Toamna e pe sfârşite… Sutele de cărţi pe care editorii le azvârle pe piaţă ca pe nişte confetti au apărut şi dispărut ascultând parcă de o baghetă magică. Acum aşteptăm cărţile pentru cadouri. E rândul lor. Asta e societatea în care trăim, unde comerţul e rege, iar cenzura economică soţia sa cea nemiloasă. Mă rog, n-au dispărut toate. Graţie preţurilor, unele au scăpat cu viaţă şi le putem admira alături de best-seller-urile care ne vin din valoroasa şi captivanta literatură anglo-americană. Iar mândria noastră hexagonală e salvată. Căci măcar Goncourt-ul, acest premiu venerabil (a împlinit, în toamna asta, 100 de ani!), acţionează asupra minţii cititorilor astfel încât se reped cu toţii să-l cumpere pe laureat. Oare îl şi citesc? Nu e deloc sigur.
Aveam un prieten pe care, din nefericire, l-am pierdut din vedere. El cumpăra în fiecare an un Truoc-nog (inversiunea îi aparţine lui Iegor Gran, vezi în continuare), dar şi un Animef şi, uneori, un Sicidem. În domeniul său, arhitectura, era un personaj remarcabil prietenul meu. Când mă duceam la el, contemplam, fără să îndrăznesc să-i reproşez, cărţile pe care şi le-a cumpărat de-a lungul anilor: toate premii literare. Între noi, nu vorbeam literatură, mai degrabă politică. Într-o zi, nu ştiu ce m-a apucat, i-am arătat cu degetul biblioteca şi i-am spus oarecum dispreţuitor: de ce-i cumperi tu pe toţi aceşti scriitoraşi care nu fac nici măcar o copeică. Aluzie la originea sa rusă… M-a privit şi mi-a explicat calm că nu avea timp să citească sutele de cărţi ca să-şi facă o opinie în cunoştinţă de cauză şi deci era silit să acorde încredere criticilor şi premiilor literare. Contestarea mea poate că e justă, dar mă aflu singur în faţa multor scriitori francezi care fac parte din diferite jurii şi-l sprijină pe laureat. Oare nu-mi dau seama ? Cei numeroşi au dreptate. Ne aflăm în democraţie, nu-i aşa ? Am bâiguit nu mai ştiu ce. Dacă nu sunt mulţumit, a adăugat el, n-am decât să mă întorc acolo de unde am venit. N-am găsit nici o replică. Să mă întorc la Ceauşescu, în momentul acela, era încă posibil. Încă nu mi se luase naţionalitatea.
Da, era de origine rusă prietenul meu. Nicidecum francez. Francezii sunt politicoşi.
&
Iegor Gran e şi el tot de origine rusă. Ba chiar e născut acolo, la Moscova. Născut pentru a însera în Franţa noastră formată de către televiziune şi alte media (de)formatoare, satira gogoliană în fantezia ironică a lui Voltaire. Ultima sa carte poate părea o farsă, dar asta nu înseamnă că nu conţine o adevărată şarjă împotriva premiului Goncourt (Truoc-nog!). Nu se teme de nimic Iegor al nostru! Tonul său sarcastic, care începe să ne fie familiar, e prezent încă din primele pagini. Personajul principal, un scriitor prea puţin cunoscut, manifestă un adevărat dispreţ pentru faimosul premiu, «această navă-amiral care balizează genunele mediocrităţii literare». Şi pare uşor ridicol când are pretenţia de-a reconcilia capra celebrităţii cu varza bunei literaturi. Şi iată că într-o bună zi se trezeşte pe lista «goncurabililor». Reacţia sa, de la indignare până la resemnarea finală, îi îngăduie autorului să-şi arate cât de mare e talentul său de umorist. Nu e deloc tandru cu personajul său, deşi ţinta sa principală e probabil celălalt nominalizat, Philippe (urmăriţi-mi privirea!), cel care va obţine până la urmă premiul, căci e mai dibaci decât rivalul său, mai obişnuit să folosească presa. Dar şi mai modest: nu se compară cu Proust sau Malraux, nu-l admiră pe Gracq pentru că a refuzat premiul. Ştie că premiul Goncourt face să se vândă cartea. Iar asta îi e de-ajuns.
