O carte luminos surprinzătoare a apărut în acest an la Editura Muzeului Național al Literaturii Române, sub semnătura reputatului scriitor Marco Lucchesi, fost președinte al Academiei Braziliene, în prezent director al Bibliotecii Naționale a Braziliei. Se intitulează foarte inspirat Dor și saudade, asociind așadar cele două nume ale unei stări sufletești greu de tradus cu exactitate din ambele limbi, româna și portugheza. Prefața substanțială, foarte empatică, a poetului Dinu Flămând, care și traduce aceste pagini, vorbește și despre un alt titlu posibil, Saudor, prin care comunicarea/comuniunea dintre cele două noțiuni ar fi și mai puternic sugerată. Dar surpriza despre care aminteam este în primul rând aceea că poetul și marele intelectual Marco Lucchesi, poliglot vorbitor a vreo douăzeci de limbi din toată lumea, este și un profund cunoscător al limbii și culturii noastre, de care s-a apropiat și prin câteva călătorii în spațiul românesc, unde a legat prietenii durabile, dar s-a apropiat mai ales de poezia românească, fiind el însuși un remarcabil poet.
Textul care deschide volumul este un Elogiu al limbii române, cum nu s-au făcut prea multe până acum. Pasionatul cunoscător al atâtor graiuri, foarte sensibil la muzica lor, descoperă și în limba noastră sonorități care-l fascinează prin armoniile și disonanțele întâlnirilor dintre materiile verbale contopite în tiparul final al „fagurelui de miere” evocat prin versul cunoscut al lui Eminescu. Dar face și o expresivă comparație cu „sistemul de jazz” – un „jazz între sinonime latine și slave”, trimițând chiar la „vocalele cu timbre și culori rimbaldiene” și scriind că: „Puține limbi adăpostesc o asemenea diversitate, până la semnarea unui contract ecumenic de bază: cuvinte de origine turcă, întunecate, libere, batjocoritoare, desculțe, care dialoghează cu cele de origine latină sau slavă într-un concert pe trei voci ce reunește clopotele Occidentului, toaca mănăstirească a Răsăritului (a-bate-toaca) cu muezinul din vârful minaretului levantin: o limbă a cărei țesătură răspunde delicat la dispozițiile urgente ale păcii. Un flux de cuvinte, ca Delta Dunării, la capătul căreia toate cuvintele curg împreună.” Este o dispoziție ecumenică ce reapare constant în întreg volumul.
Ceea ce urmează este o o incursiune în spațiul scrisului literar românesc, cu câteva popasuri semnificative. Primul este poezia lui Ion Barbu, caracterizată drept „o galaxie deschisă spre Mai Mult”,– un limbaj la care observă operația de sinteză între arhaic și contemporan, personala dislocare și recombinare a sintaxei verbale, „un fel de matematică orfică”, de tradiție neoplatonică, sinteză de poezie și geometrie, o particulară „filosofie a compoziției”, o structură de monadă. Este un mic, concentrat eseu având drept corolar traducerea proprie a versurilor ce deschid Joc secund. Atrage atenția aici și o foarte consistentă bibliografie ce atestă lecturi aprofundate ale operei barbiene, interpretări de referință. Tot așa, în cele câteva pagini dedicate „dizolvării” lui Cioran, reflecției sale antisistemice, privilegiind fragmentul și expresia aforistică, încă din scrierea românească de tinerețe Cartea amăgirilor, prin care comentatorul declară a fi ajuns la „fantomele românești cu care sunt impregnate ruinele lui Cioran”, anunțând cristalizările din limbajul operei sale de maturitate: „sincopele sau acele staccati care îți taie răsuflarea, oximoronii de mare impact conceptual și constelațiile de fragmente, luminate de potențialele lor virtuți. O carte dureros de captivantă, cu melodia-gândire ghidată de la prima până la ultima propoziție, ca în poezia eminesciană.” Este pusă astfel în lumină, în mod succint și mereu foarte expresiv, dimensiunea existențială a scrisului lui Cioran, care va vorbi mai târziu despre „agitația [sa] de ucigaș difuz care visează crime dincolo de sânge”; „Un ucigaș difuz – îi continuă gândul cititorul de acum – pentru a controla febra utopiilor și delirul istoriei”. Iar încheierea este o trimitere la altă autodefinire sub unghi existențial, dintr-un
poem al lui Nichita Stănescu: „Sunt doar o pată de sânge care vorbește”…
