Fără categorie

„Cuvintele nu pot fi inocente în comunism”

Articol publicat în ediția 5/2021
  • Comunismul este o ordine totalitară întemeiată pe cuvinte.
  • Ceaușismul, o variantă de stalinism.
  • Mineriada din iunie 1990 este un triumf postum al ceauşismului.

Comunismul a fost un regim întemeiat pe puterea cuvintelor. Marxism-leninismul şi ceauşismul au mizat pe capacitatea ideilor de a mobiliza şi legitima tirania. Lumea pe care o descrie această încercare de investigaţie intelectuală este cea din care se naşte postcomunismul. Republica Socialistă România nu e un obiect de muzeu, ci terenul din care se ridică prezentul nostru. Cât despre ipoteza comunistă, ea rămâne un teribil exerciţiu de strivire a individului în numele perfecţiunii, egalităţii şi al progresului. Departe de a fi inocente, cuvintele evocate aici au fost osatura totalitarismului. Recitirea devine o formă de angajare etică, antidot la ispitele nostalgice sau utopice.“, notează Ioan Stanomir, în introducerea la cartea sa cea mai recentă, RSR. Lecția de învățământ politic (Humanitas, 2021). Materia acestei cărți asigură, de altfel, premisele pentru dialogul de față.

Ce poate face un Dicționar politic pentru omul nou comunist?

Dicţionarul politic este un concentrat de cunoaştere oficială. Rolul lui este de a oferi, cu rapiditate şi cu precizie, definiţiile de care se serveşte dogma. În ecuaţia educaţiei comuniste, un asemenea dicţionar îndeplineşte rolul unui manual de catehizare. El trebuie citit cu atenţie, conspectat, înţeles, prelucrat. În el se regăsesc toate elementele fără de care limba comunistă nu ar exista.

Elaborat de un colectiv ce provenea de la Academia de partid “Ştefan Gheorghiu”, dicţionarul politic avea, în cele din urmă, un singur autor scris cu majuscule: Nicolae Ceauşescu. Căci doctrina care animă acest lexicon este ceauşismul, ajuns la maturitate şi capabil să se prezinte ca un sistem omogen de gândire comunistă. La 1975, anul de apariţie al Dicţionarului, România Socialistă se află la zenitul ei, iar congresul al XI-lea al PCR lansase conceptul cheie ale ceauşismului, „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, ca etapă finală a tranziţiei spre comunism.

Pentru omul nou, cel care se naşte în această epocă, dicţionarul de la care porneşte această carte este un ghid în labirintul dialectic. El trebuie să clarifice şi să lămurească, participând la opera de construcţie comunistă.

Ce li se întâmplă, ce li s-a întâmplat cuvintelor în fața partidului unic?

Comunismul este, inutil să o repet, o ordine totalitară întemeiată pe cuvinte. Ca orice regim prometeic, cu ambiţia de a întemeia şi de a distruge trecutul, comunismul se foloseşte de cuvinte, cuvintele sunt materia din care este construită lumea nouă însăşi.

Cuvintele sunt, după 1917, cuvinte ale crimei şi ale genezei. Cuvinte ale crimei, de vreme ce desemnarea ca duşman duce la exterminarea fizică şi la ştergerea din istorie. Cuvinte ale speranţei, de vreme ce viitorul este descris cu ajutorul lor. Între teroare şi creaţie, cuvintele imaginează legătura pe care mizează totalitarismul, până la capăt.

Cuvintele nu pot fi inocente în comunism, de unde atenţia cu care sunt privite şi supravegheate. Instituţia cenzurii este complementară propagandei. Ceea ce nu poate fi anexat sau mutilat trebuie interzis. Libertatea cuvintelor încetează în comunism: un sistem comunist care ar accepta pluralismul intelectual ar înceta să mai fie unul comunist. Este cazul primăverii de la Praga. Rubiconul, o dată trecut, schimbarea este ireversibilă.

De la arestarea cuvintelor se trece, dialectic, la arestarea oamenilor. Cei care recitesc cărţile Nadejdei Mandelştam pot înţelege greutatea cuvintelor în comunism. Literatura devine, sub Stalin, o afacere de viaţă şi de moarte.

