Apărută la P.U.F., anul trecut [2002], lucrarea Alexandrei Laignel-
Lavastine – Cioran, Ionesco, Eliade. Uitarea fascismului – a stârnit rumoare pe malurile Senei. Așa că nu e greu de imaginat vacarmul stârnit de această carte în ținuturile danubiene.
Trecutul ideologic de extremă dreaptă al lui Cioran și Eliade era destul de cunoscut de cei pe care îi interesa, atunci de ce naiba Ionescu s-a regăsit și el pe aceeași galeră? Amalgamul începe încă de la copertă, unde cei trei nemuritori în piața Fürstemberg grație fotografiei, pentru interesele comerciale ale editurii Gallimard, sunt atașați fără milă deja sub titlu. Toți cei care privesc cartea fără s-o cumpere – adică cei mai mulți – părăsesc librăria convinși că Ionesco a fost un fascist; iată de ce se opunea cu atâta determinare comunismului în timp ce alți intelectuali francezi din epocă priveau cu toleranță, dacă nu cu admirație, ceea ce se petrecea în Est sub nasul și barba lumii întregi.
La început cartea a fost primită favorabil de oportuniștii de serviciu de la cele mai multe ziare și reviste literare. Puțin timp după aceea, la Paris și, mai ales, la București, cartea asta scrisă cu atâta arțag inutil a îndurat critici din ce în ce mai severe. Autoarea a fost acuzată de rea credință, de amalgam și, mai grav, de furt și falsificare de texte. Printre atâția alții, Marta Petreu care a scris mai multe cărți despre Cioran și Ionesco, s-a plâns că Alexandra Laignel-
Lavastine s-a inspirat din lucrările ei fără s-o citeze atât cât ar fi trebuit. Alain Paruit, traducătorul lui Cioran și al lui Eliade, a dat, într-un articol publicat în Esprit, mai multe exemple de citate ciuntite sau scoase din context, deci manipulate în așa fel încât cuiul să intre definitiv. Numai că acest cui prea brutal înfipt poate provoca prăbușirea acestei construcții de un «manicheism delirant» (Paruit dixit). Alta e părerea lui Pierre Pachet care, în «Cea de-a doua lectură», prelungește dezbaterea și îi reproșează lui Alain Paruit că prin criticile sale formulate «în termeni jignitori» a făcut cartea de nerecunoscut. Cu toate acestea, celebrul eseist acceptă ideea că autoarea are probabil partea ei de vină «căci, din când în când, s-a lăsat pradă pasiunii de-a demonstra, durerii și dorinței de justiție…». Etienne Boisserie e mai agresiv în apărarea cărții. Trece drept un specialist al Europei Centrale, ceea ce explică de ce e atât de puțin informat în ce privește România, care se află ceva mai sus pe hartă. Patrice Bolon, în Magazinul literar sau Dominique Jamet în Marianne se arată la fel de critici ca și Alain Paruit.
&
Statistic vorbind, situația literaturii se degradează (doar în Franța?) văzând cu ochii. A fost necesar ca, toamna trecută, prăjitura editorială rezervată romanelor franceze și străine, să fie tăiată în 663 de părți. Dar prăjitura asta nu se prea poate amplifica. Am putea chiar spune că dimpotrivă, de vreme ce numărul de analfabeți sau de oameni care știu să citească, dar nu citesc decât ziarul, crește tot mai mult. Iar cei 93 de debutanți… Să vorbim despre ei! Această politică editorială, care constă în a lansa tot mai mulți debutanți – dat fiind că a scăzut prețul tiparului – cu speranța de-a da lovitura, trădează o mentalitate de jucători la loterie. De pildă, debutul lui Marie Darrieussecq, la P.O.L., a stârnit invidie. Numai că din motive simple și comerciale, majoritatea acestor romane vor fi scoase de pe piață. Vor fi aruncate. Ce vor face toți acești scriitori de-o singură toamnă? Pentru a nu fi eliminați, se vor agăța, sărmanii de ei, de tendința zilei: sex și violență, trăncăneală mondenă. Există tot mai mult mimetism și deja e vorba de țapi (de bere) ispășitori. (Acest calambur debil e tributul pe care îl plătesc și eu unei anumite mode care bântuie în jurnalismul literar.)
