Numele care se impune atunci când vine vorba de George Iarin este, fără doar și poate, Florin Mugur. Căci el este tatăl poeților ciudați, timizi, ori din cale-afară de îndrăzneți pentru acele timpuri. El îi oploșea, el îi corcolea, aducându-i să citească la cenaclul lui, chemându-i pe la Cartea Românească, editura unde era redactor ori, uneori, invitându-i chiar la el acasă, la un whisky. Cred că Florin Mugur se simțea cumva afin cu acest gen de sensibilitate excesivă, el care își purta demn tremuriciul trecându-l în poezie ca pe-o distincție regală. El care știa să-i pregătească pentru truda de a-și găsi măști plauzibile prin care să deruteze cenzura și volumul să poată obține astfel viza de publicare. Era maestru în astfel de mișcări de învăluire care se obțineau prin cele mai simple trucuri. Punând poemului (ori ciclului) un titlu sau un motto care-l arunca în altă epocă. Cea mai mare reușită a lui a fost că un volum întreg al Marianei Marin „a trecut” cu titlul apocrif Jurnalul Annei Frank. Iar accidentul (inevitabil chiar pentru cei deprinși să navigheze printre Scylla și Caribda) l-a constituit „întreruperea pe timpul vacanței de vară” (toată lumea știa că asta înseamnă suspendarea) Cenaclului. De ce? Florin, în avântul lui, invitase să citească la o ședință un poet cu teribile poezii sexualiste. Aici nicio mască n-a mai ținut. Cenzorii și-au făcut datoria. Cenaclul (nu știm câtă cenușă și-a pus în cap regele tremuriciului și câte săpuneli i-a fost dat să suporte din partea „Organelor”) a fost, în cele din urmă, redeschis. Însă volumul cu acele poeme n-a putut apărea decât după 1989.
Cu George Iarin lucrurile au stat cu totul altfel. Timid și introvertit, dacă nu și timorat de precara sa biografie, poetul parcă ținea să nu fie luat în seamă. Desigur, nu s-a opus dorinței lui Florin Mugur de a-i scoate volumul de debut, dar atitudinea lui era evazivă de parcă i-ar fi făcut maestrului un hatâr. E momentul să spunem că George Iarin este pseudonimul lui Gheorghe Ionescu, născut în 1940 la Ploiești. Că încercările în diferite domenii, repede părăsite, ocazionale (o serie de cursuri urmate la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, profesor suplinitor o vreme, topometru, etc.) îi vor fi dat senzația neînsemnătății vieții lui. Transferul aceastei senzații asupra creatorului a fost de ajuns să-i forjeze o debusolantă (schizoidă?) atitudine mereu schimbătoare față de lucruri, oameni și întâmplări.
L-am cunoscut pe poet în tinerețe și țin minte că prin anii 1981-83, când el publica volumele Scrisori din Andromeda (cred că debutul : pe pagina de gardă cu subtitlul Versuri) și Ziar de seară, dedicațiile pe cărțile lui sunau așa : Poetului Constantin Abăluță / de a cărui sinceritate nu m-am / îndoit niciodată // G. Iarin / 12 aprilie. Și : Prietenului Dinu Abăluță, / acest umil „ziar” al melancoliei. // G. Iarin / 12 august 1983. E cazul să spunem că pe atunci eu aveam la activ mai mult de zece volume, și că în prietenia care s-a închegat între noi nu mi-am arogat niciodată vreun rol de maestru. Pur și simplu eram de vârste apropiate, stăteam în același vechi cartier bucureștean și George m-a atras și uimit prin cel puțin două ciudățenii ale firii lui singuratice. Ne descoperisem pasiunea pentru casetofoane și aici, indiscutabil, el era maestru. Mă ajuta să imprim casete cu muzică, cunoștea toate chichițele benzii care se răsucea și încâlcea, comenzilor care se gripau, difuzorului care amuțea, etc., etc. Îi făceam vizite acasă, în acea izolată casă bătrânească scăpată ca prin minune de demolare pe aleea Alecu Russo, în același cartier (vechea mahala Precupeții Vechi) cu mine, la 10 minute dacă scurtam drumul pe strada Icoanei și pe Dogari, trecând prin fața fortăreței avangardei românești (vorbesc de clădirea unde locuia Sașa Pană, încă de pe atunci un muzeu, vizitat doar de câțiva cunoscători ca Ion Pop, Iordan Chimet, subsemnatul, etc.). Băteam magazinele cu astfel de aparate audio, multe chilipiruri second hand recondiționate chiar de vânzători, niște șmecherași care te duceau cu vorba, îți făceau o probă-două, iar odată ajuns acasă dădeai de o hibă la care nici nu te gândiseși. Nu-ți dădea mâna să te întorci cu aparatul înapoi căci ți s-ar fi zvârlit în față că tu l-ai stricat. Așa că George se simțea obligat să-l moșmondească încercând să-l repare și – minune! – uneori izbutea.