Ceauşismul, ca variantă de stalinism, este la fel de atent cu cuvintele. Apelul la revoluţie şi la îndrumarea partinică a creatorilor, identificabil în Tezele din iulie, este semnul voinţei de a nu abandona nimic din ceea ce revine, de drept dialectic, PCR.

Pentru cei care au deschis ochii – ba chiar și televizoarele – mai târziu: ce însemna și ce rezonanță aveau aceste litere: „RSR”?

RSR/ Republica Socialistă România este un acronim pe care mulţi dintre contemporanii noştri sunt incapabili să îl decodeze. În epoca facebook şi a vloggerilor, RSR pare la fel de improbabil ca şi dinozaurii. Şi totuşi, RSR/ Republica Socialistă România a existat cu adevărat, între 1965 şi 1989. Distanţarea de dejism era marcată prin chiar titulatura statului comunist însuşi. Judecată ca prea stalinistă, RPR / Republica Populară Română lasă locul RSR, la fel cum PMR/ Partidul Muncitoresc Român este redenumit PCR/ Partidul Comunist Român.

Gestul îşi are simbolismul său. RSR marchează intrarea într-o etapă în care represiunea şi dictatura proletariatului nu mai sunt cuvintele cheie. De acum înainte accentele sunt altfel distribuite. Vremea este a unităţii, a solidarităţii, a democraţiei socialiste. Falsa relaxare ceauşistă are, în RSR, imaginea ei instituţională.

Viaţa şi moartea RSR este viaţa şi moartea ceauşismului însuşi. Destinul lui Nicolae Ceauşescu se confundă cu destinul RSR. Primul preşedinte al RSR inaugurează drumul care se închide cu el însuşi. Povestea RSR ajunge la capătul ei în 17 decembrie 1989, la Timişoara, în clipele în care o întreagă naţiune regăseşte sensul demnităţii uzurpate vreme de decenii.

Dar „învățământul politic” – ce era el pe vremuri? Și ce a ajuns astăzi?

Învăţământul politic era, în RSR, una dintre disciplinele centrale ale canonului. Menirea sa era aceea de a face să pătrundă cât mai adânc şi cât mai departe cunoaşterea comunistă. Ca parte a edificiului ideocratic comunist, educaţia social-politică era un efort permanent. Ea nu se întrerupea niciodată, de vreme ce debuta în şcoala generală şi se continua şi la maturitate, ca parte din prelucrările oamenilor muncii.

Educaţia social-politică îmbrăca realitatea asemeni unei cămăşi a lui Nessus. Preceptele ei erau preluate în literatura de partid, dar şi în romanele poliţiste, în vreme ce divertismentul comunist era un vehicul privilegiat al dogmei. Prin film, educaţia de partid intra în săli de cinematograf şi în case. Umorul era mobilizat, la fel ca şi reconstituirea istorică. Omniprezentă, educaţia social-politică nu avea capăt, de vreme ce zidirea omului nou era un proces permanent.

Ca revoluţionar şi stalinist, Nicolae Ceauşescu era obsedat de extinderea acestui domeniu al controlului şi al mobilizării. Discursurile sale sunt tot atâtea îndemnuri la vigilenţă comunistă. Resemnarea, pasivitatea, indiferenţa erau păcate capitale, fatale omului nou.

Învăţământul politic, în accepţiunea sa clasică, încetează să mai existe în decembrie 1989. Dar există o posteritate a a sa, o viaţă de după moarte. Iar această posteritate înseamnă efortul radicalismului progresist contemporan de a impune gândirea sa unică. Între cei care elaborau „dicţionare politice” şi cei care epurează biblioteci şi demolează statui afinitatea totalitară este cât se poate de clară. Inamicul comun este pluralismul şi îndoiala carteziană.

Care e, din punctul tău de vedere, hard-core-ul „cunoașterii de partid”?

Totalitarismul comunist a avut, de la 1917 la 1991, un punct de sprijin fără de care existenţa sa era de negândit. Ipoteza centrală a socialismului de stat este rolul conducător al partidului comunist, viziunea în acord cu care partidul are suveranitatea deplină asupra statului şi asupra societăţii. Consecinţa legică a acestei ipoteze este monismul totalitar. Unitatea de comandă, uniformitatea ideologică, lichidarea domniei legii, abolirea pluripartidismului, eliminarea competiţiei pe piaţa liberă a ideilor.