&
Și cu toate acestea există și debuturi remarcabile, care răscumpără cât de cât tonele de hârtie irosite ce sfârșesc prin a fi măcinate. Am ales două dintre ele. În primul rând cartea lui Sébastien Brebel – Fortăreață, publicată la P.O.L. Autorul își impune pesimismul negru și familiar totodată, într-un stil influențat de Thomas Bernhardt, dar mai vizual, mai pictural. Ocupă un loc într-adevăr deosebit (și deci forte!) în comparație cu tendințele dominante din zilele noastre în literatura franceză care se învârte fără încetare în manejul său parizian și frivol. Îi doresc să reziste tentației de-a ieși din marginalitatea sa și să-și dezvolte fără teamă diferența.
Alt debut remarcabil e acela al lui Camille de Toledo (un pseudonim care, orice s-ar zice, i s-ar potrivi mai degrabă unui roman de gară!) a cărui carte, mult mai mediatizată decât aceea a lui Brebel, e caracteristică pentru o întreagă generație. Anarhismul său donquijotesc îmi place, nihilismul ei nu mă deranjează prea tare, autorul are toate atu-urile să devină un bun scriitor, inclusiv pe acela de-a fi moștenitorul unei mari familii, căci nu are nevoie să câștige bani cu cărțile sale.
&
Literatura franceză pare a fi dominată de auto-ficțiune. Oare ce este acest nou gen literar? E vechea autobiografie altfel coafată? Da și nu… Da, pentru că, în amândouă cazurile, naratorul se confundă cu autorul. Nu, pentru că, în autoficțiune, autorul-narator poate să nu țină deloc seama de adevăr. Christine Angot, de exemplu, povestește în ultima sa cărțulie un dineu la Beigbeder, cu Virginie Despentes, Elisabeth Quin și Guillaume Dustan printre alții. Aflăm însă dintr-un interviu că ea nu era de față. Dineul a avut loc, personajele sunt deci reale, însă povestirea e fictivă ori atunci reconstruită după niște surse indirecte. Tot așa putem (re)vizita imobilul unde locuiește Catherine Millet, altă scriitoare de succes. Asta-i tot? Da, e tot. Putem adăuga că personajele, în toate aceste romane, sunt aceleași persoane (personalități!) din microcosmosul parizian, așa că Jérôme Garcin are dreptate să vorbească de «troc literar». El se întreabă dacă cititorii din secolul următor vor înțelege ceva din această literatură. Il asigurăm imediat: peste douăzeci de ani nimeni n-o va mai citi.
&
Reacția la omniprezenta autoficțiune nu s-a făcut așteptată. În primăvară, a apărut deja, la Minuit, deliciosul roman al lui Eric Chevillard, Despre arici. La modă e auto-ficțiunea brăzdată de isprăvi sexuale sau conținând revelația «unui dureros secret»? Nici vorbă! Chevillard se decide să-și povestească propriul secret, cu riscul de-a face să freamăte cititorii și mai ales cititoarele care se pare că se liberează citind orori: când era doar un băiețel, autorul (care e și narator, așa cum se cuvine), după ce-a suportat pipăielile și apoi violul unui abate, al unui episcop și al unui arhiepiscop, a fost sodomizat de însuși papa, acest «viguros bătrân». Iată un adevărat secret dureros!… Christine Angot se poate duce să se îmbrace.
