Regina Maria printre cei aleşi. Am ales acest adjectiv de preţ ca echivalent pentru spaniolul raro, provenit, ca şi cuvântul românesc rar, din latinescul rarus, al cărui sens figurat era rar (în felul său), neobişnuit, deosebit, extraordinar. Rara puella, la Propertius, este o fată cum rar găseşti, iar rara facies, la Ovidiu, este o fiinţă de o rară frumuseţe. Astăzi spunem curent că excelenţa face diferenţa, sau invers, ceea ce de fapt e totuna.
Nu e aşadar nicio extravaganţă în această alegere, confirmată de altfel de dicţionare. Cuvântul ales este definit în DEX ca un lucru deosebit, distins, remarcabil, scump, rar.
În literatura spaniolă cuvântul raro are o rezonanţă specială, pe care i-a conferit-o marele poet nicaraguan Rubén Darío, „divinul”, neîntrecutul „îmblânzitor al cuvintelor”, cum l-a numit Ortega y Gasset. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea Rubén Darío a publicat un volum de siluete literare cu acest titlu, Los raros, în care evoca o seamă de scriitori contemporani cu care se simţea solidar şi care se distingeau printr-o înnoire tulburătoare şi oarecum ciudată în raport cu epoca, pentru unii derutantă, dacă nu chiar şocantă în cadrul unui mănunchi de creaţii literare cu orientări stilistice foarte diverse (ca orice prezent ce nu şi-a decantat încă valorile) şi care îşi proclamau cu tărie caracterul modern, pe care de altfel curând avea să i-l recunoască fără reţineri posteritatea.
Rar este, pentru Rubén Darío, bunăoară, contele Lautréamont, cu jobenul său de funingine conică şi lavaliera incandescentă în lumina „moartă, gazoasă şi verzuie” a bulevardelor Parisului, pe atunci pustiite de vântul Comunei ce pătrundea în cotloane mucezite. Dar alese sau rare nu sunt doar aspectele nemaivăzute pentru că ar fi „lucruri fără chip”. Ales sau neobişnuit e şi Ibsen, ajuns la ţărm „în barca lui de stânci scandinave”. Mai mult, aleşii trăiesc în toate limbile, în toate epocile. Există un tărâm al celor aleşi, un fel de ţară a minunilor.
Reluând consideraţiile acestea destul de vagi ale lui Rubén Darío, autorul cărţii recente cu acelaşi titlu, poetul catalan Pere Gimferrer, membru al Academiei de Litere, observă într-o scurtă precuvântare (El país de los raros) că aleşii sunt aceiaşi şi totuşi mereu alţii. Dacă pentru Rubén Darío aleşii erau cei neobişnuiţi, cei depărtaţi, cei inactuali şi neadaptaţi, opuşi tradiţiei sau pur şi simplu străini de ea, astăzi, la distanţă de un secol, situaţia s-a schimbat, fiindcă epoca noastră concepe în mod diferit tradiţia sau, altfel spus, tradiţia noastră include modernitatea de atunci, ba chiar pune accentul principal pe ea, revendicându-se de la Baudelaire şi de la poeţii blestemaţi de altădată.
„Ceea ce e astăzi frecvent – scrie Gimferrer luându-şi reperele din lumea hispanică – a fost neobişnuit cu douăzeci de ani în urmă: de la Borges, Cortázar şi Gombrowitz până la Rosa Chacel şi Juan Benet. Pe lângă neaşteptatul şi neobişnuitul care-l atrăgeau pe Rubén Darío, ales mai este şi ceea ce trăieşte pe nisipurile mişcătoare ale impreciziei, ceea ce locuieşte, asemenea unui personaj al lui Proust, dans le monde des à peu près: totul este sau poate fi rar în zona neobişnuitului aşa-zicând cunoscut de toţi. Aleşii sunt musafirii de piatră ai literaturii şi ai lecturii”.
În sfârşit, ultimul paragraf al acestui mic tratat despre tărâmul celor aleşi în care Gimferrer vede „cealaltă opţiune sau poate apropiatul nou chip al modernităţii”: „Modernul e modern fiindcă există neobişnuiţii, aleşii care pregătesc schimbarea, într-un culoar bătut de vânturi reci, fără timp, sub o limpezime de ceară şi de mătase. Voi convoca aici aceste chipuri care se mişcă într-o lumină neatinsă, neprihănită”.
Printre ele se află şi chipul marii regine a românilor, Maria, pe care noi o evocăm cu fervoare şi recunoştinţă astăzi, în pragul centenarului unirii, pentru care ea, folosindu-se de marea influenţă de care se bucura în cercuri înalte, s-a luptat cu atâta abilitate vocaţională şi hotărâre. Pe Gimferrer nu avea cum să-l impresioneze acest aspect, probabil necunoscut lui, dar evocarea din volum are în schimb meritul de a fi remarcat un lucru esenţial pentru aleasa regină în calitate de scriitoare: autenticitatea cuceritoare a poveştii vieţii sale. Scrierea reginei Maria este pentru el o operă aleasă pentru că e prezidată de firescul exprimării. Pentru că principala ei caracteristică e naturaleţea, lipsa afectării. Destul pentru a-i rezerva un loc memorabil în peisajul literar al epocii moderne.
Trebuie să amintim că nu e prima dată când regina Maria a atras atenţia lumii literare europene. Cu mult înaintea lui Gimferrer, la scurt timp de la apariţia Amintirilor, Virginia Woolf scrisese cu entuziasm despre regină şi-i remarcase talentul. Nouă este, la Gimferrer, situarea ei pe tărâmul celor aleşi. Pentru poetul catalan regina Maria, depănându-şi firul propriei sale vieţi, a izbutit să străbată timpul cu graţie şi adevăr. Oglinda ei de cuvinte, plimbată de-a lungul unui drum în care destinul şi caracterul tind să se suprapună, surprinde acea fărâmă de omenesc etern ce biruie uitarea.