De ce mi se pare acest rol piatra de temelie a comunismului? Pentru că rolul conducător al partidului unic distinge ordinea totalitară de o dictatură clasică. Scopul nu mai este cel al represiunii, ci cel al edificării prometeice. Iar rolul conducător al partidelor comuniste se întemeiază pe credinţa în infailibilitatea marxism-leninismului. Marxism-leninismul nu este doar unica filosofie cu drept de cetate în comunism. Ea este busola care ghidează regimurile comuniste şi reperul ultim al legitimităţii lor. Marxism-leninismul conferă comuniştilor capacitatea de a citi şi de a schimba istoria. Prin teoria luptei de clasă, ei au acces nu doar la trecut, ci şi la viitor. Prin partidul de tip leninist şi prin amoralismul leninist comuniştii au acces la un instrument de acţiune.

Rolul conducător al PCR este, în RSR, consecinţa ipotezei comuniste fondatoare. Consacrat constituţional, el îi acordă lui Nicolae Ceauşescu poziţia de demiurg. Stăpân pe stat, stăpân pe cunoaşterea marxist-leninistă, PCR poate purcede la facerea lumii.

Unde se slujea cu aceste cuvinte de dicționar analizat de tine? (Lista lor: comunismul, socialismul multilateral dezvoltat și înaintarea spre comunism, partidul, democrația, lupta de clasă, revoluția, marxism-leninismul, egalitatea, statul, națiunea, burghezia, sistemul mondial socialist, sistemul mondial capitalist și noua ordine economică și politică internațională). La prima vedere, ele – de fapt, sensurile lor – nu erau din cale-afară de prizabile pentru omul de rând…

Cuvintele din acest dicţionar nu existau în izolare. Ele trebuie, aşadar, redate unui context instituţional şi ideologic. Cuvintele aveau ca principală menire menţinerea unui esafodaj care era cel al ceauşismului. Parte din limba vorbită de propagandă, ele constituiau acel nivel pe care l-aş numi liturgic şi mitologic. Ele participau la un fenomen, cel al religiei politice. Or, o religie politică totalitară are nevoie de un amvon, de o liturghie, de preoţi/pontifi care slujesc şi de masa de credincioşi.

Cuvintele din acest dicţionar trăiau în simbioză directă cu toate palierele evocate. Amvonul de la care se slujea era, în cele din urmă, tribuna de la care se rostea discursul de plenară sau de congres. La o scară mai mică, acest amvon era reprodus în şcoli, în fabrici şi în instituţii. Cât despre pontifi, aceştia erau activiştii de partid, clone ale activistului scris cu majusculă, Nicolae Ceauşescu.

Sistemul comunist era, spre a folosi o sintagmă clasicizată, o ideocraţie. În miezul său totalitar se aflau cuvintele din dicţionar. Avansarea pe scara socială era dependentă, în cele din urmă, de asumarea familiarităţii cu acest limbaj. Ceea ce ne pare, astăzi, fals şi ireal era însuşi cotidianul RSR. Cuvintele erau invocate de câte ori realitatea era obligată să se conformeze dictatului de partid. Viitorul, trecutul, prezentul existau prin intermediul acestor concepte fără de care ordinea comunistă nu ar fi durat. De la „şoimii patriei” la informatori şi activişti, oamenii RSR erau prinşi în această reţea de semne şi de sensuri. Cei care nu aderau aveau opţiunea exilului sau a emigraţiei interioare. Cei care se opunea, făţiş, deveneau duşmani ai poporului.

Cum produceau realitate aceste cuvinte, cu aceste sensuri aparte?

Să alegem chiar unul dintre conceptele menţionate în „Dicţionar” societate socialistă multilateral dezvoltată, SSMD. Din acest trunchi se desprinde întreaga realitate a RSR din deceniul ultim al ceauşismului. Umanismul ceauşist îşi dezvăluie, acum, întreg potenţialul său prometeic. Visul revoluţiei este, în fine, atins.