„Postfaţa” acestui fals roman ne poate apărea enigmatică. S-ar spune că Iegor Gran se temea de răzbunarea juriului, o răzbunare puţin cam perversă: că-i va fi premiată cartea sau că va fi nominalizată pentru a fi dezamorsată. Mda, pentru asta însă ar fi trebuit ca juriul să aibă umor. Şi mai puţine interese comerciale.
&
Mult timp, o scriitoare trecu drept favorit(ă) pentru premiul Goncourt (pardon: Truoc-nog). Nu-mi era foarte cunoscută. Pentru mine, ea era unul dintre cantorii (la feminin!) dragostei cu ingrediente mai degrabă clasice, banale. Dar mă înşelam, pentru că Alice Ferney scrisese pe subiecte foarte variate, dibuindu-şi personajele cam peste tot: printre ucigaşi, printre ţigani, printre burghezi. Amor cu toate sosurile! Îşi băga nasul peste tot această universitară făcătoare de romane de succes… Anul acesta, ne-a oferit o carte despre război. Am răsfoit-o: plină de clişee, de imagini convenite. Un câine care aleargă de-a lungul paginilor ca să emoţioneze milioanele de proprietari de căţei. E jenant! Chiar şi juriul Goncourt-lui şi-a dat seama şi până la urmă nu i-a decernat premiul.
Asta înseamnă că laureatul e într-adevăr bun?
Habar nu am. Nu l-am citit.
&
În schimb, am citit Windows on the World de Fréderic Beigbeder. Aş fi putut paria că Beigbeder, ca toţi scriitorii care cred (şi publicul!) că subiectul îl face pe romancier, se repede să scrie despre acel 11 septembrie (2001). Cu saboţii lui de publicitar! N-a fost singurul, de acord, dar pare cel mai… Bine, în romanul său Frédéric are nevoie de doi naratori: unul în turnul Montparnasse, celălalt la New York. Aţi ghicit… Pe acesta din urmă îl instalează în turnul din World Trade Center, în faimosul restaurant de la etajul 107. Şi nu e singur acest agent imobiliar din Texas, e împreună cu cei doi copii ai săi de care trebuie să se ocupe în ziua aceea: două mici victime nevinovate destinate să-i facă să plângă pe toţi cei care ştiu să citească în căsuţele lor din Franţa, din Statele-Unite şi din lumea întreagă. Bineînţeles, cartea fusese concepută pentru a fi publicată peste tot… Din păcate pentru el, Beigbeder nu e la prima lui gafă. După ce a sugerat că sursa de inspirație e filmul lui Benigni despre Şoah, nătăfleţul nostru lăsă să-i scape această frază: «„Windows on the World” era o cameră cu gaz de lux. Clienţii au fost gazaţi, apoi arşi, făcuţi cenuşă ca la Auschwitz. Merită să nu fie uitaţi.»
Această comparaţie inacceptabilă ne sileşte să punem întrebarea graţie căreia morala traversează estetica. Putem face operă de ficţiune plecând de la orice eveniment? Iar dacă ne e îngăduit putem oare să ne exprimăm în numele victimelor, să vorbim despre oroarea pe care au îndurat-o ca şi cum am fi fost de faţă? De ce personajul american, care până la urmă se aruncă împreună cu copiii pe fereastra turnului, foloseşte persoana întâi? În felul acesta el devine şi mai puţin verosimil: siluetă caricaturală care dispare când închidem cartea. Măcar celălalt, cel cocoţat pe un turn parizian, se prezintă ca un fel de dublu al autorului: un şarlatan capabil să-şi mănânce pălăria ca să atragă atenţia. Pe el îl cunoaştem… Ne e familiar. Ba chiar l-am văzut în pielea goală într-o emisiune de televiziune. E un clovn mediatic, dar există. În timp ce dublul său american nu ajunge la existenţă.