Dar Despre arici e o satiră probabil prea accentuată și prea umoristic delirantă pentru a fi pe gustul (marelui) public. Mai eficace și mai autonom în ce privește ținta pare să fie ultimul roman al lui Nicolas Fargues care, după cartea de debut pe care am citit-o strâmbând uneori din nas, a făcut enorme progrese. N-am citit al doilea roman, doar pe al treilea, One man show, care merită toată atenția. Descrierea plină de ironie a mediului televizual care tinde tot mai mult către critica socială, fără complezență, chiar dacă din când în când nostimă, e însoțită de o autoderiziune destul de rară la scriitorii francezi. Către sfârșit, umorul e înlocuit de o anumită tristețe.
&
In critică, distanța contează. Locul în care te afli față de obiectiv. Unghiul de atac. Modalitatea. Și lovitura.
Walter Benjamin are dreptate: imparțialitatea, privirea obiectivă au devenit niște minciuni, dacă nu chiar expresia cu totul naivă a unei adevărate incompetențe.
&
Dar vocea lui Benjamin vine dintr-o altă epocă. După ce generația lui a fost sufocată de Hitler, Germania a tăcut mult timp. Sau vorbea obsedată de grija de corectitudine politică. De câtva timp, se aude o voce care pare ceva mai liberă. E vocea lui Peter Sloterdijk. În eseul său, Dacă Europa se trezește, apărut de curând și în Franța, Peter Sloterdijk utilizează o noțiune care amintește conceptul folosit de Spengler și de succesorii săi: «celula mito-motrice». E vorba de un fel de motor cultural care «reușește să facă plauzibilă coerența vechilor culturi naționale (…) de-a lungul mai multor generații.» Și care e ideea care alimentează motorul? Care e «textul» ce ar putea oferi Europei nici mai mult nici mai puțin decât rolul de supraputere mondială? E, bineînțeles, ideea de Imperiu Roman a cărui realizare a fost împiedicată de fantasmele naționalismelor locale. Mai ales în secolul care tocmai a luat sfârșit, cu consecințele atroce binecunoscute. Stalin și Hitler au făcut, amândoi, patul imperialismului american. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Europa a văzut ideea sa de imperiu transferată în Statele Unite. Aici ea putea să contemple «forma exteriorizată a propriei sale esențe». În timpul somnului ei politic, ea vedea ca în vis supraputerea americană, acest admirabil imperiu care o eliberase și o protejase de noua Romă, a stalinismului.
Construcția europeană se accelerează, Sloterdijk (în Germania și-a publicat cartea la Suhrkamp, în 1994) e favorabil acestei extinderi. E adevărat, soluțiile politice pe care le preconizează nu sunt la același nivel cu reflecțiile sale filozofice. «Înțelegem foarte bine, spune el, de ce bunilor europeni ai epocii noastre a început să le fie frică de ceea ce le este specific.» Ii citează pe Morin, Attali și alți gânditori la fel de modești ca și cum s-ar pune sub aripa lor protectoare. Încă nu are curajul de-a avea dreptate… Vorbește despre necesitatea de-a se depăși imperialitatea, de-a se ajunge la o formă politică «post-imperială». Dar nu se înțelege foarte bine cum ne putem smulge din faimoasa «celulă mito-motrice» care dintotdeauna a animat Europa și a împins-o să vrea să «joace din nou» rolul Imperiului Roman. Eseul se termină în coadă de pește. După această carte, publicată destul de târziu în Franța și mai degrabă pentru actualitatea titlului decât pentru fermitatea concluziilor sale, Sloterdijk a reușit să-și fortifice gândirea. În octombrie 2002, într-un articol reluat de Libération, el ia apărarea cancelarului Schröder, acuzat de antiamericanism. Căci cum să te opui unui imperiu atât de belicos precum Statele Unite sub Bush fără să ieși din resemnarea imobilă care era aceea a Europei din secolul XX? Fără să îndrăznești să le spui nu. Să le vorbești de la egal la egal…
&
Emmanuel Todd e mult mai puțin precaut în al său După Imperiu. El nu ezită să apuce taurul de coarne. Subtitlul e fără echivoc: Eseu despre descompunerea sistemului american. America nu e o supraputere hegemonică. A fost, mai ales după război, o mare putere a cărei acțiune era benefică. Acum e mai degrabă în declin. În primul rând, pe plan economic. Todd dă cifre precise. Deficitul comercial american atinge în zilele noastre mai mult de 400 de miliarde de dolari. Statele-Unite nu mai pot trăi numai din ce produc. Descoperă că au nevoie de restul lumii mai mult decât are acesta nevoie de ei. Au devenit în mod obiectiv «predatori». Dar agresivitatea lor nu e aceea a unui imperiu, ea trădează mai degrabă frica de ziua de mâine. Ceea ce, pe scurt, e un semn de slăbiciune.