De la fereastra SSMD se poate contempla majestatea Casei Poporului şi a bulevardului Victoria Socialismului. În nervura grotesc-coreeană a arhitecturii se întruchipează imaginarul ceauşist: dincolo de suprafaţa sa se află lumea pe care SSMD o condamnă la distrugere şi la uitare. Toate fotografiile cu acest Bucureşti mutilat, desfigurat, devastat sunt oglinzile în care se reflectă cuvintele comuniste. „Sistematizarea” permite buldozerelor să elimine, definitiv, identitatea arhitectonică a României de dinainte de comunism. Cuvintele sunt scrise în cartea cartierelor şi în destinele omeneşti.

Iar atunci când SSMD va impune autarhia ca strategie de dezvoltare, cuvintele vor însemna foamete, întuneric, singurătate, pauperizare. Omul nou este mutantul ce creşte din acest sol, teribil, al compromisului şi al degradării fizice. Urâtul inundă zilele celor care trăiesc, ca o pecingine. Comunismul ajunge să fie, în anii săi cei din urmă, un film fără sunete şi fără culori, ecou al unui univers din care speranţa a fost izgonită, definitiv.

E suficient să spunem că aceste cuvinte din bagajul ideologic elementar comunist „ascundeau realitatea”?

Pentru cei care cred în comunism până la capăt, iar Nicolae Ceauşescu era unul dintre aceştia, unica realitate este aceea a dogmei cu care se identifică. Realitatea, ca set de fapte documentabile, este supusă în comunism forţei ideologiei. Eşecurile de parcurs sunt raportate, inevitabil, la măreţia idealului. Ca atare, ceea ce „reacţiunea” desemnează drept realitate nu există în comunism.

Schimbarea de sens a cuvintelor este parte din acest mecanism orwellian. Libertatea elogiată de „Dicţionar” poate fiinţa cu adevărat doar în regimul care lichidează libertatea, democraţia socialistă. Ceauşismul urmează, îndeaproape, această logică a mistificării şi a mobilizării. Capitalismul, spre care atâţia români aleg să fugă, este un domeniu infernal al sclaviei burgheze, în vreme ce pauperitatea este elogiată ca un triumf al bunăstării.

În cele din urmă, agonia comunismului este provocată de dezvrăjirea cuvintelor. Ieşirea din captivitatea cuvintelor permite oamenilor să redescopere cărările autenticei libertăţi. Rezistenţa la comunism trece prin tăria de a refuza mirajul minciunii de stat.

Sensurile din perioada comunistă alocate cuvintelor alese de tine au contaminat și vocabularul politic post-decembrist?

Ion Iliescu întruchipează, mai mult ca oricare dintre contemporani, această continuitate lingvistică şi antropologică. Limba, ca şi aspectul său, sunt familiare celor zidiţi în comunism. Furia cu care denunţă „reacţiunea”, agresivitatea cu care recuperează lupta de clasă, fervoarea cu care exaltă egalitarismul, toate acestea sunt elementele viziunii la care oamenii noii Românii aderă. Identificarea „omului de bine” cu fesenismul este cât se poate de autentică. Căci fesenismul duce mai departe ceauşismul epurat de orori şi de excese: acel ceauşism pe care atâţia dintre votanţii anului 1990 îl privesc ca pe singura lume posibilă. Ceea ce Ion Iliescu şi FSN le oferă este un paradis ale cărui trăsături le sunt cunoscute.

Cât despre cei care sunt detestaţi de fesenism, identitatea acestora este cât se poate de uşor de anticipat. Duşmanii din 1990 sunt duşmanii de la 1975: liberalii, ţărăniştii, Regele Mihai I, moşierii, intelectualii, agenturile străine.

Mineriada din iunie 1990 este un triumf postum al ceauşismului. Oroarea de pluralism se întâlneşte cu resentimentul luptei de clasă. Arcul peste timp este cât se poate de elegant desenat. Resturile „reacţiunii” urmează a fi definitiv eliminate, spre a reda pacea oamenilor muncii.

Am putea spune că democrația (originală) românească a făcut (și) Academia Ștefan Gheorghiu?

Învăţământul ideologic este, în RSR, o afacere de partid şi de stat. Iar Academia „Ştefan Gheorghiu” este parte din această reţea instituţională al cărei scop este producerea unei elite ceauşiste. Rolul unei asemenea academii este al unui seminar de catehizare comunist. De la educarea educatorilor la perfecţionarea cadrelor de conducere, şcoala de partid era consacrarea supremă în traseul de parvenire social.