Şi încă n-am terminat… Frédéric Beigbeder agaţă o frază de Tom Wolfe, acest Zola american în întârziere de un secol: „Cred că un romancier care n-a scris romane realiste nu înţelege nimic din epoca în care trăim.” Foarte bine! Dar atunci cum trebuie să înţelegem acele câteva rânduri de pe coperta a patra („Singurul mijloc de-a şti ce s-a întâmplat în restaurantul situat la etajul 107 din turnul de nord al lui World Trade Center, pe 11 septembrie 2001, între 8h30 şi 10h29 e de-a inventa”)? Ca o mărturie a unui eşec? Sau ca o neglijenţă a unui autor care precum mielul blând suge la două mame-oi?
Dar asta n-a împiedicat juriul Interallié să-i acorde premiul lui Frédéric Beigbeder.
&
M-am întrebat oare ce scriitor parizian mediatizat peste măsură ar fi, în ochii mei, mai antipatic decât Beigbeder…
Philippe Sollers?
Nu, mă gândeam mai degrabă la acel fudul narcisiac, autorul unor „cărţi puerile, naive şi superficiale”, al unor filme care nu sunt decât nişte „caricaturi de cine-american” şi care a cunoscut totuşi un mare succes la public. La jurnalişti de asemenea…
Philippe Labro? Totuşi, nu tragi într-o ambulanţă!
Nu sunt eu cel care trage, el însuşi se împuşcă sau mai curând se flagelează în ultima sa carte cu care încearcă să ne stârnească mila pentru totdeauna. Devine astfel vizionarul propriei sale mizerii. Ceea ce e de altfel la modă, parizianism sado-maso, ce mai!
&
Câte cărţi, câte cărţi! Această invazie de hârtie tipărită mă deprimă… Îmi închipui că, pentru librari, asta înseamnă un adevărat coşmar. Se pare că nici nu deschid toate pachetele pe care le primesc. Sunt cărţi care rămân, parcă uitate, în cămăruţa din fundul prăvăliei. Alte cărţi trec direct în colţurile cele mai obscure ale librăriilor. Foarte puţine ajung pe rafturi, încă şi mai puţine în vitrină. Majoritatea fac calea întoarsă, cât mai repede cu putinţă. Comerţul de cărţi a devenit o tragi-comedie. Dar cum să facă altfel bieţii librari? Iar editorii o ştiu foarte bine. De aceea, direct sau prin împuterniciţi, ei atrag atenţia asupra „cărţilor-far”, cu alte cuvinte cărţile care ar merita, pentru calităţile lor mai degrabă comerciale decât literare, să fie puse în faţă. Vă imaginaţi sfâşierea acestor Medee din zilele noastre?
&
Până la un moment dat, pe lista lui Truoc-nog, se putea citi numele lui Régis Jauffret. În cazul ăsta, nu mai înţeleg nimic!… Cui i-a trecut prin minte să-l selecţioneze pe acest autor, care trece drept unul dintre cei mai buni scriitori contemporani, printre candidaţii la un premiu care reuneşte sufragiile marelui public? Mai ales după reacția de recul pe care acesta, obișnuit în general cu cărţi de două parale, a avut-o anul trecut când premiul a fost acordat lui Quignard…
Înainte de apariţia acestei cărţi al cărei titlu e de-o lipsă de modestie delirantă (Univers, univers), în legătură cu personajele lui Jauffret încă s-ar fi putut vorbi împrumutând un unghi psihologic sau psihanalitic. Căci încă mai aveau caracter personajele lui! Ameninţate de delir, desigur, şi în pericol de destrămare, ele totuşi existau: după scriitură, dacă nu şi înainte. Altfel spus, scriitura sa era încă lizibilă măcar pentru o parte din public. Dacă cititorul se oprea brusc şi părea puţin perplex, asta era mai curând din cauza ideilor negre care circulau în textele lui Jaufret, din cauza disperării sale insuportabile, decât a scriiturii cu variante care nu reprezenta o noutate absolută. Numai că în faţa cărţii Univers, univers, un cititor normal constituit şi amator de premiu Goncourt – mă gândesc, de exemplu, la vechiul meu prieten, la colecţionarul de mari premii – n-ar fi ţinut până la pagina 300. Şi pe urmă ar fi încetat să cumpere cărţile onorate de Truoc-nog.
