clasici revizitați
MIHAI ZAMFIR

MIRCEA ELIADE (1907-1986)

Articol publicat în ediția 4 / 2017

Cel mai celebru scriitor român al exilului anticomunist şi unul dintre foarte puţinii români ridicaţi, în domeniul umanist, la reală notorietate internaţională a rămas pînă astăzi o personalitate controversată. Comentat superlativ în anii săi de celebritate ştiinţifică şi imediat după dispariţia în plină glorie, el a avut după aceea parte de contestări violente pe motive ideologice. Un variat cor format din savanţi mărunţi şi complexaţi, ce se ocupaseră ani de zile de indianistică sau de istoria religiilor, fără a produce însă lucrări cît de cît notabile, au început să-i reproşeze lui Eliade nu orientarea sa ştiinţifică, ci cele cîteva articole de simpatie legionară scrise spre finele anilor ’30, articole care, evident, contraziceau frontal „corectitudinea politică”. Schema care funcţionase în cazul lui Heidegger sau Jauss i-a fost aplicată întocmai şi lui Eliade. Într-o istorie a literaturii române, derivele politice ale autorului nu pot fi trecute cu vederea, dar locul acestuia în şirul ilustru se fixează doar în funcţie de textele sale literare, indiferent de moda politică a zilei.
Astăzi, după treizeci de ani de postumitate şi după ce agitaţia mediatică din jurul numelui său se stinge treptat, portretul scriitorului poate fi trasat cu oarecare precizie, mai ales pentru că între timp scrierile rămase în manuscris i-au fost aproape toate publicate. Eliade a aliat o memorie formidabilă cu o capacitate de a scrie ieşită din comun. Rezultat – o operă uriaşă şi de mare diversitate (ştiinţă, literatură, istorie culturală, filozofie, memorialistică, jurnalistică literară şi politică). Cantitatea enormă de cărţi în diverse limbi şi pe diferite spaţii culturale îl apropie de altă mare figură a culturii noastre din secolul XX, de Nicolae Iorga, pe care Eliade l-a venerat încă din adolescenţă. E posibil ca „modelul Iorga” să fi stat discret în spatele tuturor întreprinderilor eliadeşti, de la jurnalistică la sintezele de mare anvergură.
Asemenea calităţi esenţiale pentru un savant s-au combinat în cazul de faţă cu o trăsătură mai puţin obişnuită, care la el le-a dominat însă pe toate celelalte: un simţ extraordinar al competiţiei, pornirea instinctivă de a fi cel dintîi indiferent de domeniul confruntării. Ideea de preeminenţă în grup i-a orientat adolescenţa, tinereţea şi maturitatea, pînă în ultimii săi ani. Astfel se explică frenezia de a publica articole pe cele mai diverse teme încă de pe băncile liceului, astfel se explică scrierea de romane autobiografice tot în calitate de licean (Romanul adolescentului miop), ca şi formarea unor grupuri de colegi antrenaţi în proiecte comune, iniţiate şi coordonate însă de el, de Mircea Eliade. Pînă la vîrsta de 18 ani, momentul intrării la facultate, publicase deja nu mai puţin de 100 de articole.
Viitorul scriitor şi-a văzut studenţia ca pe o perioadă fundamentală a existenţei: pornirile sale de vedetă juvenilă îşi dau acum drumul cu forţă sporită. Apare deja drept figura centrală a unei confrerii de studenţi străluciţi ce va sta mai tîrziu la baza Criterion-ului. Călătoreşte în străinătate pentru a absorbi cultura la sursă şi pentru a face din lucrarea sa de licenţă o apariţie remarcată. Profită de voiajurile în afara ţării pentru a aborda personalităţi străine de primă mînă, luîndu-le acestora, de exemplu, interviuri (precum lui Papini, la Firenze, în 1927). Îşi afişează sus şi tare pretenţiile la recunoaşterea publică, fie şi cu riscul de a înfrunta ierarhia universitară şi de a stîrni furia lui Iorga într-o polemică inedită cu marele savant, polemică ce a dus la suprimarea revistei studenţeşti insolente.
În febra dorinţei de afirmare cît mai rapidă, învăţăcelul în filozofie Mircea Eliade dorea să îmbrăţişeze toate ştiinţele umaniste: şovăie între speculaţia filozofică pură, învăţarea limbilor străine exotice (sanscrita şi ebraica), studiul popoarelor primitive şi al miturilor lor sau fascinaţia Orientului. India şi practicile yoga îl atrag de timpuriu. Pentru moment, imensa curiozitate se traduce doar prin jurnalistică susţinută, tot mai perfecţionată stilistic de la lună la lună, atacînd o tematică ameţitor de variată. Studentul-jurnalist Eliade devenise personalitate de viitor, pe care profesorul său Nae Ionescu începuse deja să conteze. S-a aflat, precoce, în fruntea generaţiei sale. Fără vocaţia şi ambiţia de a fi mereu primul, nu ar fi ars etapele cu asemenea viteză.
Încă din liceu şi din universitate s-a arătat irezistibil ataşat de exotismul spectaculos, de ineditul care străluceşte; nu a studiat doar ceea ce toţi colegii săi studiau (literele şi filozofia în varianta lor clasică), ci domenii asupra cărora nici un român nu-şi aplecase pînă atunci privirile – precum mitologia popoarelor puţin cunoscute, civilizaţiile dispărute, lumea orientală. În fond, marea aventură indiană petrecută la vîrsta de doar 20 de ani a ascultat de aceeaşi chemare a Orientului, personificat de India eternă. A studia arhaitatea la originile ei, a căuta tradiţiile universale acolo unde ele au rămas încă vii, întorcînd spatele Europei civilizate – iată proiectul juvenil căruia Eliade i s-a consacrat cu entuziasm.
Să nu ne imaginăm însă că cei trei ani petrecuţi în India (1928-1931) au reprezentat pentru studentul bucureştean o recluziune studioasă: învăţarea sanscritei, pentru a citi în original unele texte clasice, s-a combinat la el cu o mulţime de alte tentaţii şi proiecte, cu o viaţă mai degrabă trepidantă decît retrasă. În India duce paralel o existență de student şi o viaţă socială intensă, în lumea europenilor fixaţi acolo şi a cărturarilor indo-britanici: îşi pefecţionează astfel engleza. Va călători enorm, de-a lungul şi de-a latul subcontinentului, ajungînd în cele din urmă în Himalaia pentru un sejur demonstrativ. Va încerca experienţe extreme, precum cele legate de practicile yoga. Va trăi însă mai ales iubiri furtunoase, experienţe erotice intense, şi nu numai cu legendara Maitreyi, ci şi cu numeroase alte fete.
Decorul şi atmosfera indiană nu îl vor împiedica să scrie româneşte, dimpotrivă, îl vor împinge spre inventarea unei vieţi duble: compune romanul Isabel sau apele diavolului, care va deveni astfel romanul său de debut editorial, precum şi prima parte a romanului Lumina ce se stinge. Va continua mai ales să trimită în ţară articole pentru gazete, deoarece ziaristul simţea nevoia să-şi împărtăşească în scris aventurile extraordinare. Concomitent întreţine o abundentă şi susţinută corespondenţă (cu savanţi specialişti în mentalităţi arhaice, cu prietenii rămaşi la Bucureşti, cu familia). O activitate deci variată, ce nu se limita deloc la sanscrită şi la cultura indiană.
Fără să-şi dea, probabil, el însuşi seama, India şi perioada petrecută acolo vor juca un rol formativ esenţial. Nu doar mai multe încercări epice se vor inspira din lumea indiană, dar stagiul din India îşi va pune amprenta asupra activităţii sale ştiinţifice ulterioare. Studiile din deceniul patru, primele sinteze publicate la Paris în anii exilului sunt toate scrieri peste care umbra Indiei planează constant.
Susţinuta activitate desfăşurată în India ne pune în faţa problemei centrale a personalităţii eliadeşti – şi anume raportul dintre literatură şi ştiinţă, dintre erudiţie şi fantezie în opera sa. Viitorul savant s-a confruntat cu ea încă din anii studenţiei, iar problema a rămas pînă tîrziu nerezolvată.
La întoarcerea din India, bucureştenii îl considerau pe Eliade jurnalist şi prozator, domenii în care îşi cîştigase o rapidă notorietate. Eventuala carieră universitară şi scrierile sale ştiinţifice fuseseră primite, la mijlocul anilor ’30, cu suspiciune. În realitate, prozatorul (de succes) şi jurnalistul (ale cărui articole politice stîrneau un tot mai mare ecou) reprezentau doar faţa vizibilă a unui savant care muncea din greu în singurătatea cabinetului său de lucru pentru a deveni un istoric al religiilor recunoscut pe plan mondial.
Încă din India, cînd eforturile i se concentrau mai ales asupra învăţării sanscritei şi a lecturii cărţilor indiene fundamentale, tînărul savant mărturisea că drumul spre erudiţie îl chinuie şi că nu poate rezista dacă nu încearcă şi scrierea de literatură (ca să nu mai vorbim de „romanele indirecte”, de jurnalele publicate sub titlurile Şantier şi India). Lupta dintre cei doi Eliade, dintre savant şi prozator, se angajase cu toată forţa.
E foarte probabil ca scriitorul să-l fi dominat pe erudit; în India, unde un program de studii se cerea realizat, la Bucureşti în anii ’30, unde cerinţele unei cariere universitare îl întrerupeau mereu pe prozator, apoi în exilul prelungit, unde munca ştiinţifică îi devenise singurul mijloc de trai – înfruntarea s-a desfăşurat continuu. În toate etapele vieţii sale, chemarea literaturii i-a ritmat lui Eliade existenţa.
Situaţia devine dramatică prin plecarea din ţară în 1940 (la Londra şi apoi la Lisabona, unde va rămîne pînă în toamna lui 1945). Jurnalul portughez, tardiv editat, ne-a dezvăluit de curînd ce a reprezentat stagiul portughez în viaţa scriitorului. Obligat de funcţia deţinută să redacteze tot felul de rapoarte, de texte oficiale, de articole de propagandă culturală, Eliade n-a mai scris aproape nimic substanţial în cei peste cinci ani de diplomaţie. A continuat doar, aproape pe furiş, să lucreze la un vast roman început în ţară, dar mai ales a citit şi a meditat enorm. Tragedia războiului pierdut, dispariţia soţiei sale în urma unei boli grave, decizia de a nu se mai întoarce în România ocupată de sovietici i-au produs un şoc psihic decisiv: lasă la o parte literatura şi se consacră ştiinţei. Începe la Lisabona redactarea sintezei ce va forma apoi Tratatul de istorie a religiilor (apărut la Payot în 1949) şi tot aici îşi schiţează propriul sistem de interpretare a miturilor şi a religiozităţii primitive, care va sta la baza cărţilor apărute după aceea la Paris. Cu concursul nefast al istoriei, în lupta dintre savant şi prozator, savantul s-a văzut obligat să învingă, să atingă notorietatea şi să înceapă o nouă carieră universitară în Statele Unite.
Cea mai dificilă perioadă din existenţa lui Eliade, aceea de exilat sărac la Paris, a fost şi perioada în care a scris continuu opere ştiinţifice pentru a putea supravieţui. Condiţionat de ritmul vieţii sale din Franţa, autorul lucrează pe brînci, zi şi noapte, în condiţii materiale penibile, pentru a respecta termenele fixate de editori. Ies astfel la iveală cărţile ce i-au adus în scurt timp celebritatea: Techniques du Yoga (1948, refacere a tezei de doctorat susţinute la Bucureşti în 1934), Le mythe de l’éternel retour (1949), Traîté d’histoire des religions (1949), Le chamanisme (1951), Images et symboles (1952) ş.a.
În majoritatea lor Eliade analizează obsesiv, cu sute de exemple, o lemă simplă, pe are el însuşi avea să o formuleze cîţiva ani mai tîrziu: „Sacrul. Dar cum să izolezi sacrul? E foarte greu. Conştiinţa unei lumi adevărate şi semnificative se află intim legată de experienţa sacrului. Prin experienţa sacrului, spiritul a observat diferenţa dintre ceea ce se revelă drept adevărat, puternic, bogat şi semnificativ şi tot ceea ce e lipsit de asemenea calităţi, adică fluxul haotic şi periculos al evenimentelor. Dar trebuie să insist asupra unui fapt: sacrul nu e un stadiu din evoluţia conştiinţei, el este un element din structura acestei conştiinţe. În fazele cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios” (L’Épreuve du Labyrinthe, 1978). Ipoteză îndrăzneaţă şi esenţială ce a fost apoi demonstrată pe mii de pagini.
În avalanşa de opere ştiinţifice, dorinţa prozatorului de a scrie literatură devenea uneori insuportabilă şi lua forme neaşteptate. Una dintre ele, maladivă, a reprezentat-o brusca atracţie pentru Balzac, transformat în simbol superior al prozei de subconştientul celui obligat să facă doar ştiinţă. Totul a început brusc, în ziua de 28 august 1947, cînd, cufundat în redactarea unui capitol din Tratat…, se trezeşte dimineaţa cu „dorinţa feroce de a reciti La cousine Bette”. Simte, instantaneu, că redevine balzacian, aşa cum fusese în prima tinereţe; caută la buchiniştii de pe malul Senei romane de Balzac, pe care se apucă să le devoreze, lăsînd la o parte antipaticele obligaţii „ştiinţifice”. În existenţa pariziană a lui Eliade începe un episod funambulesc: în loc să lucreze la tratatul promis lui Payot, nu face altceva, luni la rînd, decît să citească toată ziua Balzac, ba chiar să se şi apuce de scris o Viaţă a lui Balzac (!), ce ar fi trebuit să marcheze un fel de eliberare interioară. Faptul că locuia în plin Cartier Latin, că putea identifica anumite case şi adrese consemnate în Comedia Umană, că trăia de fapt în mijlocul lumii lui Balzac îi dă avînt, lansîndu-l pe o pantă periculoasă. El însuşi ducea atunci la Paris o existenţă de factură balzaciană, mai ales în ceea ce priveşte visurile nebuneşti, izolarea totală şi mizeria materială a vieţii de zi cu zi. Se va vindeca greu de această febră balzaciană şi îşi va relua resemnat munca de ocnaş al ştiinţei, dar speranţa de a scrie literatură nu îl părăseşte niciodată. În plină criză, în septembrie 1947, îşi identifica pasiunile în ordinea următoare: „literatura, filozofia, istoria religiilor, orientalismul, gustul aventurii”.
Se vede că Eliade era condamnat pe viaţă la literatură. Va practica însă proza de ficţiune la intervale tot mai mari. Ultimul său gest eroic în această privinţă se consumă tot la Paris, în aceiaşi ani dificili, şi îl reprezintă redactarea printre picături a amplului roman Noaptea de Sînziene, terminat în 1952, trecut prin mai multe întruchipări şi variante. Poate că relativa indiferenţă cu care romanul a fost primit (în traducerea franceză, executată imediat, dar şi în alte traduceri) l-a îndepărtat pe Eliade definitiv de ficţiunea romanescă; de acum încolo se va consacra intermitent doar scrierii de nuvele.
Savantul însuşi a crezut ferm că cea dintîi vocaţie a lui a fost literatura – şi a avut dreptate. Celebritatea i-au adus-o lucrările ştiinţifice, pentru că ideile şi viziunile sale novatoare apăreau în cărţi publicate în franceză şi destinate unei difuzări internaţionale rapide. Pasiunea literaturii le-a dominat însă la Eliade pe celelalte.

Opera eliadescă s-a dezvoltat în jurul cîtorva nuclee specifice, determinate de biografia autorului. Nu încape îndoială că primul dintre ele poate fi numit simplu India şi că el se leagă de formidabila experienţă formativă trăită la vîrsta de 20 de ani. Tentativele de a deveni romancier din perioada liceului şi a facultăţii prezintă astăzi doar un interes documentar. În India au luat naştere însă primele proze importante: romanul Isabel sau apele diavolului, romanul Maitreyi, exorcizare a dramei intime trăite la Calcutta; cele două scrieri cu caracter documentar Şantier şi India, redactate în aceeaşi perioadă, dar publicate în ţară mai tîrziu. Li se adaugă două proze ce contemplă deja cu distanţare interioară tradiţiile şi psihologia indiene: nuvela Nopţi la Serampore şi romanul Secretul doctorului Honigberger. Cum se vede, o cantitate consistentă de naraţiuni cărora ar trebui să le adăugăm cel puţin prima parte a romanului experimental Lumina ce se stinge.
În ciuda diferenţelor sensibile dintre aceste volume, ca inspiraţie şi valoare, există în ele cîteva elemente comune care îl definesc pe Eliade-prozatorul incipient. Astfel, textul prozei „de ficţiune” va fi permanent dublat de un „jurnal”, de însemnări aparent zilnice, paralele, în care epicul fictiv se vede comentat din off, de o voce lucidă şi detaşată. Această nouă formulă prozastică l-a sedus hotărît pe Eliade, care a folosit-o pretutindeni cu entuziasm. Jurnalul doctorului din Isabel…, jurnalul îndrăgostitului Allan din Maitreyi, jurnalele indiene explicite, jurnalul din Lumina ce se stinge, ca şi jurnalul secret al doctorului Zerlendi din Secretul doctorului Honigberger, se succed, fără ca prozatorului să-i fie frică de monotonie. Primii comentatori ai operei tînărului romancier atribuiau această curioasă predilecţie influenţei lui Gide, prozator atunci la modă în lumea bucureşteană; dar mania „jurnalului paralel” cu acţiunea are la Eliade altă semnificaţie: jurnalul încearcă să introducă vocea raţiunii în năvala sentimentelor şi a evenimenteor neprevăzute. Încă de la primele sale proze, scriitorul a convieţuit în permanenţă cu omul de ştiinţă; viitorul savant, istoric şi filozof a simţit de la început nevoia de a se auto-cenzura, de a nu oferi publicului un produs brut, ci unul trecut prin filtrul lucidităţii.
Stagiul indian i-a oferit un uriaş material epic şi psihologic. Erotismul intens sub cele mai diferite forme (iubire safică, homosexualitate de ambele genuri, pedofilie, fecioara la primul ei contact carnal, iubirea concomitentă pentru două femei, prostituţia) a avut, odată cu Isabel…, pretextul exotismului geografic şi comportamental. Sub vălul indic, romancierul a dat frîu liber fanteziilor celor mai extravagante, făcîndu-i pe cititorii dîmboviţeni să frisoneze. India scuza totul. Să adăugăm că, dată fiind ignoranţa aproape generală la noi în ceea ce priveşte Orientul, Eliade şi-a permis să pună pe seama unei lumi depărtate obiceiuri, stiluri de viaţă, maniere de a iubi, coduri de comportament etc. doar pe jumătate reale; oricîtă distanţare auto-ironică ar fi încercat să introducă între el şi această lume a Indiei de fantezie, bizareria rămînea frapantă şi uneori în proximitatea kitsch-ului.
„India m-a făcut liber”, va spune tîrziu, la ora bilanţului, Mircea Eliade: la ce s-o fi referit atunci? La multe lucruri, fără îndoială. India i-a sugerat că erosul posedă nenumărate forme şi că nu trebuie să-ţi fie jenă în a le dezvălui; India l-a plasat în mijlocul unei populaţii pentru care magia făcea încă parte din existenţa cotidiană; l-a familiarizat cu ideea şi cu practica izolării de lume prin meditaţie şi prin tehnicile yoga, conducîndu-l în locuri retrase, pînă în Himalaia. Dar mai ales i-a arătat că civilizaţiile arhaice de factură agrară sunt aceleaşi, din Asia pînă în America de Sud, că structurile sociale elementare din India semănau perfect cu cele din Dacia sau Iberia: la nivelul de bază al civilizaţiei, omenirea era deci una şi foarte greu divizibilă. Senzaţia de libertate spirituală produsă de această primordială descoperire trebuie să fi fost imensă şi pe baza ei se va construi ulterior teoria eliadescă a sacrului, a unităţii miturilor umane.
Dintre prozele grupate în „constelația India”, singura reușită integrală rămîne romanul autobiografic Maitreyi. Isabel sau apele diavolului reprezenta digitaţie pe motive pînă atunci interzise, explorare naivă a zonelor erotice puţin frecventate. Şantier şi India – documente în stare aproape genuină. Lumina ce se stinge – proză pur experimentală, roman ratat, despre care nici măcar autorul, după cîteva decenii, nu-şi mai amintea cum se termină. Se vor dovedi naraţiuni demonstrative ce încercau să extragă literatură din practicile yoga, prozele intitulate Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger. Între toate acestea Maitreyi se detaşează nu doar prin construcţia calculată, rondă, fără episoade parazitare, ci şi prin ingeniozitate stilistică.
Avem în faţă un roman cu doar două personaje principale şi cu o singură temă – naşterea şi consumarea, pînă la arderea totală, a iubirii; o proză minimalistă, sintetică, fără tablouri sociale, fără risipirea acţiunii pe mai multe planuri. Iubirea descrisă aici are un aer inedit: cei doi se iubesc după un cod propriu, compus din simboluri indiene, din corespondenţe bizare cu natura înconjurătoare, din gesturi cu semnificaţie ascunsă şi mai ales din combustie continuă ce transformă iubirea în boală. Excitaţia sexuală neîntreruptă, imposibil de satisfăcut, umple viaţa celor doi. Fata îi dăruieşte iubitului european o floare, îi povesteşte iubirea ei pentru un copac din grădină, îl conduce noaptea pe malul lacului, unde îi face o declaraţie de iubire în limbaj panteist; îşi oferă mai ales gradual şi atent fiecare parte a corpului. Tînărul e obligat să intre într-un joc periculos pe care nu îl înţelege şi din care simte că nu poate ieşi.
Spre deosebire de cutumele europene, însăşi posesia corporală ascultă de reguli ciudate, de acumularea unei energii greu de ţinut în frîu. Înainte de a deveni iubiţi după normele comune, Maitreyi i se oferă lui Allan acceptînd să-i fie sărutată mîna, atins piciorul gol, într-o posesie progresivă şi simbolică mai importantă decît cea obişnuită:
„Cînd m-am întors, dormea pe canapeaua din faţa mesei. Am deşteptat-o. A tresărit; ochii îi erau măriţi. Am început s-o privesc ţintă; ea îmi sorbea privirile, ochi în ochi, întrebîndu-mă la răstimpuri, şoptit: ce? Apoi, n-a mai fost în stare să vorbească, nici eu n-am mai putut s-o întreb; ne priveam fix, fermecaţi, stăpîniţi de acelaşi fluid suprafiresc de dulce, incapabili să ne împotrivim, să ne scuturăm de farmec, deşteptîndu-ne. Mi-e greu să descriu emoţia. O fericire calmă şi în acelaşi timp violentă, în faţa căreia sufletul nu opunea nici o rezistenţă. […]
Ea îmi ceru să lepăd sandalele şi să-mi apropii piciorul de piciorul ei. Emoţia celei dintîi atingeri n-am s-o uit niciodată. M-a răzbunat pentru toate geloziile pe care le îndurasem pînă atunci. Am ştiut că Maitreyi mi se dă toată în acea abandonare a gleznei şi pulpei, aşa cum nu se mai dăduse vreodată. Scena de pe terasă o uitasem. Nimeni n-ar putea minţi atît de dumnezeieşte, ca să pot fi păcălit de atingerea aceasta, îmi spuneam. Mi-am ridicat fără voie piciorul sus pe pulpe, pînă aproape de încheietura aceea a genunchiului pe care o presimţeam halucinant de dulce, de fierbinte, pe care o ghiceam brună şi virgină, căci fără îndoială nici un trup omenesc nu se înălţase atît de departe în carnea ei” (Cap.VIII).
Scriitura romanului Maitreyi se distanţează de modelul prozei noastre interbelice: e un roman în redactare rapidă, gîfîită, dînd impresia de consemnare imediată a evenimentelor, aşa cum se întîmpla cu unele proze ale lui Anton Holban. Inserarea în text a falsului „jurnal” al eroului accentuează ideea de concomitenţă. Scris în chip vădit pentru exorcizarea unei mari iubiri nefericite, acest reportaj sentimental în decor indian a avut iniţial rolul de a vindeca o rană sufletească, bazată pe incompatibilitatea dintre două universuri de civilizaţie, atrase irezistibil unul către altul, fără a putea fuziona. Dar inspiraţia cu care a fost scris face din Maitreyi un roman ce trece dincolo de circumstanţele unei aventuri, transformîndu-l într-un model etern al iubirii imposibile.
Este şi motivul pentru care povestirea se detaşează, izolată, în vasta producţie romanescă a lui Eliade. Nu-i de mirare că mai tîrziu, la sfîrşitul anilor ’40, citind traducerea germană a romanului, Brice Parain a fost atît de impresionat, încît a depus toate eforturile pentru ca Maitreyi să fie tradus imediat şi în franceză.