Pe plan politic, se vede deja că America are din ce în ce mai mult nevoie să se amestece în treburile celorlalți. «Cum să gestionezi o supraputere economică dependentă și inutilă din punct de vedere politic?» Inutilă și periculoasă. Chiar și caracterul său democratic pe care până acum nimeni nu se gândea să-l nege e în regres. Ajungând într-un stadiu oligarhic, America e din ce în ce mai amenințătoare, «nu putem nici măcar exclude ipoteza strategică a unei Americi agresând democrațiile, vechi sau recente».
In aceste condiții, deșteptarea Europei pe care o evoca Sloterdijk cu prudență, o afirmă Todd sus și tare. Superioritatea Europei pe plan economic nu poate fi pusă la îndoială, iar pe plan militar se va vădi în curând, e o chestiune de voință politică. Păi tocmai aici e problema!… Ultimele evenimente, cele legate de războiul din Irak, arată că unitatea europeană e fragilă, iar voința sa politică întârzie mereu să se exprime. «Vechea Europă» pare să nu aibă destulă greutate. De aceea Emmanuel Todd introduce o entitate geopolitică destul de ciudată – Eurasia – și nu respinge ideea că Rusia va putea funcționa, în slujba Europei, ca o pavăză atomică. Comportarea Rusiei și a Turciei în cadrul crizei actuale e tocmai în acest sens.
Emmanuel Todd și-a început cariera de eseist cu o carte intitulată Prăbușirea finală, în care anunța năruirea Uniunii Sovietice. În perioada aceea, a fost primit cu surâsuri condescendente. Poți fi profet de două ori în viață?
&
Nu l-am citit pe Philippe Sollers, această giruetă a literaturii franceze pe care unii îl numesc «papa literelor». În schimb, am citit cu plăcere romanul pe care octogenarul Robbe-Grillet l-a publicat la începutul anului. Eu credeam că el era papa…
&
Am impresia că în literatura franceză spiritele încep să se înfierbânte tot mai tare. Izbucnesc polemici. Toată lumea e pe picior de război. Toată lumea? Mă rog… Am remarcat cel puțin trei cărți în care autorii au mâna într-adevăr grea. E vorba de Cui i-e frică de literatură de Jean-Philippe Domecq, de Literatura fără stomac de Pierre Jourde și de lucrarea colectivă, sub direcția lui Pierre Bottura și Olivier Rohe, Cadavrul încă mai mișcă.
