istorie
LIVIU CAPȘA

Jean-Camille Blondel, mai mult decât un ambasador

Articol publicat în ediția 4/2020

E un lucru comun să afirmi că Franţa a contribuit hotărâtor la crearea statului modern român şi la „şlefuirea” europeană a multor intelectuali (artişti, scriitori, diplomaţi) care au lăsat urme luminoase în cultura română. Dar în spatele denumirii oficiale a Republicii Franceze au fost întotdeauna oamenii, personalităţile care, la un moment dat al existenţei lor, au avut un contact direct cu România şi poporul român. Exemplele sunt numeroase, iar omagierea lor este binecunoscută.

Un loc aparte îl ocupă în această istorie comună franco-română unul dintre ambasadorii Franţei în ţara noastră din perioada anilor 1907-1916, Jean-Camille Blondel, precum şi familia sa, cărora profesorul olteniţean Teodor Ştefan le-a dedicat o interesantă monografie subintitulată „o misiune diplomatică în vremuri de grea cumpănă – destinul familiei Blondel”.

Diplomaţie pentru Franţa şi România, în egală măsură

După un periplu diplomatic prin mai multe ţări ( Spania, Maroc, Portugalia, Italia, Mexic), în 1907, J.C. Blondel este numit ambasador al Franţei în România, denumirea oficială întreagă fiind „trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar”. Este anul de la care porneşte cartea profesorului Teodor Ştefan, realizată cu profesionalism, carte în care documentele de arhivă constituie o serioasă sursă pusă întotdeauna în context istoric, urmărind, cronologic, atât perioada celor 19 ani de activitate diplomatică a ambasadorului J.C. Blondel, cât şi zbucimatul destin al fiicei acestuia, Yvonne Blondel-Postelnicu.

Încă din primii ani ai misiunii sale, ambasadorul francez contrazice, prin implicarea totală în viaţa social-politică românească „comedia umană care era diplomaţia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, când diplomatul reprezenta, dacă nu un personaj mut, cel puţin un personaj surâzător şi evaziv, expresiv îndeosebi prin tăcere, cu discursuri la inaugurări şi vernisaje, care nu angaja pe nimeni…”, cum scrie, plastic şi pe bună dreptate, autorul.

În vremuri, într-adevăr, „de grea cumpănă”, J.C. Blondel, cu experienţa, tactul şi viziunea sa politică, a ajutat enorm România, prinsă în vârtejul unor evenimente majore (cele două Războaie Balcanice, Primul Război Mondial), să ia cele mai înţelepte măsuri. Ataşamentul lui total faţă de interesele României din acea perioadă îl determină să afirme, la un moment dat, într-o scrisoare trimisă la Paris : „Mai avem puţin pentru a câştiga partida”, cu referire la intrarea ţării în cel de-al doilea război balcanic, iar cu privire la Primul Război Mondial, la 17 septembrie 1914, într-o altă scrisoare aşterne aceste măgulitoare cuvinte: „…datorăm recunoştinţă României de a fi rămas neutră, dacă ea intră în luptă de partea noastră trebuie s-o asigurăm împotriva oricărei ameninţări şi să ne apropiem pentru totdeauna acest popor latin care va rămâne aliatul nostru în Orient”.

Este evident că intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei i se datorează în mare măsură şi ambasadorului J.C. Blondel, eforturilor sale constante în această direcţie, relaţiei personale cu I.I.C. Brătianu. Însuşi guvernul francez îi recunoaşte meritele, când, în 1916, deşi retras de la post prin pensionare, îl autorizează să semneze acordurile cu Franţa, deşi la Bucureşti se instalase un alt ambasador, Contele de Saint-Aulaire, pe care Blondel îl „pilotează” pentru cunoaşterea realităţilor româneşti, „a tertipurilor şi dedesupturilor lor”. Personalităţi politice române, între care Constantin Argetoianu şi I. G. Duca, îi apreciază activitatea, „el numărând în Bucureşti foarte mulţi prieteni”, toţi simţind şi ştiind „că iubea România”, cunoscând „admirabil pe toţi oamenii şi toate împrejurările politice de aici”. Chiar înlocuitorul său, Contele de Saint-Aulaire, într-un discurs ţinut la Iaşi, pe 14 iulie 1917, de sărbătoarea naţională a Franţei, spunea : „Sforţările domniei sale au fost aşa de rodnice că-mi rămăsese puţin de continuat, ci mai degrabă de cules fructele. Trebuie încă să-i mulţumesc oficial şi personal că a promovat cu mult situaţia Franţei în România făcând-o astfel pe a mea mai uşoară, mai dulce”.

Retras din funcţie, fostul ambasador nu părăseşte România, deşi deţinea proprietăţi în Franţa, la Vence şi Belle Allée, stabilindu-se pentru o perioadă la locuinţa fiicei sale, Yvonne, de la Silistra, care se căsătorise, la 9 decembrie 1908, cu prefectul judeţului Durostor, Ion Cămărăşescu. Colindă Cadrilaterul, poposeşte frecvent la Balcic, la cafeneaua lui Ismail, malul Mării Negre evocându-i o parte din ambianţa Mediteranei. După mai mulţi ani petrecuţi în ţara natală, fostul ambasador revine împreună cu soţia, Jeanne Blondel, în România, în comuna Spanţov, din judeţul Ilfov, unde fiica sa, Yvonne, se stabilise din 1923, după a doua căsătorie. Aici îşi găseşte sfârşitul, la 19 iulie 1935, fiind înmormântat în cimitirul sătesc, deshumat apoi şi depus în mormântul de la Cimitirul Bellu-Militar.

Intrarea în scenă” a Yvonnei Blondel-Cămărăşescu

Ieşirea din viaţa publică a lui Blondel este „suplinită” strălucitor de fiica sa, care se remarcă prin firea-i de adevărată aventurieră, cu aptitudini pentru sport (tenis de câmp şi automobilism, fiind şi prima femeie care face o cursă aeriană de peste 50 km), dar şi prin implicări directe, alături de soţul său, în viaţa social-politică a vremii.

Intrarea României în Marele Război, alături de statele Antantei, este consemnată de Yvonne, în jurnalul său, prin fraze în care regăsim acelaşi ataşament, ca la fostul ambasador, pentru destinul ţării de adopţie : „Să ne ajute Dumnezeu şi să facă astfel ca drumul nostru să nu fie nici prea însângerat, nici prea dureros, iar la capătul lui să regăsim frumoasele provincii româneşti eliberate pentru vecie. Fie ca din forma sa de corn, scumpa noastră România să redevină o mică pâine rotundă”. Este perioada în care, alături de mama sa, Jeanne Blondel, numită Directoarea Spitalului francez din Bucureşti, apoi din Iaşi, se implică în calitate de infirmieră în spitalele improvizate la Silistra, Medgidia şi Iaşi, unde contribuie la amenajarea Azilului invalizilor din Turnul Goliei, tratând miile de răniţi în luptele tot mai crâncene care au loc până la marile victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Curajul şi devotamentul său sunt lăudate atât de cei pe care i-a îngrijit, simpli soldaţi sau ofiţeri, cât şi de însăşi Regina Maria, care face dese referiri în scrierile sale memorialistice, Jurnal de război 1916-1917, precum şi în Povestea vieţii mele, la „Yvonne Cămărăşescu, fiica lui Blondel”. La rândul ei, Yvonne, în cartea sa Jurnal de război, 1916-1917, Frontul de sud al României îi dedică pagini luminoase Reginei Maria, scriind : „Istoria îi va da frumoasei noastre Maria locul pe care îl merită”. De altfel, pentru faptele sale exemplare, Yvonne este decorată cu ordinul „Steaua României” şi de două ori cu medalia „Crucea Sf. Gheorghe”, în timp ce mama sa, Jeanne Blondel, primeşte ordinul „Coroana României”, „Virtutea Militară” şi ordinul „Crucea Regina Maria”, clasa I.

În urma semnării păcii cu Germania, la 7 mai 1918, de către guvernul Marghiloman, prezenţa misiunii militare franceze în ţara noastă nu se mai justifica, astfel încât Legaţia şi Consulatele Franţei părăsesc România, şi odată cu personalul lor, şi familia Blondel, împreună cu Yvonne. După capitularea Germaniei, în noiembrie 1918, Yvonne se dedică, la Nancy, îngrijirii prizonierilor români bolnavi, eliberaţi din fostele lagăre germane din Alsacia şi Lorena, ocazie cu care îl cunoaşte pe ofiţerul Ion Postelnicu. Cum între timp divorţase, prin acordul ambilor soţi, de Jean Cămărăşescu, în august 1922, la Nisa, se căsătoreşte cu tânărul ofiţer român, inaugurând o nouă etapă în „existenţa ei românească”.