Chiar numai aceste două glose ar fi de-ajuns pentru a dezvălui libertatea de mișcare a autorului cărții de față în spațiul culturii românești, o libertate care-i permite să descopere afinități profunde între opere de vârste diferite, prinse în ramele unei viziuni în fond uitate. Până aici fuseseră amintiți, alături de gânditori europeni și latino-americani, și un Lucian Blaga, Constantin Noica, Alexandru Dragomir, ca să numim doar câțiva filosofi. Dar sunt și trimiterile la critici literari și străini atunci când este abordat Luceafărul eminescian (în comparație cu Demonul lui Lermontov), – Ion Negoițescu, N. Manolescu, Edar Papu, Mihai Zamfir, Irina Mavrodin, și Rosa del Conte, cu Eminescu sau despre absolut, și Marco Cugno, intre italieni, cu referințe și la lusitanul Camoes ori la Dante. Un salt spectaculos se face spre „Interlingua” lui Gherasim Luca, cu a sa „lovitură de stat în limbaj, în măruntaiele sale aspre, cruciale”, „apatridul” fiind comparat cu Paul Celan, dar și cu Artaud, cu Velemir Hlebnikov și Guimares Rosa. Revine apoi, prin Marin Sorescu, la albia eminesciană, pornind de la celebrul poem al acestuia, Trebuiau să poarte un nume, nu mai înainte de a vorbi despre „poetica întâlnirii” dintre limbile română și portugheză, ca fiind „ultimele flori din Lazio. Extreme ce coincid (ca versanți marginali) în raport cu un posibil centru al latinității”, „un pașaport pentru întreaga latinitate”. Poeme soresciene precum cel citat, dar și Shakespeare, plus altele câteva au parte de comentarii entuziaste și de observații personale care atrag imediat atenția prin cvasiineditul lor: „Poezia lui Sorescu suferă de o singurătate iremediabilă”; și: „Sorescu traversează o zonă de disonanță. Dar nu caută zgomot sau excese. Până la urmă Mozart prevalează la el. Totul se îndreaptă spre o relativă (sau suspinată) pax soresciana. Atonalitatea își face apariția, dar oarecum timidă și subtilă.” Poetul din Marco Lucchesi își spune încă o dată cuvântul de cititor rafinat-intuitiv și inspirat în formulare. Cu o privire și un auz foarte atente la nuanțe este citit (și ascultat citindu-și poeziile pe un disc), Bacovia. Impresiile sale sunt și aici de natură muzicală: „O ciudată partitură. Fără muzică. Fără accent. Îmi amintesc de Sergiu Celibidache – tocmai opusul lui – dirijând cea de-a doua rapsodie a lui Enescu. […] În comparație cu urechea absolută a lui Verlaine, Bacovia este practic surd. Aceasta e teza lui Nicolae Manolescu, potrivit căreia Bacovia a desființat orchestra simbolistă. A redus-o la instrumente. Dezacordând cu înțelepciune. În acest defect, calitatea operei. Departe de preceptele vreunui bel-canto, valorile negative. Tăcere și incompletitudine. Deci, atunci când îl traducem, nicidecum de la musique avant toute chose.” Apar, peste puține pagini, și surprinzătoare impresii de lectură din poemele lui… Ștefan Petică, – semn că Marco Lucchesi a pătruns până departe în spațiul liric românesc. Amintise undeva și de Macedonski. La autorul Fecioarei în alb, surprinde câteva trăsături definitorii, înregistrate și de critica românească, dar îl plasează într-o suită prestigioasă, a liricii europene: „este un poet al sinergiilor secrete, unde strălucește o constelație mie deosebit de dragă, o constelație sau o nebuloasă care traduce, de la mine pentru mine, lecturi trecute, solitare, solidare, din Aleksandr Blok, Cruz e Souza, Georg Trakl și din Dino Campana”. Mai aproape de noi, e de notat evocarea lui Marin Mincu, critic literar dar și autor al unui roman care-i atrage atenția, Jurnalul lui Dracula, cu ecou și în afara României. Este, de fapt, mai mult ocazia de a-l portretiza în câteva linii elocvente pe foarte originalul personaj care a fost Mincu: „Mincu era un vulcan în plină activitate, aruncând foc și lavă cu fiecare propoziție. Admirat și urât de toți, iubit de puțini, în stare de război permanent, cu pauze timide de armistițiu. Întotdeauna a fost mușcat de provocare, de prezența instigatoare a cuiva pe care și-l credea adversar. Parcă locuia în arena unui Colosseum imaginar: un leu dornic de carne poetică.” Și foarte expresivul portret continuă cu câteva fraze în același ton, rotunjind o figură pe care mulți dintre colegii săi români o pot recunoaște. Nu e de trecut nici peste paginile care-l evocă, într-un interviu realizat de profesorul craiovean George Popescu, pe poetul Ștefan Baciu, românul care se exilase de ani buni în America latină – și în Brazilia – apoi în Hawai, mult prețuit de eseistul brazilian care vede în el „un critic de o consistență intelectuală puternică”, însemnat meditator cultural, jurnalist de seamă, autor, în 1974, al unei Antologii a poeziei latino-americane, excelent cunoscător al mișcărilor de avangardă, care a publicat și o Antologie a poeziei suprarealiste latino-americane (1982). A fost – se menționează – și un prieten apropiat al poeților brazilieni Carlos Drummond de Andrade, Manuel Bandeira și al arhitectului Oscar Niemeyer. Pe „podul” dintre Brazilia și România apar încă o dată Mircea Eliade, comentator de referință al operei lui Camoes și al lui Eminescu. Și mai scrie Lucchesi: „Baciu mă emoționează fiindcă a văzut cu priviri foarte acute mobilurile culturii latino-americane ca unul de-ai noștri, ca un frate.” Un moment de generoasă prietenie și prețuire îl marchează și dialogul cu poetul nostru Dinu Flămând, elogiat deopotrivă ca scriitor român de seamă și mare traducător al unor poeți de cea mai aleasă spiță precum portughezul Fernando Pessoa și Carlos Drummond de Andrade.