Domecq atacă în primul rând moravurile literare pariziene. Ținta principală e în primul rând Sollers. Nu, n-am chef să-i iau apărarea. La urma urmei, nu are decât ce merită, dar totuși… Pe plan literar, Domecq nu e un mare războinic. Și apoi dă impresia că e împotriva artei contemporane. Îl admiră pe Kafka. Foarte bine. Dar și pe Zola! După câte știu, lui Kafka îi plăcea Flaubert, nu Zola. În sfârșit, e ceva în neregulă în treaba asta…
Iar Pierre Jourde a avut un premiu al Academiei. Cam suspect… Ați spus suspect? Acest profesor din Grenoble e mai ales deconcertant: îi place Chevillard, dar îi e simpatic și Houellebecq. Oricum, cartea lui e binevenită. Ba chiar salutară… Presupunând că mai e mare lucru de salvat…
&
Anul acesta poezia română s-a oferit publicului francez (nu pot să cred ce mi s-a susurat de atâtea ori, că poeții francezi nu se citesc decât între ei și nu întotdeauna!) mai mult decât în alți ani. Mai întâi, acest excelent poet din Cluj – Ion Mureșan ( Le Mouvement sans cœur de l’image, la Belin) – și, ceva mai târziu, Comme dans un dessin de Escher – Huit poetes roumains, publicat în Luxembourg, la editura Phi.
Ce se poate spune la un mod mai general despre poezia românească ?
Regimul totalitar se baza pe frica și respectul, aproape animist, al cuvintelor. Evident, asta creează tabuuri și deci cenzură, dar și un fel de tensiune lingvistică favorabilă poeziei și receptării ei. Exista, pe de-o parte limba de lemn în relațiile dintre statul dictatorial și supușii săi și, pe de altă parte, adevărata limbă pe care o foloseau doar poeții, scriitorii în general. Aceasta nu era câtuși de puțin amenințată: nici de jurnaliști care aveau aceeași limbă de lemn ca și politicienii, nici de publicitari pentru că nu existau. La adăpost de acești devoratori de limbă, limba română a păstrat și poate că va păstra în continuare o parte din prospețimea de dinaintea alfabetizării forțate din lumea întreagă. Ceea ce nu e deloc sigur. Căci după răsturnarea regimului totalitar, alte pericole se ivesc. Așa cum s-a văzut de altfel, libertatea de expresie poate duce la o inflație poetică din ce în ce mai mare: volumele de poezie se înmulțesc, indigestia lingvistică pândește, iar nefastul déjà-vu, mai ales în poezie, devalorizează textele.
Judecând după cei opt poeți români publicați la Luxembourg (Ileana Mălăncioiu, Virgil Mazilescu, Ion Mureșan, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu, Mariana Marin, Daniel Bănulescu, Simona Popescu), poezia română, victorioasă în lupta împotriva unei puteri politice arhaice, încă rezistă.
&
Revista PO&SIE (director Michel Deguy) a sărbătorit în vara aceasta apariția numărului 100, consacrat poeziei contemporane japoneze. Un splendid și voluminos caiet de 300 de pagini pus la punct de Claude Mouchard și Ueda Makiko. Editura Belin – care merită a fi lăudată de cei cărora la place poezia și cărțile frumoase – a invitat la un pahar în piața Saint Sulpice, la Piața de poezie. Vă asigur că, în afară de câțiva gură-cască, nu erau decât prietenii apropiați ai editorului și ai revistei. De altfel unii dintre ei lipseau. În ce privește presa (literară), tăcere asurzitoare.
Nu e foarte grav, poeții nu se așteptau la altceva. «Înainte de dispariție, o revistă supraviețuiește. Faza de supraviețuire e și cea mai lungă, publicul crede că a murit deja.», scrie Michel Deguy cu umorul său scrâșnit. (Scriu aceste rânduri și îmi dau seama că revista noastră Seine et Danube nu e moartă, dar nici vie nu este încă: e pe drum. Speranța, cum ar spune poetul, sclipește ca un fir de pai în grajd.)
&
N-am citit nici acum romanul lui Sollers. Mărturisesc că mi-e teamă, nu să fiu decepționat – de multă vreme nu-mi mai fac iluzii în ce privește scriitorul – dar să nu cad peste o literatură alimentată de cinismul acestui personaj care m-a fascinat în timpul tinereții noastre, a amândurora. Poate că sunt naiv, dar mi-e greu să-i suport toate piruetele de giruetă.