Din nou în România, la ferma de lângă Dunăre

În vara anului 1923, soţii Postelnicu se reîntorc în România, stabilindu-se în comuna Spanţov, din judeţul Ilfov, la câţiva kilometri de Dunăre, unde fostul ofiţer, demobilizat acum, primeşte 5 ha de teren arabil şi postul de administrator al fermei agricole din comună.

Dovedind, încă o dată, extraordinara sa energie şi capacitate de iniţiativă, pricepere şi perseverenţă, Yvonne, împreună cu soţul său, pun bazele unei ferme model, construiesc şi o frumoasă casă românească, plină cu cărţi în multe limbi şi „amintiri din peregrinările diplomatice de-o viaţă, prin lumea largă, ale familiei Blondel”, cum scrie autorul.

Contribuţia familiei Postelnicu la modernizarea agriculturii în zonă, la creşterea nivelului de civilizaţie şi bunăstare este excepţională : producţia agricolă este valorificată raţional, se înfiinţează Şcoala de lucrători agricoli, Şcoala de ucenici mecanizatori, la ferma model din Spanţov fac practică studenţii facultăţilor de profil din toată ţara, ţăranii aflaţi în nevoie sunt împrumutaţi cu cereale din rezerva fermei.

Dar „popasul” de la Spanţov nu a însemnat numai munca în agricultură, administrarea fermei, care din septembrie 1939 este trecută în proprietatea Casei Regale, ci şi o intensă viaţă culturală, un veritabil loc de întâlniri spirituale, unde vin atât prieteni din Franţa ai fostului ambasador, stabilit definitiv aici, dar şi o bună parte a elitei intelectuale româneşti, politicieni, scriitori, artişti plastici, muzicieni. Toţi sunt încântaţi de frumuseţea locului, de lunca Dunării cu bogăţia ei de păsări şi peşti, de oaza de linişte şi confortul casei familiei Postelnicu, de modul în care sunt trataţi ca oaspeţi de seamă. O enumerare a celor care au trecut pe aici, mulţi lăsând frumoase mărturii scrise, este impresionantă : Mihail Sadoveanu, Constantin C. Giurescu, Mihai Tican-Rumano, Ionel Teodoreanu, Păstorel Teodoreanu, Ştefana Velisar, Mircea Damian, oameni de ştiinţă ca Gh. Ionescu-Siseşti, Grigore Antipa, oameni politici importanţi, în frunte cu C. Argetoianu, Armand Călinescu şi Ion Mihalache, surorile Delavrancea, Cella şi Henrieta, prietenele Yvonnei din perioada Comitetului de la Nancy, prinţesa Ana L. Cantacuzino, Elena Văcărescu, Simona Lahovary, membri ai Casei Regale, militari, diplomaţi. Un loc aparte îl ocupă prezenţa îndelungată la Spanţov a scriitorului şi omului politic Dumitru Iov, unchiul lui Ion Postelnicu, fost prefect şi deputat de Soroca, Inspector general al Artelor din Basarabia şi Bucovina, Director al Teatrului Naţional din Iaşi. Multe dintre poeziile sale, inclusiv impresionanta lucrare autobiografică Răboj de amintiri au fost scrise aici. Despre casa de la Spanţov şi popasul său aici, D. Iov, care pentru activitatea sa politică şi poeziile dedicate Basarabiei a sfârşit, după „eliberare”, în închisoarea de la Gherla, a lăsat pagini pline de sensibilitate : „O casă călduroasă şi mai toate încăperile pline de cărţi, de fel de fel de cărţi, în fel de fel de limbi, apoi atâtea lucruri din care se desprind amintiri, că orişicât ar fi de amară iarna, nici nu ştii când trece (…) Aici la Spanţov, departe de sat, fugind de oameni, în fermecătoarea fermă ce-i spune „Trestiana”, primăveri luminoase, veri copleşitoare de zăduf, toamne lungi, cu oastea bălţilor care pleacă şi ierni cu promoroacă şi cu austrul care pune cântec de nai în stuful uscat, am sihăstrit între cărţi şi amintiri, îmbătrânind cu fiecare zi şi punând încă o piatră de moară peste ani”. În stilul său caracteristic, plin de umor şi autoironie, nici Păstorel Teodoreanu nu rămâne „dator”, dedicând gazdelor şi oaspeţilor lor o poezie : „Lesnea, Ionel şi Iov,/ Călări pe-o gloabă de pripas/ Descălecară la Spanţov,/ Întemeind un nou Parnas.//(…)Departe de bombardamente/ Şi închinându-se Madonei/ Leneau în dolce farniente/ Golind cămările Yvonnei// Dar când fu-a timpului aripă/ Sosi şi toamna triumfală/ Strângând valizele în pripă,/ Se-napoiară-n capitală// Şi dacă ne gândim acum,/ În urma lor rămâne iată,/ O poezie-ntr-un album/ Şi o cămară devastată.” Ionel Teodoreanu, care a petrecut mult timp la Spanţov împreună cu întreaga familie (soţia sa Lily, şi cei doi fii, Ştefan şi Osvald) i-a surprins pe oaspeţi într-o seară, citindu-le, dintr-un caiet, poezii, după ce zile întregi s-a documentat serios prin satele din preajmă, intenţionând să scrie o carte, proiect nefinalizat din cauza bolii şi a morţii premature.