O similară deschidere arată Marco Lucchesi și către alte literaturi europene. Surprizele nu sunt puține nici în această secvență, pusă sub titlul Lumea. Pasionat de cunoașterea cât mai multor limbi și culturi, el rememorează contactele sale cu limba egipteană (vezi: Un tânăr diletant în Egipt), învață, pe urmele lui Champollion, să descifreze ieroglifele străvechi ale „Egiptului secret”, desenează câteva, interpretându-le, pe mai multe pagini. Se exprimă încă o dată ca un poet, recurgând chiar la unele versuri scrise în hieroglife, „cu frică și cutremurare în fața limbii zeilor”, iar câteva fraze sunt însuflețite de o adâncă emoție admirativă, sunând ca niște poeme. „Fascinația limbii egiptene – scrie el – nu pierde apelul înălțimilor, cele asemănătoare cu înălțimile cerești, umbra sensului. Ea proclamă o dominație a spațiului-timp, a frumuseții ca virtute intrinsecă. O grafie a cosmosului: pe pagini de piatră, recitite de vânt.” Umbra luminoasă a poetului pakistanez Allama Iqbal, născut în provincia Punjab în 1877, hindus convertit la Islam, apare pe fundalul unei tradiții poetice străvechi, ilustrate de poeți ca Rumi și Hafez, dar ca mare cugetător format în mediul civilizației europene, „fidel între modernitate și tradiție”, care oferă, ca autor al Cărții Eternității, „o estetică a tranziției între două planuri, între lumea din jurul nostru și cea metafizică.” În locurile spirituale pe care le frecventează cu o mereu vie curiozitate intelectuală și suflet liric, Marco Lucchesi ține să pună în relief ideea de comunicare între culturi, de vecinătăți permeabile: „Din valuri și din vânt este alcătuită limba vorbită la Istanbul… Rio de Janeiro este un Istanbul al tropicelor.” Iar câteva texte poetice în limba turcă și un număr de poeți oferă obiecte de comparație între universuri lingvistice care par foarte îndepărtate. Cuvântul saudade, din titlul cărții, își găsește și aici un fel de corespondent semantic în turcescul hüzün... Citește, însă, și doi scriitori maghiari notorii, ca Sándor Márai și Imre Kertész, în traducere, dar și străduindu-se să învingă obstacolele unei limbi foarte greu de asimilat. Se citesc cu mare interes și amintirile eseistului despre inițierea sa în istorie și filosofie, în studierea raporturilor dintre ele, prin frecventarea unor mari gânditori, cu revelația apropierii, dincolo de „vertebrele conceptuale”, de lumea concretă și vie. Pe acest teren abordează critic, foarte nuanțat, viziunea lui Oswald Spengler din celebra sa carte Declinul Occidentului. O știință foarte abstractă cum e Matematica îl pasionează tot din perspectiva unei sensibilități de factură poetică, intuitivă. În „orizontul așteptărilor” sale își fac mereu loc deschideri multiple, din pragul cărora pot fi surprinse și simțite relații tainice între mai multe nivele ale vieții și cosmosului – „mă fascinează pietrele, matematica și cerul nocturn. Gramaticile deschise. Verbele infinitului.” Apare în aceste pagini un soi de exaltare patetică a omului angajat în procesul cunoașterii unei lumi multidimensionale: „Îndrăzneala vorace a Întregului m-a vrăjit: cele mai improbabile conexiuni, paralele aproape ireductibile, cele mai înflăcărate analogii, ipoteze de amploare, teorii copleșitoare, în ceea ce privește extensia și înțelegerea, motoare cu potențial ridicat, conjuncturi puternic solicitate.”
Semnificative rămân și profund definitorii luările de poziție ale autorului, în postură de membru al Academiei, de director de bibliotecă națională, care face consecvent și cu o pasiune mereu ardentă elogiul cărții și al unei „culturi a ospitalității”, al comunicării fraterne dintre limbi și idiomuri regionale, cum sunt cele al populațiilor braziliene din Amazonia, sub semnul marii încrederi în actul creator de cultură în orice parte a lumii: „Suntem fiii gratuității. Inima noastră este ecumenică. Putem face orice cât timp nu ne lipsește radiala alianță cu cultura”. Dar e subliniată și ținuta etică a intelectualului deschis spre toate orizonturile universului: „Repudiem limbajul agresiunii și locvacitatea turpitudinilor, deoarece trăim după idealuri înalte”…
S-ar putea cita numeroase propoziții memorabile din aceste eseuri profunde sub aparența notațiilor impresioniste ale unui cititor însuflețit de o mare „plăcere a lecturii”. Sub ele palpită o gândire adânc cercetătoare, sclipitor-expresivă, adesea vibrant poetică, cu care se poate intra liber într-o comunicare autentică, o adevărată comuniune spirituală.
Marco Lucchesi, Dor și saudade, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2024