Da, ştiu, cartea are 600 de pagini, dar eu sunt de acord cu autorul care, într-unul dintre interviurile sale, admite cu nonşalanţă că nu s-ar pierde nimic dacă n-ar fi citită decât pe jumătate. Iată ce numesc eu un adevărat Beigbeder! Pentru Jauffret subiectul are din ce în ce mai puţină importanţă. Se joacă cu el, îl contrazice, îl lasă baltă. Nu există un subiect, în ultima sa carte, ci o infinitate. Iar personajul e o fiinţă amnezică într-o stare de îndoială permanentă în privinţa identităţii sale. Din cauza asta, devine mai inventiv decât autorul. Priviţi cum se dezlănţuie femeia asta care îşi aşteaptă soţul şi probabil câţiva invitaţi la cină. Singurele sale gesturi care corespund la ceva precis şi real sunt cele de care are nevoie pentru a supraveghea friptura din cuptor. În rest, nu putem fi siguri de nimic. Identitatea ei e schimbătoare, trecutul – o panglică a lui Möbius. Nu avem de-a face cu un personaj al unui singur roman, ci cu o infinitate. E o femeie infinită! De fapt, Jauffret pune în scenă însuşi mecanismul narativ care e inepuizabil, deşi nu e nevoie – repet – de 600 de pagini pentru a face demonstraţia asta. El şi-a luat – putem spune – riscul acestui paradox. Pe de altă parte, Jauffret nu-i îngăduie cititorului nici un fel de libertate, îl împiedică să viseze între rânduri. În textele sale, nu există practic nici un fel de elipsă.
Ideile care se desprind din acest potop de situaţii, de gânduri şi de nume sunt fireşte cam aceleaşi ca şi în celelalte romane ale lui Jauffret: plictisul, frustrarea, dorinţa de maternitate nesatisfăcută (autorul preferă personajele feminine) şi pulsiunea morţii la unii şi la alţii din cauza acestei senzaţii de nonsens declanşată de prezenţa lor pe lume. Dar nu asta e cel mai important, subiectul sau ideile pe care acesta le pune în evidenţă, ci originalitatea lui Jauffret, care a reuşit să se elibereze şi de Kafka şi de Thomas Bernhard, constă în această încorporare aproape perfectă a teoriei în naraţiunea propriu-zisă. Ba chiar am putea spune că teoria e în faţa noastră, în acţiune. In progress! Iar în cazul acesta, cum să nu-l iertăm că a scris câteva pagini în plus.
&
Dacă Régis Jauffret e anti-Beigbeder, premiul Decembrie se vrea anti-Goncourt. În cazul acesta, nimic nu e mai firesc decât să i se acorde premiul Decembrie acestui scriitor care s-a rătăcit nu se ştie cum pe listele lui Truoc-nog.
&
Alice Ferney a ratat şi ea premiul Femina. Poate din cauza lui Régine Desforges, preşedinta juriului, care l-a preferat pe Philippe Claudel, al cărui roman se inspira din acelaşi eveniment: războiul din 14-18. Până la urmă, s-a decernat premiul lui Dai Sijie, un soi de Kundera chinez… Numai că chinezul (care, în tinereţea lui, se afla într-un lagăr de reeducare şi nu în Partid) pare să se simtă în limba franceză mai în largul său decât pretenţiosul scriitor ceh.
Iar Philippe Claudel s-a consolat cu premiul Renaudot.
&
Citisem deja Un anotimp al cuţitelor de abator, înainte ca acest eseu să primească premiul Femina. E a doua carte pe care Jean Hatzfeld o scrie despre Rwanda – o carte fascinantă şi dificilă la lectură: îţi vine tot timpul s-o închizi şi s-o arunci într-un colţ. Ce te izbeşte de la început e totala absenţă de remuşcări a ucigaşilor. Pentru ei, crima nu era altceva decât o muncă manuală, o caznă. O muncă disciplinată, de pus în rame. „Rămarii” îşi apreciau munca, îşi dădeau note. Uneori, era necesară aducerea la ordine a lucrătorilor nedisciplinaţi. La fel şi pentru cei care se lăsau cuprinşi de milă. Dacă stai să te gândeşti, cazna asta era mai puţin istovitoare decât să lucrezi pământul. Seara se amuzau şi se ghiftuiau în casa victimelor bogate.
Cum e cu putinţă ca oameni obişnuiţi să se transforme în monștri? În timpul lecturii, n-ai cum să scapi de această întrebare. Căci a fost un adevărat genocid, nu o revoluţie în cadrul căreia efectul de masă duce la atrocităţi. Ordinea morală n-a fost răsturnată.
Nici un fel de remuşcări, dar nici pedepse. Cum să pedepseşti un întreg popor? Cum să găseşti responsabilii care continuă să trăiască printre supravieţuitori şi apropiaţii victimelor. Când am sfârşit de citit cartea, mărturisesc că multe întrebări au rămas fără răspuns. Cu un instinct de fin romancier, Hatzfeld n-a încercat să ni le dea.
De notat că în ce priveşte literatura străină, premiul Femina a fost atribuit Magdei Szabo. Scriitorii unguri erau deja onoraţi în Germania şi în alte ţări din Europa Centrală. De câtva timp, sunt tot mai cunoscuţi şi în Franţa. Anul trecut, premiul Nobel a fost decernat unui ungur. Literatura maghiară culege fructele eforturilor întreprinse (cu ajutorul Statului!) deja înainte de căderea Zidului. Ar trebui să fie un exemplu de urmat pentru celelalte literaturi din Est, traversate de Dunăre.
&
Sute de cărţi au apărut în toamna asta. Dar pe listele de premii nu se găseau mai mult de douăzeci. Explicaţia e simplă: lenea cu totul naturală a juriilor ai căror membri preferă să trăncănească despre cărţi la dineurile din oraş, eventual să asculte laudele interesate ale editorilor sau ale autorilor înşişi, decât să citească un mare număr de cărţi.
&
Premiul Goncourt îl recompensează pe învingător cu suma ridicolă de 7,62 euro, în timp ce premiul Jandarmeriei naţionale raportează 3048,99 euro. Extrag aceste cifre din Nouvel Observateur. Le-am găsit sub pana lui Jérôme Garcin, care organizeaă un „comitet de sprijin” pentru consolarea celor respinşi la marile premii naţionale. Iniţiativa lui îmi place, o salut. Dar ce vrea să spună ironicul nostru coleg? Că nu suma premiului îi arată valoarea, ci reputaţia pe care o are în ochii publicului… Asta-i tot ? N-am citit cartea premiată de Jandarmeria naţională, şi accept ideea că laureatul premiului Goncourt e un scriitor mai bun. Dar comparaţia însăşi e jignitoare. Mai mult! Văd cum se strecoară aici ideea că ceea ce prezidă în toate aceste concursuri de frumuseţe e de un aleatoriu insuportabil. E mult mai subversiv decât pare juratul premiului Decembrie…
Totalul premiului Uniunii latine, despre care aproape nimeni în Franţa n-a auzit, e de 12.000 de euro. Anul acesta, a fost decernat excelentului scriitor portughez Lobo Antunes. La fel, în România, premiul Neptun, oferit de Uniunea Scriitorilor şi reprezentând suma de 10.000 de dolari, a fost atribuit în acelaşi an aceluiaşi Antunes. De acord, dar anul trecut, aceeaşi sumă a picat în buzunarul lui Jorge Semprun care, aşa cum toată lumea ştie, face parte din juriul Goncourt. Respins, dar nu chiar de tot, Robbe-Grillet, care face parte din juriul premiului Médicis, a obţinut un premiu de consolare.
&
Nu-mi amintesc s-o fi văzut pe Marie Darrieussecq pe lista premiilor. Dar era, pitită pe undeva pe lista premiului Médicis. După marele succes obţinut cu primul ei roman, Marie Darrieussecq nu şi-a pierdut capul. A continuat să scrie, în primul rând, pentru plăcerea ei şi doar apoi pentru marele public. Bineînteles, tirajele au scăzut văzând cu ochii. Nici nu i-a păsat, cărţile următoare sunt din ce în ce mai personale, precum superbul roman Scurtă şedere la cei în viaţă iar acum, White – poveste de dragoste împresurată de fantome şi de banchize de gheaţă în Antarctica. Suntem deja în 2015 – Marie Darrieussecq detestă autoficţiunea, deşi a scris o teză de doctorat despre asta – în epoca «holofoanelor». Dar personajele comunică între ele prin intermediul ectoplasmelor. E poetic, uneori inteligent, nu e scris de Beigbeder. Prea mult neant? Probabil. Vorba e că asta nu place cu adevărat nici juriilor, nici publicului care ar fi preferat o adevărată SF.
&
Dintre toate marile premii din toamnă, de obicei eu prefer premiul Médicis. Anul acesta, am îndoieli, mă scarpin la ceafă, dau din cap, şi până la urmă nu, Dominique Fernandez n-ar fi putut să mă convingă să votez pentru Mingarelli, chiar dacă eu n-aş fi votat nici pentru Richard Millet. Iar Marie Darrieussecq n-a avut nici un vot. Mă întreb pentru cine a votat Robbe-Grillet.
În micul său roman (mai degrabă o lungă nuvelă, mă rog, de ce atâta precizie!) Hubert Mingarelli aduce în scenă patru soldaţi din Armata Roşie, analfabeţi şi ameţiţi de frig, şi-i plasează în anul 1919. Foarte bine, există un interes tot mai mare pentru Estul conceput la un mod tot mai romanesc. Scriitorii noștri tineri sau mai puţin tineri se avântă plini de voie bună spre aceste ţinuturi unde îşi pot imagina cu toată inocenţa tot felul de istorii. Această inocenţă, verişoară cu ignoranţa.
&
Dacă Marie Darrieussecq se vede abandonată de publicul primei sale cărţi (care a depăşit 300.000 de exemplare), ce putem spune despre un autor de la Minuit ca Eric Chevillard!? Aproape că putem vorbi de un fenomen de societate, scria el undeva, în legătură cu insuccesul său la public. Stima pe care i-o poartă câţiva critici nu schimbă situaţia. Ultima sa carte (a 12-a!), Croitorul mic şi curajos, a apărut, prudent, după ce listele cu candidaţii la premii au fost deja publicate.
Nu subiectul cărţii face literatura! De astă dată, campionul digresiunii s-a folosit de o povestire publicată de Fraţii Grimm pentru a-i da un autor… Subtilitatea e mai curând de ordin teoretic. Ca şi la Jauffret, teoria e prezentă, integrată în text. O regăsim în marile metafore delirante din această nouă carte în care admiratorul lui Diderot şi al lui Sterne vagabondează sărind de la una la alta cu ajutorul elipselor, pentru a ne convinge că el e eroul, micul croitor care continuă a se arăta curajos împotriva vântului şi a mareelor. Împotriva premiilor şi a juraţilor…
&
Polarizarea e pretutindeni în societatea noastră: de la social până la cultural. Fireşte, cele două comunică între ele. Să lăsăm de-o parte socialul, ar fi prea simplu de vorbit, prea evident… Să vedem ce se întâmplă în cultură, în ce priveşte domeniul editorial. Chiar dacă întelegem de ce editorii, aceşti părinţi sacrificatori, le recomandă jurnaliştilor, incapabili să aleagă ei înşişi, doar unul sau doi autori. Nu-i uşor să zâmbeşti când te apropii de trapă.
Aspră meserie aceea de editor!
Iar aceea de scriitor, mai bine să nu vorbim…
Seine et Danube, n°2 / 2004