu mult mai amplu îi va fi acordat de alte două dicționare specializate, elaborate într-o lungă perioadă de timp, începând din a doua jumătate a anilor ’60. Domeniile lor, psihologia și pedagogia, demonstrează interesul de care yoga ajunsese să se bucure printre specialiștii acestor discipline și oferă un element de context în privința implicării Institutului de Cercetări Psihologice și Pedagogice din București în „afacerea” Meditației Transcendentale.

1 Perioada care ne interesează cu precădere aici acoperă secolul XX până în 1989. Ultimele trei decenii au fost discutate selectiv, în măsura în care sunt relevante pentru evoluția fenomenelor din epoca anterioară. Nu am luat în discuție receptarea familiei lexicale a cuvântului gimnosofist / ghimnosofist, folosit încă dinainte de Cantemir în forme variate (inclusiv în traducere slavă, nagomudri), dar rămas livresc și puțin atestat lexicografic.

2 Lazăr Șăineanu, Dicționar universal al limbii române, ed. revăzută și adăugită (1995-1996); Dicționar enciclopedic ilustrat (1999); Noul dicționar explicativ al limbii române (2002); Noul dicționar universal al limbii române (2006); Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române (2007); Dicționar universal ilustrat al limbii române (IV, 2010).

3 F. Marcu, Mic dicționar de neologisme (1986); Dicționar explicativ al limbii române de azi (2007).

4 Dicționarul limbii romîne moderne (1958); Dicționarul explicativ al limbii române (1975, 1996); Gh. Bulgăr, Dicționar de sinonime (1993, 2000).

5 Sorin Stănescu, „Fachirismul, mit și realitate”, Almanah Știință și Tehnică 1966 (București, 1965), pp. 145-147.

6 Prima lui versiune, DOEOM (1990), bazată pe DOOM (1982, 1989), nu-l înregistrează.

7 Adjectivul fachiric, referindu-se la fachiri sau fachirism, va intra în dicționare abia în mileniul trei. F. Marcu, Marele dicționar de neologisme (2006); Noul dicționar universal al limbii române (2006); Marele dicționar ortografic al limbii române (2008); Dicționar universal ilustrat al limbii române (IV, 2010).

8 Se face referință la operele câtorva indianiști (Max Müller, Paul Deussen, Victor Henry), dar sunt citate exclusiv lucrări generale de istorie a filosofiei semnate de Deussen, Alfred Fouillée și Salomon Reinach.

9 Ion Banu avea în biblioteca sa cartea lui Eliade, Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (1936), dar nu a reușit să treacă de primele trei pagini ale introducerii. Sublinierile și adnotările sale arată că unele dintre lucrurile care i se păreau a fi mai importante în această lucrare științifică erau „filosofia specific etnică” și „ortodoxia” yogăi. S-a oprit din citit după ce Eliade expunea teza conform căreia yoga era o creație a elementelor aborigene, pre-ariene, care a fost întâmpinată cu rezistență de invadatorii indo-arieni și acceptată într-un târziu, abia după ce a fost reinterpretată. Caracterul „specific etnic”, cum formulase Banu, nu se referea așadar – dezamăgindu-i așteptările – la o „rasă de stăpâni”, ci chiar la „masele oprimate”, în numele cărora profesorul de filosofie propaga ideologia marxistă.

10 Maniheismul e definit totuși ca mișcare religioasă”.

11 Mark Moiseevici Rozental, ‎Pavel Fedorovici Iudin (coord.), Mic dicţionar filozofic, traducere din limba rusă, Editura de stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1954; reed., 1955. O nouă ediție rusă, în 1963, va remedia această lipsă.

12 „Orientare în cadrul religiei sau gândirii filosofice religioase care afirmă posibilitatea unirii directe, a contopirii sufletului individual cu divinitatea.”

13 Două cărți ale lui Eliade, una cu titlul și data publicării greșite, sunt transformate într-un singur titlu: Yoga. Imortalitate și libertate. Patanjali și Yoga-Sutra (1960).

14 V. articolul consacrat literei y în Dicționar enciclopedic român (IV, 1966).

15 Luiza Seche, Limba română corectă. Probleme de ortografie, gramatică lexic, București, Ed. Științifică, 1973, 382 p.” [recenzie], Limba română (București), XXIII, nr. 3, mai-iunie 1974, pp. 256-258 (258).

16 Un singur exemplu din ultima perioadă: un subcapitol din cartea lui Eliade, Aspects du mythe (1963) a fost tradus în română „Când un ioghi se îndrăgostește de o regină…”. M. Eliade, „Aspecte ale mitului. Mitologia Memoriei și a Uitării”, în românește de Sanda Râpeanu, Secolul 20 (București), nr. 9, 1967, pp. 6-17 (6).

17 Precizarea că yoga înseamnă în sanscrită „contopire” face legătura cu Micul dicționar filozofic.