Iar dacă privim la cei care au imaginat post-comunismul în primii ani de după 1989 putem recunoaşte traseele de validare din ceauşism. Noua elită este legată prin mii de fire de cei care asigurau nomenklatura ceauşismului. În jurul lui Ion Iliescu şi al lui Petre Roman se organizează comunitatea care se revendică de la trecutul ceauşist ca de la un blazon de nobleţe. Suspecţi sunt cei care nu aparţin acestei confrerii sudate de complicităţi, peste decenii. Aceasta este, pe scurt, istoria României care iese din ceauşism spre a intra în fesenism.

Care sunt, din punctul tău de vedere, cele mai mutilate cuvinte mari în/de către comunismul românesc?

Aş alege, ca exemplare pentru această operă de confiscare/ mutilare din ceauşism, „tradiţia” şi „patriotismul”. Stalinismul naţional, spre a relua formula clasică a lui Vladimir Tismăneanu, a reuşit, în sfertul său de veac de existenţă, să anexeze un întreg patrimoniu de sensibilitate, transformând ataşamentul faţă de comunitatea din care provenim în delir tribal şi autarhie xenofobă. Imaginea tulnicelor şi a eroilor de mucava din epopeea cinematografică a lui Sergiu Nicolaescu este semnul distinctiv al epocii în care România a fost redusă la un imens parc de distracţii kitsch, în centrul căruia se afla statuia Conducătorului, înconjurat de umbrele majestuoase ale domnitorilor daci. Sinteza de stalinism şi de etnocraţie este una dintre moştenirile longevive ale ceauşismului. „Vatra Românească“ sau PRM sunt urmaşii direcţi ai acestei linii ideologice.

De ce e importantă „bătălia pe cuvinte”? E adevărat cum se spune – cine controlează limbajul, controlează realitatea?

De ce este importantă bătălia care poartă asupra cuvintelor? Pentru că stăpânirea asupra cuvintelor este suveranitatea asupra sensului şi controlul asupra modului în care sensul este creat. Cuvintele creează o realitate secundă, iar totalitarismul comunist a fost, de la 1917, preocupat de instituirea unui monopol care să excludă îndoiala şi insurgenţa. Cuvintele sunt, în orice ideocraţie, substanţa din care se alcătuieşte edificiul puterii înseşi. Să ne reamintim cazul stalinist: ştergerea din viaţă era urmată de eliminarea din istorii şi din dicţionare. Un damnatio memoriae dialectic.

Și aici – când vorbim despre „mutilarea ideologică a realității” – „repetiția este mama învățăturii”?

Propaganda a fost în comunism ubicuă şi omnipotentă. De la naştere până la moarte, omul era cuprins în cămaşa de forţă a ideologiei. Şi chiar şi atunci când alegea să trăiască în afara ei, ecourile ei pătrundeau până la el. Educaţia comunistă nu se încheia niciodată, de vreme ce RSR avea nevoie de constructori devotaţi şi conştienţi ai comunismului. Repetarea limbii oficiale avea ca scop descurajarea reflexului critic. Ideologia putea domni doar prin creşterea intensităţii îndoctrinării. Consfătuirile cu creatorii ale lui Nicolae Ceauşescu erau marcate de acest îndemn limpede: să nu uităm că în RSR unica busolă este marxism-leninismul. Erezia era un păcat capital, de neacceptat.

Stau bine – la loc de cinste vreau să spun – sensurile „comuniste” ale acestor cuvinte analizate de tine în mediile universitare de afară, ba chiar și în cele de la noi?

Cum spuneam, posteritatea intelectuală a comunismului include radicalismul progresist contemporan. „Noua stângă” preia de la Dicţionarul politic cuvinte şi concepte centrale. În acest vocabular pe cale de a deveni dominant, „lupta de clasă”, „reacţiunea”, „imperialismul” sunt cât se poate de vii. De la predecesorii lor comunişti, radicalii de azi preiau gustul interdicţiei şi al delaţiunii. Ion Vitner sau Nicolae Moraru ar fi fost încântaţi să descopere în unii dintre contemporanii noştri spirite afine. Marxism-leninismul este, din nou, în varii forme, o cale preferată de schimbare a lumii în sens revoluţionar. Ideologia, ca surogat de cunoaştere, este preferată de cei care caută certitudini prometeice.