Într-o astfel de împrejurare, – era pe seară – l-am văzut atât de bucuros încât n-am îndrăznit să-l refuz să facem o plimbare prin cartier. Cam știam eu despre ce era vorba : lui George nu-i ajungea cățelul familiei și se ducea în chip de Moș Crăciun, cu tot felul de oase apetisante să le împartă javrelor din cartier. Soția lui nu-ndrăznise să-mi spună totul. Nu maidanezilor le aducea el bunătăți ci – greu de crezut – câinilor de curte ai unor vecini din cartier. Vorbea cu fiecare patruped încet, afectuos, iar acesta lătra ori mârâia a recunoaștere, executând sărituri și zgâriind barele din fier forjat ale porții. Prietenul băga mâna printre bare și-l alinta, mângâindu-l pe creștet ori scărpinându-l pe burtă. Apoi scotea din sacoșă o punguță de plastic pe care i-o deșerta, mai stătea câteva minute să-l vadă cum înfulecă, apoi îmi făcea semn mie care așteptam sfios ceva mai încolo, și plecam mai departe pe un intinerar se pare stabilit dinainte. Căci nu mult mai încolo, la o altă curte cu gard metalic, scena de iubire împărtășită se repeta identic. Singura variație o aducea ușa vreunui geamlâc deschizându-se, o siluetă apărând o clipă, doar atâta cât era nevoie să se asigure că nu-i vreun răufăcător, ci doar vecinul acela ciudat ce ține morțiș să adopte chiar câinii cu stăpâni. Faptul că niciunul dintre proprietarii cățelușilor nu ieșea la poartă să-i dea bunăseara domnului Ionescu m-a cam pus pe gânduri. De altfel și atenționarea soției prietenului meu atunci când a aflat că George mă ia să facem câțiva pași prin cartier („Fii atent, Dinule!” mi-a spus imperativ dar sotto voce) „cred că George te ia la plimbarea lui de seară”.
Nici azi nu pot să-mi explic de ce și cum am ajuns să-l însoțesc pe George în multe seri. Se pare că după boala casetofoanelor mi-a pasat cumva și astălaltă boală a lui. Și eu eram un singuratic și o plimbare de seară prin străvechea mahala a Precupeților Vechi îmi făcea bine. El cu câinii lui, eu cu străzile mele misterios inspirându-mă să călătoresc în timpuri inventate precum Mircea Eliade în nuvelele sale.
De fapt mint involuntar căci George era inspirat și el de străzile care te duc în alte vieți și alte timpuri, căci iată poemul cu care se deschide volumul Ziar de seară :
N-am apucat să-ți spun că te-am iubit, / n-am avut timp să povestesc cum ninge / și, iată, timpul s-a rostogolit / lin, pe maidanul norilor – o minge. / Regii adorm cu mâinile pe piept. / Orașele încremenesc în ceață. / Ating un fir de mentă și aștept. / Îi voi simți mireasma-n altă viață (Cântec)
Prospețimea senzațiilor și imaginilor, chiar în dicția absolut clasică a versurilor, impun o sensibilitate aparte, un singuratic fără leac. Ba încă mai mult, un singuratic care refuză orice leac. Lui îi e de-ajuns, doar din când în când, o însoțire pasageră în preumblări printr-o mahala cu stradéle, geamlâcuri, verande, curți metafizice în care latră și se gudură câini mai reali decât într-o poveste.
Și metafizica aceasta nu-i o pessoană invenție a mea, ci opțiunea clară a poetului, căci iată un poem desprins din volumul Scrisori din Andromeda :
Bătrâna are tot mai puține găini… / O vulpe i-a furat două și a betegit-o pe-a treia. / Acum găina trage să moară – / respiră greu, capul dulce i se înclină / într-o parte, / privind cerul cu o jumătate de ochi… // Bătrâna se învârtește în jurul găinii, / boscorodind – / nu se îndură să o taie… / Și astfel stau toată ziua în mijlocul curții, / până când noaptea / le transformă deodată /
într-o singură pasăre / întunecată. (Până când noaptea – cu dedicația „Mamei mele”).
E lesne de obsevat că cele două poeme, deși fac parte din volume diferite – e drept, consecutive ca apariții editoriale, se leagă între ele. În primul volum : firul de mentă atins azi de poet, își degajă mireasma abia în altă viață. Poemul fiind scris la persoana întâi, verbele ating și îi voi simți sunt revelatoare în acest sens. Dacă acest poem ne oferă varianta suavă a transvazării cosmice, cel de-al doilea forează varianta sumbră a contopirii bătrânei cu însăși ființa adorației sale, dacă nu cumva e vorba de un straniu animal mutant.
Iar volumul de debut, în însăși structura sa, lansează și el o eterată performanță : sugerează că între Ținuturile mentei și Scrisori din Andromeda (așa se intitulează cele două cicluri de poeme ale cărții) există o posibilă legătura ca de la cauză la efect sau, dacă vreți, că ele cumpănesc în infinitul spațiu/timpului talerele balanței.
Închei spunând că poate a venit momentul ca George Iarin, poet de-o polisemie remarcabilă și cu imagini clare, necontorsionate, să fie mai bine cunoscut de publicul contemporan. Mă îndreptățește vestea că un coleg de-al nostru posedă trei stick-uri de memorie înregistrate cu inedite de-ale sale.