Trebuie totuşi să adăugăm, ceea ce autorul Teodor Ştefan a ţinut, pe bună dreptate şi cu tristeţe, să precizeze : după instaurarea criminalului regim comunist, când soţilor Postelnicu li s-a confiscat şi casa, şi ferma, foarte puţini din cei găzduiţi cu atâta generozitate la Spanţov şi-au mai „amintit” de ei, mai ales că unii, cum a fost Sadoveanu, s-au alăturat cu voioşie noului regim.

Vremuri de restrişte”.

Instaurarea comunismului avea să pună capăt brutal, cum bine ştim, la tot ceea ce a însemnat o perioadă de normalitate din viaţa ţării, cu familii stăpâne pe viaţa şi destinul lor, cu proprietăţi dobândite prin muncă şi sacrificii, cu întâlniri sub semnul libertăţii şi al prieteniei. Desigur, nici familia Postelnicu nu a fost scutită de acest tratament, ba chiar l-a suportat cu asupra de măsură, pentru vina de a fi fost exemplară în comportamentul ei de-a lungul anilor, atât faţă de ţară, cât şi faţă de comunitatea unde şi-a dus existenţa. Ion Postelnicu a fost condamnat la închisoare, apoi, împreună cu Yvonne, au trăit drama deportărilor, a urmăririi permanente de securitate, a nesiguranţei domiciliului; o bătrâneţe marcată de tristeţe şi suferinţă. Printre puţinele persoane care le-au stat alături până în ultima clipă au fost surorile Delavrancea, Riri, arhitecta, şi Cella, celebra muziciană, precum şi Lily Teodoreanu, văduva lui Ionel Teodoreanu, cunoscută ca scriitoare sub numele de Ştefana Velisar.

Yvonne Blondel Postelnicu moare pe 14 iunie 1971, cu o lună înaintea zilei ţării sale natale, fiind înmormântată la Cimitirul Belu-Militar, iar Ion Postelnicu la 17 octombrie 1979, în Franţa, unde îl adusese, în ultimul an de viaţă, fiul lor adoptiv, Vlad Postelnicu.

Îi dau, în încheierea acestei însemnări, „cuvântul” autorului, profesorul Teodor Ştefan, care are meritul de a fi readus în atenţia publicului destinul unei familii exemplare: „În urma ei rămân însă amintirile importante din istoria României şi a Franţei (…) Ferma satului-model din Spanţov, o adevărată mişcare culturală ce a înscris comuna şi împrejurimile sale printre destinaţiile preferate ale spiritualităţii româneşti, a elitei politice şi culturale interbelice, ale cărei reverberaţii şi influenţe asupra populaţiei locale au fost evidente.” Şi, voi adăuga eu, nu numai locale…