Eliade a mai compus un singur roman în linia lui Maitreyi: este vorba de Nuntă în cer (1938), variantă bucureşteană a romanului indic de succes. Şi aici găsim o iubire imposibilă, şi aici o aură de mister scaldă personajul feminin, şi aici avem o povestire în care doar cuplul iubiţilor contează. Lipsesc însă ingredientele orientale, iar încărcătura autobiografică, dominantă în primul roman, se reduce la două istorii de amor destul de comune.
A rămas însă concentrarea textului, puritatea lui stilistică; în ciuda decorului bucureştean interbelic, acţiunea s-ar fi putut petrece oricînd şi oriunde. Eliade-romancierul de succes şi Eliade-intelectualul ce se visa Don Juan, transfiguraţi destul de transparent în personajele din Nuntă în cer, se estompează în faţa eroinei ce face concurenţă, prin pregnanţa apariţiei sale, personajului întîlnit în India.

Perioada bucureşteană din existenţa lui Mircea Eliade, anii de după întoarcerea din India (1932-1940), a fost cea mai fericită din viaţa scriitorului. „Într-o bună zi, mi-am dat seama că eram în luna mai. Cînd mă întorceam seara acasă, aveam impresia că eram stăpînul întregii lumi”: această frază scrisă la începutul episodului Bucureşti din autobiografie poate
figura în exergă pentru tot capitolul bucureştean. Au fost anii cei mai rodnici şi mai surprinzători, în care tînărul Eliade a zburat din succes în succes,
impunîndu-se fără dificultate ca şef al generaţiei tinere, al generaţiei lansate la mijlocul Interbelicului.
E drept că celebritatea rapidă i-o adusese romanul erotic inspirat de India, dar şi vasta producţie romanescă ce a urmat. La început lumea n-a văzut nici pe departe în el un savant, aşa că suita lui de performanţe ştiinţifice realizată în mare grabă avea de ce să uimească: asistent şi apoi conferenţiar universitar la Catedra lui Nae Ionescu; autor al unor lucrări de specialitate strictă în istoria religiilor; autor al ediţiei critice B.P.Hasdeu de la Editura Fundaţiilor Regale; în fine, autor şi editor al revistei internaţionale de istorie a religiilor Zalmoxis, cu participarea unor savanţi de mare clasă din străinătate. Toate acestea au făcut din Mircea Eliade o figură excepţională. Paralel, continua să scrie literatură şi să practice un jurnalism strălucit, cu accent din ce în ce mai apăsat pe teme culturale. Visul lui de a fi un al doilea Nicolae Iorga lua forme palpabile.
Romancierul a încercat să se detaşeze de perioada indiană, să se smulgă din obsesia lumii unde o descoperise pe Maitreyi. De aceea alege programat alte teme şi alte decoruri decît cele consacrate chinului în doi al îndrăgostiţilor. Acum apar, inspirate din spaţiul românesc, romanele Întoarcerea din rai şi Huliganii. Diferenţa faţă de cărţile „ciclului indian” e deja considerabilă: romancierul nutreşte ambiţia de a descrie realitatea românească înconjurătoare, de a da mai ales expresie viziunii unei întregi generaţii al cărei purtător de cuvînt se considera.
Aceste romane pe teme locale rămîn însă proze de al doilea raft. Eliade nu avea vocaţia naraţiunii desfăşurate pe multiple planuri, şi cu atît mai puţin pe aceea a romanului ideologic. Dincolo de tezismul ostentativ, observăm că filozofia afişată sfidător de „huliganii” eliadeşti a sunat de la început fals şi bombastic.
De altfel, viziunea asupra României specifică noii generaţii personificate de Eliade era atunci dintre cel mai parţiale şi mai discutabile: contrar afirmaţiilor lui Nae Ionescu, Emil Cioran şi ale altora, ţara noastră nu se afla atunci nici pe departe într-o fază de decadenţă, sistemul parlamentarismului liberal nu reprezentase nici pe departe la noi un eşec, iar Marea Unire modernizase efectiv ţara plasînd-o în concertul european. Ieremiadele gen Cioran despre nefericirea de a fi român, interesante eventual în plan literar, nu se bazau pe nici o realitate verificabilă. Eroii „huligani” din proza lui Eliade păreau mai degrabă revoltaţi contra unei ficţiuni decît contra lumii reale din jur.
Din fericire prozatorul Eliade, în acelaşi timp cu romanele sale teziste, experimenta cu succes formula pe care apoi o va duce la perfecţiune – aceea a nuvelei fantastice. Două ample proze compuse tot în anii ’30 ies din înregistrarea plată a realităţii şi caută noi orizonturi: e vorba de Domnişoara Christina (1936) şi Şarpele (1937). Prozatorul manevrează aici un fantastic mai degrabă suav, situat permanent la limita verosimilului, interpretabil oricînd şi în regim realist (viziunile thanatico-erotice din Domnişoara Christina pot fi trecute oricînd pe seama visului ori pe seama unor coincidenţe, iar în Şarpele fantasticul se verifică mai degrabă în mintea personajelor decît în realitate). Depărtate urme ale Indiei se recunosc în evocarea unor practici magice ale personajelor, în crearea atmosferei de mister ţesută în jurul unor întîmplări obişnuite.
În aceste nuvele Eliade se află deja în posesia principalului său atu în materie de proză mitică: îmbinarea perfectă dintre realitatea cea mai comună şi apariţiile insolite, introducerea arhetipurilor mitice în cotidianul familiar. O vizită la moşia unor prieteni, unde personajul principal se plictiseşte, se transformă în cu totul altceva: eroul se vede aruncat în mijlocul unei drame nebănuite, al unei istorii cu strigoi terminate tragic (Domnişoara Christina). Excursia la mănăstirea de lîngă Bucureşti a unui grup întîmplător şi anodin de orăşeni, în căutare de aer curat şi de iarbă verde, pune personajele în faţa unor realităţi nebănuite şi neliniştitoare (Şarpele).
Scriitorul începuse să introducă discret în proza de ficţiune propria-i teorie asupra sacralităţii şi asupra rolului miturilor în epoca modernă; formele acestora s-ar afla ascunse în realităţi de aparenţe banale; rămîne sarcina savantului perspicace aceea de a le identifica şi de a le scoate la lumină. Lumea românească interbelică se înfăţişa scriitorului plină de semne venite dintr-o lume arhaică, pe care civilizaţia contemporană doar le acoperise cu un strat subţire de laicitate.

Cea de a treia fază din evoluţia prozei eliadeşti e reprezentată de exilul autorului; acest nefericit accident istoric şi biografic a condiţionat grav evoluţia prozatorului Mircea Eliade, orientînd-o într-o direcţie imprevizibilă, ritmul scrierii operelor de ficţiune scade vizibil. În primii cinci ani de exil (1940-1945, la Londra şi Lisabona) autorul n-a dat la iveală aproape nimic nou; el a continuat cu intermitenţe romanul început la Bucureşti, numit provizoriu Viaţă nouă, roman ce va căpăta forma definitivă în perioada pariziană (Noaptea de Sînziene). De acum încolo, la Paris şi în Statele Unite, va compune doar nuvele de factură specială. Obligaţiile ştiinţifice asumate, apoi cele profesionale la Universitatea din Chicago, îi acaparează cea mai mare parte a timpului disponibil. Proza de ficţiune devine cu adevărat un violon d’Ingres.
Romanul Noaptea de Sînziene, terminat în 1955 şi apărut întîi în traducere franceză, se încadrează mai degrabă formulei din perioada bucureşteană. Naraţiune asumat autobiografică, desfăşurată pe multiple planuri şi în variate decoruri (Bucureşti, Londra, Lisabona, Paris) pe parcursul a exact 12 ani, cartea ar fi trebuit să reprezinte, în ochii autorului, încununarea carierei sale de romancier. Fără îndoială că, din punctul de vedere al reconstituirii istorice, al amploarei evocărilor, al numărului de personaje, al îmbinării literaturii cu meditaţia filozofică, Noaptea de Sînziene pare un roman mai consistent şi mai masiv decît cele precedente. Realizarea lui estetică nu se ridică însă la înălţimea intenţiilor lui Eliade.
Romancierul iese de data asta din schema sa convenabilă, adică aceea a naraţiunii concentrate, nervoase, cu doar cîteva personaje; romanul-frescă istorică, cu acţiunea dispusă pe planuri diferite, îl depăşea vizibil. Iluziile eliadeşti vedeau în Noaptea de Sînziene o posibilă replică la Război şi pace, prin urmare un pariu tolstoian! Admiratorul lui Balzac şi al lui Tolstoi, comentatorul inspirat al romanelor lor, nu se putea compara însă cu ei ca prozator.
Într-un singur domeniu acest ultim roman marchează un progres vizibil: în surprinderea lumii autentic bucureştene, cu ajutorul limbajelor variate, al gesturilor, al detaliilor materiale; de asemenea, naturaleţea perfectă a dialogurilor caracterizează un roman „clasic”, compus după marile reguli ale realismului. Noaptea de Sînziene se ataşează acelei zone a romanului european (Roger Martin du Gard, Erich Maria Remarque, John Galsworthy) care încerca, cu succes variabil, să contracareze modernizarea absolută a naraţiei. Faţă de romanele teziste ale perioadei bucureştene, schimbarea e vizibilă:
„Ştefan rămase mult timp la fereastră privind ninsoarea. De două zile ningea aşa întruna. În lumina gălbuie a felinarului, fulgii cădeau grei, fără grabă, cuprinşi parcă de o scurtă însufleţire la apropierea pămîntului. În cele din urmă, trase storurile, se întoarse în salon şi răsuci butonul de Radio. Apoi trecu în odaia de baie. O dată pe an, în ziua de 31 decembrie, Ştefan se bărbierea seara, cît mai tîrziu. Deschise robinetul şi aşteptă cîteva clipe să vină apa fierbinte. Apoi începu să se săpunească, fredonînd. Din salon, pătrundea pînă la el vocea lui Tino Rossi: Ca-ta-liine… Ca-ta-liine… Melodia părea şi mai ireală cu rezonanţele ei mediteraneene în acest Bucureşti troienit, amuţit sub ninsoare.
– Mă urmăreşte figura Cătălinei, spusese el lui Biriş. Mă tot întreb unde am mai văzut eu ochii aceştia, şi nu reuşesc să-mi amintesc…
– Nu i-ai văzut nicăieri, răspunsese Biriş. Nici ea nu-i poartă decît o dată pe an, la 19 octombrie…
La 19 octombrie, Biriş îl dusese la Dan Bibicescu, actor, regisor şi discipol al lui Gordon Craig. Îi spusese: Vino cu mine, ai să vezi un tip interesant, un tip de ratat interesant. Este şi el preocupat, ca şi d-ta, de problema Timpului. […]
D-na Porumbache îl auzi cîntînd pe stradă.
„Roata morii se-nvîrteşte, tac, tac, tac.
Şi morarul ciocăneşte, tac, tac, tac”.
Se ridică din pat, îşi trase rochia pe ea, şi ieşi pe coridor să-l întîmpine. Deşi trecuse de mult de miezul nopţii, era încă foarte cald. Biriş îşi scosese haina şi şi-o ţinea de chiotoare, zvîrlită pe un umăr. În faţa uşii încercă de mai multe ori cheia fără să nimerească.
– Iar te-ai îmbătat!, exclamă d-na Porumbache deschizîndu-i. Iar ţi-ai băut minţile cu Cătălina…
– Nu cred că mi-am băut chiar minţile, spuse Biriş, dar fără îndoială că am băut cam mult. Şi acum mi-e somn. Noapte bună!…
Voi să treacă spre odaia lui, dar d-na Porumbache îl prinse de braţ.
– Rău te-a mai fermecat, măiculiţă, tîrfa aia!… Te-a scos din minţi! Vai de bătrîneţele mele, ce-am ajuns! Au să te prindă că te ţii cu o actriţă, şi-au să te dea afară de la liceu. Rămînem pe drumuri…” (vol. II, cap. IV).
Se concentrează în aceste două paragrafe noutatea ultimului roman: melancolia adîncă şi inexplicabilă a personajului principal, Ştefan Viziru, trăind într-un Bucureşti de iarnă aproape ireal; alternarea rapidă a planurilor narative, jocul continuu între prezent şi un trecut imprecis; obsesia teatrului şi a spectacolului ce l-au fascinat pe Eliade toată viaţa; discuţiile filozofice continue între eroi; personajele feminine care traversează acţiunea ca nişte umbre benefice ori malefice.
Dacă Ştefan Viziru, alter ego asumat al autorului, reface în detaliu biografia acestuia, există în Noaptea de Sînziene şi un alt alter ego: profesorul Biriş, bucureşteanul înrăit, profesor de filozofie pierdut prin şcolile din Capitală, omul lipsit de şansă ce va muri torturat de Securitate. Eliade a simţit nevoia să-şi lase în România un „dublu”, care să împărtăşească viaţa nefericită a celor care n-au avut norocul de a se salva prin exil.
Al doilea fragment reconstituie lumea bucureşteană comună, mahalaua, mediul citadin modest. Limbajul colorat şi suburban al personajelor episodice din Noaptea de Sînziene depăşeşte tot ceea ce prozatorul Eliade realizase pînă atunci în materie de mimetism lingvistic.
Coborîrea adîncă a autorului la rădăcinile sale bucureştene nu-i doar un gest pitoresc; operă de exil, acest roman ne dezvăluie un autor chinuit de dorul patriei lăsate în urmă, al patriei pe care nu avea s-o mai revadă. O stare de spirit ce va merge crescînd, pe măsură ce anii de după despărţirea de România se acumulau fără speranţă.
Palide şi neconvingătoare rămîn în roman personajele pe care autorul a mizat cel mai mult, Ştefan Viziru şi cele două iubite ale sale, Ioana şi Ileana. Ajuns în zona iubirii, prozatorul operează cu poncife. La fel stau lucrurile cu capitolele a căror acţiune se petrece la Londra, Lisabona şi în Franţa, fragmente desprinse direct din biografia autorului: au un vag aer teoretic şi le lipseşte substanţa. Ca şi întreaga proză de exil, şi acest roman – dincolo de artificiul „semnelor” care îi condiţionează pe eroi – îşi extrage interesul şi originalitatea din conştiinţa unei pierderi grave, irecuperabile.
Nuvelele ultimei faze păstrează doar o legătură aproximativă cu cele care l-au făcut pe Eliade celebru, cu Domnişoara Christina şi Şarpele. Sistemul narativ se conservă totuşi în liniile lui principale: elementul fantastic abia sugerat, aflat mereu pe muchea explicaţiei raţionale; decorul de aparenţe banale, plate, cu personaje la prima vedere comune, fără relief; misterul bine ascuns şi dezvăluit treptat.
Tehnica epică s-a perfecţionat. Străvechile mituri clasice îşi fac din nou apariţia, dar cu discreţie, fără accentul demonstrativ din primele proze (Orfeu şi Euridice se află bine ascunşi în povestirea din În curte la Dionis, riturile trecerii pe alt tărîm se dezvăluie doar la a doua lectură a nuvelei La ţigănci). Demonstraţia privind prezenţa arhetipurilor în lumea modernă se combină acum cu permanenta nostalgie a ţării depărtate şi mai ales a Bucureştiului, devenit mit eliadesc autonom.
La Paris, chinuit de lipsuri materiale şi de munca obligatorie la studiile promise editurilor, Eliade găsea totuşi timp să imagineze Bucureştiul sub bombe, în timpul războiului (Douăsprezece mii de capete de vită din 1952); aflat pentru puţin timp în Elveţia, în vara lui 1955, savantul punea între paranteze istoria religiilor pentru a construi memorabila imagine a unui Făt Frumos adolescent trăind undeva în Munţii Bucegi (Fata căpitanului); la Paris, cu situaţia cît de cît stabilizată, nu mai are răbdare şi revine periodic în inima Bucureştilor, prin La ţigănci (1959) şi Pe strada Mîntuleasa (1968). În orice punct al globului s-ar fi aflat, cînd scria proză Eliade se întorcea acasă.
Dincolo de mitul Bucureştiului, ultimele proze eliadeşti impun cu tot mai multă convingere ideea existenţei universurilor paralele, în timp şi spaţiu. Acţiunea nuvelelor „circulă” permanent între două timpuri diferite, între două spaţii străine, aflate uneori la mare distanţă unul de altul. Cele două oraşe Bucureşti din La ţigănci traversate de Gavrilescu, plasate în două momente diferite, reprezintă demonstraţia anulării spaţiului şi a timpului. Învăţătorul Fărîmă din Pe strada Mîntuleasa execută o operaţie înrudită, numai că de data aceasta se recurge la povestire pentru a pune în legătură diferite universuri. Lumea care nu e de faţă, dar la care eroii fac mereu aluzie, formează fundalul nuvelelor Uniforme de general, În curte la Dionis sau Les trois grâces.
Casele, ca decoruri ale nuvelelor, au şi ele destine speciale: e vorba de case izolate, ameninţate, care în cele din urmă sunt demolate. Locuinţele distruse de bombe (Douăsprezece mii de capete de vite), altele ciudate, cu cotloane ascunse pe unde se poate trece în altă lume (Pe strada Mîntuleasa), case ce dispar misterios în finalul nuvelei (Incognito, la Buchenwald) devin decor eliadesc tipic. Fragilitatea locuinţelor simbolizează mai mult decît schimbarea obişnuită de decor: descoperim aici neliniştea autorului contemporan cu năruirea lumii sale, a lumii în care crezuse şi care e dărîmată de istorie sub ochii lui.
Legat tot de rapida schimbare a realităţii din jur este şi un alt motiv literar constant al acestei perioade: atracţia pentru teatru şi pentru lumea spectacolului. Interesul scriitorului faţă de dramaturgie, faţă de condiţia scenei şi a actorului, constant din tinereţe şi pînă la sfîrşit, descinde din aceeaşi obsesie a schimbărilor dramatice observate permanent de prozator. Sub semnul artei scenice stau nuvelele Uniforme de general, În curte la Dionis, Incognito la Buchenwald, dar mai ales Adio.
„Scoase lacătul, îl aşeză pe un pachet de jurnale, şi încercă uşor capacul. Făcu semn cu capul şi Iconaru, trecînd lanterna în mîna stîngă, îl ajută cu dreapta să deschidă lada. Scîrţîia atît de strident încît se opriră de mai multe ori, speriaţi de aceste ţipete neaşteptat de puternice, metalice, sinistre. În cele din urmă, izbutiră să ridice capacul. Îi surprinse albul imaculat al cearceafului şi un miros pătrunzător de camfor, naftalină şi busuioc.
– Cum se vede şi aici, ca în cele mai mici amănunte, mîna Generălesei! Aşeza lucrurile într-o ladă aşa cum alţii, altădată, zideau mînăstiri sau ridicau piramide. Ia priveşte, ce frumuseţe de cearceaf, alb şi bine întins, parcă l-ar fi aşternut ieri alaltăieri, şi uite, pune mîna să vezi cît e de mătăsos, parcă ar fi un giulgiu…
Cu grijă, aproape cu emoţie, Ieronim trase încet cearceaful, înfăşurîndu-l şi strîngîndu-l într-un colţ. Vladimir apropiase mai mult lanterna şi-i plimba conul de lumină de la un capăt la altul al lăzii. Ieronim nu-şi putu reţine un strigăt de surpriză.
– Numai la asta nu mă aşteptam!… Şi totuşi ar fi trebuit să mă gîndesc…
Cîteva clipe, priviră amîndoi, în tăcere, rochia verde-pal, cu gulerul înalt de dantelă neagră.
– E neatinsă, şopti Ieronim, aşa cum i-o adusese croitoreasa cu puţine zile înainte. N-a mai apucat s-o îmbrace, la serata de binefacere. Dar avea groază de bombardamente, şi cînd s-a dat alarma, şi-a luat copiii şi s-au dus în adăpostul anti-aerian din capătul străzii, colţ cu Popa Nan. Praful şi pulberea s-a ales de toţi, adăogă. Covor de bombe. N-a mai rămas o casă în picioare, din Popa Nan şi pînă aici, lîngă noi”. (Uniforme de general).
Uniforme de general, din care am extras fragmentul, e una dintre ultimele nuvele reuşite. Scrisă în Statele Unite în 1971, ea încearcă să acopere distanţa imensă, în spaţiu şi timp, care îl separa pe scriitor de Bucureşti, de locul visat perpetuu al operei sale. Regăsim în doar o jumătate de pagină principalele motive pe care Eliade şi-a axat ultimele proze: misterul construit cu mijloace banale (obiectele îngrămădite dintr-un pod de casă, noaptea); angrenarea personajelor în acţiuni bizare; apariţia de obiecte simbolice cu funcţie magică sau premonitorie, deseori funebră (cearceaful alb bine întins „parcă ar fi un giulgiu” şi rochia de ceremonie aparţinînd unei moarte).
În ultima fază a evoluţiei, prozatorul a creat o întreagă scenerie cu semnificaţie thanatică, prezentă în variate întruchipări. Eliade imaginează rituri de trecere izvorîte din propria sa fantezie: traversarea oglinzii (Uniforme de general), un ascensor care urcă zeci de etaje, dar care de fapt stă pe loc (În curte la Dionis), coborîrea în pivniţe şi subsoluri abandonate care duc într-o lume paralelă (Pe strada Mîntuleasa), descoperirea de obiecte ce compun vestimentaţia de gală sau funebră (La ţigănci), dar mai ales călătoria cu trăsura, urcarea într-un vehicul ce pleacă într-o direcţie necunoscută (vezi extraordinara scenă finală din La ţigănci). E foarte posibil ca acest topos să-i fi fost sugerat lui Eliade de ultima bucată în proză scrisă de Eminescu şi publicată postum, Ioan Vestimie. Încă din deceniul patru, prozele eliadeşti îl arătau pe istoricul religiilor fascinat de opera eminesciană, atunci în curs de publicare. Numele personajelor Ieronim şi Dionis nu sunt nici ele întîmplătoare.
Menţionarea unui punct precis din oraş (strada Popa Nan) ne arată că prozatorul a reînviat mereu, cu înduioşare, străzile şi cartierele oraşului iubit, a căror evocare devine tot mai frecventă în ultimele nuvele, pe măsură ce îi creştea convingerea intimă că nu le va mai vedea niciodată. Zona din centrul Bucureştiului (Piaţa Rosetti, străzile Popa Soare, Popa Nan şi Mîntuleasa) a instituit pentru exilatul Eliade un spaţiu magic, a cărui simplă pomenire însemna întoarcerea în propria-i mitologie.
Nuvelele lui Eliade s-au bazat mereu pe ceea ce putem numi un „mister mitic”, pe o figură arhetipală ce trebuie descoperită. Prozele sale sunt cu atît mai reuşite, cu cît conjuncţia dintre realitatea voit banală şi modelul arhetipal se produce mai discret, cu cît prozatorul se pricepe să sudeze cele două părţi într-o unitate perfectă. Ultimele nuvele exploatează intens această formulă epică, mai ales în relatarea unor desfăşurări dramatice, a unor scene de război (Şanţurile, Adio, Podul). Însă demonstraţia prea apăsată, introducerea explicită a mitului în ţesătura epică, face ca aceste bucăţi să nu se ridice la nivelul capodoperelor.
Nu ştim dacă în alte împrejurări, adică fără a fi avut obligaţia lucrului zilnic la sintezele de istorie a religiilor sau la cursurile de la universitate, prozatorul ar fi evoluat în altă direcţie. Observăm însă că practicarea prozei de ficţiune doar cu intermitenţe, sub forma unor ample nuvele cu substrat mitic, s-a dovedit benefică pentru scriitor şi a avut drept rezultat cîteva mici capodopere.
Nuvelele scrise în exil au rezolvat în sfîrşit dualitatea ce l-a persecutat toată viaţa pe autor, aceea dintre chemarea prozei de ficţiune şi obligaţiile unei activităţi ştiinţifice: infiltrarea în textul narativ, sub forme aluzive şi discrete, ori sub forme directe şi demonstrative, a filozofiei şi antropologiei a dus pînă la urmă la o formulă epică inconfundabilă. Poate că tocmai această indecizie între proza de ficţiune şi eseu, indecizie asumată, a făcut ca nuvelele eliadeşti să posede un aer ciudat: în ele există întotdeauna un mister mai degrabă neliniştitor şi chiar inconfortabil ce condiţionează lectura. Nu sunt nuvele liniştitoare, ci apăsătoare. O nelinişte metafizică se degajă din proza lui Eliade, mai ales din nuvelele exilului.
O proză, deci, în mod egal literară şi filozofică, scrisă parcă pentru a demonstra infinitele varietăţi ale nefericirii şi ale imperfecţiunii umane: este pecetea apăsată şi originală pusă de Eliade asupra prozei româneşti din secolul XX.