Un mic adaos ce iese din planul strict literar: noi, românii, preţuim înainte de toate în Amintirile reginei iubirea spontană pentru noua ei ţară, pe care viitorul avea să i-o dezvăluie „în toată minunăţia ei”, şi ale cărei suferinţe din anii războiului, împărtăşite în modul cel mai direct şi exemplar în postura de „mamă a răniţilor”, aveau să-i umple sufletul de acea compasiune profund înfiorată, de acea neuitată nici astăzi (formularea îi aparţine) dureroasă duioşie.
Cartea aceasta vine de foarte departe. Distanţa nu ţine de timp: a fost terminată în noiembrie 1933 şi exemplarul pe care l-am citit a fost tipărit la Paris în ianuarie 1937. Distanţa nu ţine de limbă. Nu ştiu în ce limbă a fost scrisă, dar, având în vedere că nu a fost franceza în care a ajuns în mâinile mele, pare verosimil să fie vorba de engleză sau de română, limbă de aceeaşi familie cu limbile romanice din ţara noastră.
Distanţa despre care vorbeam nu ţine nici măcar de spaţiu: aceasta e o carte care tratează despre Europa. Distanţa e dată de rapiditatea cu care această Europă s-a risipit. În urmă cu mai puţin de o jumătate de veac, manufacturile imperiale scoteau, pe lângă ediţia curentă, un exemplar unic din această Poveste a vieţii mele, pe hârtie japoneză, pentru autoare, regina Maria a României. Nu provenea dintr-o obscură stirpe de depărtări balcanice, căci era fiica ducelui de Edinburg. Şi n-a trăit în zile greu de descifrat: era regină consoartă când s-a produs atentatul de la Sarajevo. Atâţia ani – până în 1927, pe tron, şi pe urmă, puţin peste zece, în retragere până la moarte – atâtea glasuri şi tăceri şi chipuri în mai mult de şapte sute de pagini de text, pentru ca apoi totul să umple o ambianţă impalpabilă şi vânturată.
Pe frontispiciul tomului doi, de exemplu, un citat din Nietzsche. Alături, regina apare într-o fotografie în profil, cu uniformă de colonel al regimentului IV Roşiori şi un panaş impresionant ce împodobeşte chipiul, prins cu o cureluşă bine strânsă, s-ar spune că a fost desenată cu trăgătorul, care se potriveşte de minune cu strălucirea albă a obrazului şi cu părul buclat. Povestea începe în comitatul Kent, în 1875, într-un mare conac de piatră cenuşie, cu un larg parc englezesc şi păduri întinse şi ample orizonturi unduioase. O deviză de la bun început: „Caracterul e destinul”. Fără îndoială, avem de a face cu un caracter puternic, mergând până acolo încât a avut de gând – de vreme ce nu trebuia să întreacă măsura nici în uscăciune, nici în pasiune, nici în sentimente – să-şi scrie propria viaţă la persoana a treia, ca şi cum ar fi vorba de altcineva, dar a înlăturat apoi această posibilitate, fiindcă totul ar fi părut prea puţin natural, iar regina a detestat întotdeauna afectarea. Există, într-adevăr, un destin: o galerie cu coloane năpădite de flori în aer liber, în faţa Mării Negre, în România; sau, într-o călătorie în Scoţia, un capot de velur roşu rubiniu; sau, la jubileul reginei Victoria, o rochie ţesută cu mici perle strălucitoare care-şi gradează tonurile de la roşu aprins la albastru de safir; sau nişte trăsuri spaţioase cu două roţi imense, vopsite într-un roşu viu, la Malta; sau în ziua nunţii, la castelul Sigmaringen, o rochie de mireasă de mătase grea, de un alb mat, cloşată.
Desigur, la început, „politica era ceva străin pentru noi şi nici nu bănuiam măcar existenţa problemelor sociale”… Nu sunt acestea nişte memorii politice; şi nu întâmplător se opresc prudent puţin după atentatul de la Sarajevo. În mod aproape incidental, ca pe un lucru spus în treacăt, aflăm că regina se simţea mai în largul ei cu conservatorii decât cu liberalii, chiar dacă aceştia erau, de bună seamă, oameni serioşi, care-şi ţineau cuvântul dat; şi bineînţeles că o răscoală ţărănească se putea încheia cu legi mai blânde şi cu acordarea unor terenuri de păşune mai întinse. Nu există însă raţiuni pentru a aştepta cu adevărat aici mai multă politică decât în epistolarul doamnei de Sévigné. Timpul ia în stăpânire totul şi şterge datele politice imprecise. Vedem o dimineaţă de primăvară la Moscova, cu parfum de liliac în lumina soarelui şi mii de lumânări reflectate în iconostas şi un covor de culoarea purpurei la încoronarea ultimului ţar. „Toate chipurile par tulburi şi vaporoase”. În faţa grădinilor de pe insula lui Ovidiu, Carmen Sylva, cealaltă regină a României care a fost de asemenea scriitoare, îi primeşte în saloanele sale pe Sarasate, pe Sarah Bernhardt şi pe Catulle Mendès. Rigodonuri şi contradansuri în lumina filtrată de hârtia pastel a unei proze care, aşa cum voia Eliot, a cucerit timpul reuşind să-l străbată. Întoarsă de la o plimbare de sfârşit de veac în Bucureşti, purtând o mare pălărie neagră în formă de barcă, cu două pene lungi de struţ, una albă şi alta neagră, regina României poate fi văzută în aburul propriei sale oglinzi de cuvinte.
Prezentare şi traducere ANDREI IONESCU