&
La Piața de poezie, au fost lansate două mici volume publicate la editura Phi (Luxembourg) : Ca într-un desen de Escher – Opt poeți români, despre care am vorbit ceva mai înainte, și Poeții din Po&sie. Acesta din urmă prezintă majoritatea poeților care fac ca PO&Sie să existe, și anume : Michel Deguy, Robert Marteau, Jacque Roubaud, Pierre Oster, Robert Davreu, Xavier Bordes, Hédi Kaddour, Olivier Appert, Bruno Grégoire. În general, fiecare dintre ei publică separat. De astă dată se regăsesc, în paginile acestei cărțulii, împreună.
&
Scriu și rescriu această cronică (literară) în fărâme, așteptând ca revista noastră să găsească pe unde să iasă la lumina zilei: acolo unde se află publicul nerăbdător care se va năpusti asupra paginilor ce încă mai miros a cerneală de tipografie. Așa că nu-mi cereți să fiu actual !
&
Dunărea curge între Bulgaria și România și formează astfel o graniță naturală. De aceea, ca un bun vecin, m-am simțit îndatorat să citesc un roman bulgar, publicat de uimitoarea editură Spiritul peninsulelor care a publicat până acum mulți bulgari, dar și sârbi și alți scriitori din fosta Iugoslavie sau chiar turci? Au publicat și cartea unui scriitor român, Mircea Nedelciu. De ce unul singur, habar nu am…
In Pentateucul sau cele cinci cărți ale lui Isaac de Anghel Wagenstein, acțiunea se desfășoară cam peste tot în Europa de Est, ba chiar și în Siberia, unde Isaac Iacob Blumenfeld, fost cetățean austro-maghiar (devenit apoi cetățean polonez și pe urmă rus) e eliberat dintr-un lagăr german de armata americană. Cartea trosnește de umor central european sau, dacă preferați, de umor evreiesc.
&
Dacă editorul revistei noastre are ca dublu un remarcabil critic și dacă pamfletul acestuia plin de vervă și de umor a avut succes, ce trebuie făcut? Să-l ignorăm? Ori să-l semnalăm din vârful buzelor? Eric Naulleau a publicat la editura Groapa cu urși, Mic dejun la Tyrannie, un pamflet îndreptat împotriva ziarului Le Monde și semnat împreună cu Pierre Jourde.
De ce să nu semnalăm aerul proaspăt când îl simțim?
&
L-am citit în sfârșit pe Philippe Sollers… Oare de ce l-am numit giruetă? Nu i se potrivește câtuși de puțin! S-a terminat cu piruetele care i-au permis să fie prezent în toate direcțiile. De câtva timp și, mai ales în ultima sa cărticică, girueta are pretenția să poruncească vântului. Așa că devine agresivă. O giruetă agresivă, vă dați seama! La început îți vine să spui că e vântul care bate în toate direcțiile… Dar girueta nu se mai oprește, se agită, vociferează, invectivează, cocoțată pe acoperișul casei atacă alte case, P.O.L., Minuit. Bietul Sollers! Îmbătrânește urât…
Steaua amanților nu e un roman. Nu are decât titlul unui roman, titlu îmbietor și mincinos. E mai degrabă un dispozitiv care îi permite autorului să lanseze săgeți către mai multe ținte în același timp. Acestea însă cad în general alături. Jalnic… A vrut oare să-l imite pe Céline? Să-l imite, dar invers… Ținta fiind un musulman, ca și la amicul Houellebecq… În acest caz, putem vorbi de un eșec… Nu are verva delirantă a unui mare pamfletar, e prea burghez și prea mulțumit de el însuși. Prea narcisic ca să-și iasă din pepeni! Iar în ce privește umorul, se poate spune că n-a avut niciodată. Pe scurt, invectivele sale nu ajung prea departe, fronda îi e minusculă. Sarcasmul său moale se prelinge pe pagini.
Revista Seine et Danube, nr. 1, 2003