Unele cuvinte trebuie duse „la spital”, la „santoriu”? Trebuie să fie, cu un termen la modă, încarantinate?

Cuvintele nu sunt niciodată inocente. Iar atunci când ele au fost calea de intrare în infernul crimei, trebuie să fim atenţia la semnificaţia şi la viitorul lor. Antisemitismul a început prin a fi un enunţ intelectual, spre a creşte în Holocaust. Iată de ce memoria unor cuvinte este la fel de importantă ca şi cuvintele însele.

Ce limbă de lemn este limba învățământului politic? Una oarecare?

Limba de lemn” a ceauşismului nu a fost o limbă oarecare. Ea a trăit şi a durat spre a legitima un regim care a rămas, până la finalul său, ilegitim şi criminal. Conceptele acestei limbi au făcut posibile reducerea femeilor la poziţia de animale reproducătoare, după cum ele au condus la devastare şi la moarte. Limba ceauşismului a fost una cu regimul pe care l-a servit, îndeplinind rolul de vehicol al mistificării şi arbitrariului de partid şi de stat.

Ce fel de lume este aceasta – în care aprobarea supremă pentru existența unor sensuri ale cuvintelor trebuie să fie obținută numai și numai de la Partid?

Ce lume este aceasta? Este lumea pe care activiştii radicali de astăzi o elogiază ca pe un paradis al egalităţii de şanse, ca pe o arcadie a modernizării în ritm de marşuri muncitoreşti. În această lume cuvintele erau subordonate Cuvântului rostit de PCR. Pentru că doar PCR, ca partid revoluţionar marxist-leninist, avea capacitatea de a conduce societatea. Iată cum se poate imagina un sistem în care Ideea este una cu Puterea, iar omul concret devine o notă de subsol în această cronică a facerii lumii.

E greu de înțeles această lume – cea comunistă? Îți trebuie o anumită pregătire pentru a o înțelege?

Dacă privim largile bulevarde comuniste ale patriei noastre, cu seria lor de blocuri interşanjabile, putem avea acces, direct şi nemediat, la utopia ceauşistă. Un univers din care creativitatea şi frumuseţea sunt gonite, înlocuite fiind de cenuşiul ce cotropeşte realitatea. După crimele dejiste a urmat ceasul de zidire malformată al stalinismului naţional. Iată succesiunea dialectică ce rezumă istoria RPR şi a RSR.

Reformulat: e nevoie de o anume memorie pentru a nu refuza adevărul crunt, crud despre lumea comunistă?

Raportarea la trecutul comunist nu poate fi una aseptică şi neutră moral. Dincolo de date şi de cuvinte se află cei ale căror vieţi au fost strivite de acest marş triumfal al progresului. Lor, celor care nu au avut drept de existenţă, lor, celor care au fost umiliţi şi încătuşaţi, le sunt dedicate paginile acestei cărţi. Memoria bunicilor şi a mamei mele se află în aceste rânduri, pentru că fără tenacitatea lor nu aş fi învăţat să iubesc o limbă română neatinsă de stigmatul propagandei.

Unde seamănă sita corectitudinii politice de astăzi cu sita comunistă care „cernea” sensurile cuvintelor? Ce fel de „învățământ politic” livrează corectitudinea politică?

Corectitudinea politică este un pat procustian, implacabil, mânuit de fanaticii ce cred în posibilitatea reîntemeierii lumii, ca spaţiu perfect şi edenic. Ea este atentă la sensuri şi la cuvinte, pentru că este obsedată de puritate şi de rigoare. Ceea ce preoţii acestei noi religii contemporane preiau de la înaintaşi este zelul cu care denunţă, acuză, alcătuiesc liste de „duşmani ai poporului”. Iar la capătul acestui drum nu se poate afla decât staţia terminus a gândirii unice. O staţie terminus ce reuneşte, în alcătuirea ei terifiantă, pe Orwell şi pe Huxley. Spiritul critic devine o crimă, iar exerciţiul îndoielii un atentat la binele comun: iată un peisaj pe care orice natură totalitară l-ar privi ca pe realizarea idealului de armonie supremă.

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu