Mircea Martin și etica actului critic:
reflecții la un moment de omagiere academică
Este o mare onoare, poate cea mai mare pe care o poate avea un intelectual, participarea la un demers de omagiere a valorii.
Omagierea este dublată de bucurie, de bucuria aparte a filiației, atunci când valoarea omagiată joacă un rol în propria-ți formare, în propria ta devenire. Într-un astfel de moment – ca să împrumut chiar termenii consacrați de Mircea Martin –, radicalitatea pe care o presupune gestul omagierii este fericit dublată și îmbogățită de nuanța afectivității prin care exactitatea devine admirație. O admirație prin nimic extatică și difuză, ci dimpotrivă, una care îmbogățește și întemeiază.
Autorul acestor rânduri nu este doar un critic și istoric literar format prin lectura cărților lui Mircea Martin. Am avut norocul de a fi studentul profesorului Mircea Martin, ale cărui cursuri le-am audiat și la ale cărui seminare am participat. Odată cu ideile și interpretările, cu bibliografia și discursul profesorului, am avut privilegiul de a învăța și ce înseamnă în mod concret a fi critic literar, căci profesorul nu este – pentru zecile de promoții care i-au trecut pe dinaintea ochilor – doar un furnizor de cunoaștere (ceea ce ar fi, oricum, foarte mult), ci și un model (ceea ce este esențial). Desigur, nu toți. Ci numai cei pentru care profesoratul este o vocație și un sacerdoțiu intelectual. În ultimele cinci decenii, chiar, Mircea Martin a fost unul dintre modelele noastre critice nemijlocite, articulând un fel de a fi critic literar care, purtând cu sine, în literatură și în amfiteatru, moștenirea marilor înaintași (Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, Vianu), a adăugat o dimensiune aparte criticii noastre: orizontul teoretic. În special cel hermeneutic, dar nu numai. Profesorul Martin a fost unul dintre criticii care, prin eforturi adesea singulare, a contribuit decisiv la menținerea contactului (în ambele sensuri) cu critica europeană, pe care a promovat-o în România și căreia i-a făcut cunoscute unele dintre valorile literaturii noastre.
Am avut, spuneam, privilegiul de a fi asistat la multe împrejurări în care funcția de model critic a lui Mircea Martin a fost evidentă. Unul dintre aceste momente, la care am făcut referire și într-una dintre cărțile mele mai vechi (Secvențe literare contemporane II, 2002), atestă, cred eu, rolul discret, dar esențial, pe care asemenea modele l-au avut și încă îl mai pot avea, în cultura română actuală, și nu mă pot opri să-l aduc în discuție. Mai ales că se tot vorbește despre „tinerii scriitori”, despre necesitatea unui „schimb de generații”.
La examenul de Teoria literaturii, susținut în anul al III-lea cu Mircea Martin și asistentul său, regretatul Ovidiu Verdeș, după ce am trecut de subiectul de seminar, am tras biletul pe care scria „Posibilitatea criticii literare”. Subiectul se referea, evident, la posibilitatea interpretării textului literar. Dar, pasionat de critica literară, citisem cărțile profesorului meu și știam că Mircea Martin nu era numai autorul volumului Critică și profunzime (1974), în care critica literară franceză clasică și contemporană era analizată în momentele ei fundamentale, cu un interes vădit pentru hermeneutică și, în general, pentru ceea ce Jean-Pierre Richard numea „pivnițele textului”. Volumul cel mai recent al criticului, în raport cu examenul meu de Teoria literaturii, însă, cel intitulat Singura critică (1986), schimba centrul de greutate, subliniind – în acea atmosferă sumbră în care se consumau ultimii ani, cei mai grei, ai ceaușismului – importanța dimensiunii etice a criticii literare. Fără de care hermeneutica textului, în sine, rămâne un exercițiu în gol, care nu-și fructifică decât o mică parte din posibilități și, mai ales, nu-și exercită responsabilitățile. Eram întru totul cucerit de pledoaria discretă, dar limpede, a lui Mircea Martin, din volumul citat, pentru o critică literară care este mai mult decât un exercițiu publicitar sau de politețe. Nu puteam nici atunci – când încă nu publicasem decât câteva cronici obscure – desprinde critica literară de o dimensiune etică și de greutatea ei culturală. Anii care au trecut nu mi-au modificat convingerea că medierea în spațiul de valori al literaturii nu poate fi exercitată în absența unei conștiințe morale și a unui devotament genuin pentru profesie.
Am alcătuit, prin urmare, un răspuns în două părți la întrebarea de examen: în prima parte am vorbit, pe marginea bibliografiei parcurse la curs și seminar, despre posibilitatea interpretării textului literar, iar în cea de-a doua, pornind de la lecția de morală conținută în Singura critică, despre posibilitatea de a (mai) face critică literară într-o cultură proaspăt ieșită din totalitarism, care redescoperea cu fervoare libertatea de exprimare, dar mai avea mult – mai are și astăzi – până să ajungă la înțelegerea obligațiilor pe care le presupune această libertate. Cu severitatea-i cunoscută, profesorul a zâmbit discret, mi-a pus câteva întrebări la care am răspuns nu doar făcând apel la cunoștințele acumulate, ci și la convingerile mele juvenile, apoi a zâmbit enigmatic și a făcut un gest care a cântărit greu în decizia mea de a încerca să devin critic literar. De atunci încoace, am reflectat de nenumărate ori la șansa de a avea alături, în această cursă de anduranță care este critica literară, un model de calibrul lui Mircea Martin.
Împrejurarea omagială la care aceste rânduri trimit are, cum spuneam, dincolo de caracterul ei formal și ceremonial – care nu trebuie deloc minimalizat, cultura se deosebește de incultură și prin sobrietatea ceremonialului de recunoaștere a valorii –, și o certă dimensiune modelatoare. Căci spațiul academic, ca și spațiul literar, sunt teritorii ale devenirii și ale dialogului, ale urcării împreună (profesori și studenți, scriitori și cititori) către universalii. Acele universalii de care vorbea G. Călinescu – unul dintre modelele lui Mircea Martin, căruia i-a consacrat o altă carte fundamentală pentru critica noastră, G. Călinescu și complexele literaturii române (1981, ed. a II-a, 2002) – în faimosul său curs de deschidere la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, în 1946. Curs în care autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent atrăgea premonitoriu atenția: „Feriți-vă să scuipați semințe acolo unde ar putea călca în viitor sandala unui Platon român.”. Aș îndrăzni chiar să spun că modelarea, împreună-urcarea către ideal, este mai importantă chiar decât destinația ei. Căci criticul literar, filologul, în sens larg, are o acțiune formativă nu numai prin judecățile sale de valoare, exprimate sincronic (în receptarea curentă a literaturii contemporane) sau diacronic (în istoria literară). Contează la fel de mult, dacă nu și mai mult, modul în care se constituie ceea ce Mircea Martin a numit, într-o altă carte din același fertil an 1981, dicțiunea ideilor. Felul în care se structurează argumentul critic, felul în care opera este demontată prin analiză și recompusă critic spre a fi justificată estetic nu are numai o dimensiune estetică, modul în care gândul criticului se așază în pagină sub forma unei (cum spunea același G. Călinescu) pedagogii a frumosului. Dicțiunea criticului are și o dimensiune – revin la afirmațiile anterioare – de natură morală. Stilul critic nu este o podoabă cu care se pavoazează argumentele, ci este însăși amprenta personalității celui care scrie. Lecția criticii lui Mircea Martin, exercitată de altfel nu numai în scris, ci și pe viu, în sala de seminar ori la reuniunile Cenaclului „Universitas”, este una pilduitoare: nu contează să fii un critic temut, contează să fii un critic credibil. Credibil literar și moral deopotrivă. Contează ca argumentele tale, relative în durată ca orice argument critic, să fie luate în serios, intrând în circuitul operei de mediere în spațiul axiologic.
Credibilitatea este singurul bun al unui critic, de fapt, pentru că în absența ei totul (știința de carte, stilul, asiduitatea revuistică etc.) este în zadar. Numai un critic credibil poate stabili valori. Numai un critic credibil poate ca, stabilind valori, să modifice verdictele istoriei literare, așa cum a făcut, de pildă, Mircea Martin în 1984, când prin monografia sa intitulată Introducere în opera lui B. Fundoianu, a răsturnat mai mult de patru decenii de sub-valorizare a acestui mare poet și gânditor. Fără să practice sistematic istoria literară, profesorul Martin a confirmat (și nu numai prin această spectaculoasă răsturnare de prejudecată critică, ci și prin studiile și eseurile cuprinse în cel de-al treilea volum al său, Identificări, din 1977) faptul că pentru a fi istoric literar este obligatoriu să fii critic. Critic adevărat, critic credibil.
Există critici care scriu istorie literară și există critici care o și fac. Profesorul Martin face parte din cercul restrâns al celor care nu doar au scris, ci au și făcut istorie literară. Și nu mă refer numai la participarea sa nemijlocită, în deceniul 1960-1970, la înlăturarea realismului socialist și revenirea la literatura adevărată, ci, evident, trimit și la întemeierea Cenaclului „Universitas”, în aprilie 1983. Această instituție a reprezentat, să nu uităm, în ultimii ani ai dictaturii ceaușiste, cel mai important cenaclu literar din România. „Universitas” a fost spațiul de formare al unei jumătăți din postmodernismul literar românesc, așa-numiții nouăzeciști (întrucât majoritatea componenților cenaclului a debutat, de fapt, după prăbușirea regimului comunist și a cenzurii).
Cenaclul a fost spațiul în care magistratura profesorului s-a exercitat în public pe coordonatele cuprinse în titlul volumului său de mai târziu, amintit în chiar preambulul prezentei intervenții, Radicalitate și nuanță (2015). Radicalitatea este necesară într-o literatură ca a noastră, mai tânără, în care noțiunile și conceptele au pătruns mai târziu decât în Occidentul în care s-au născut, și au funcționat în forme mediate de necesitatea permanentă a spiritului critic, adică a adaptării la tradiția și la necesitățile interne. Ca orice fenomen postmodern autentic, postmodernismul de la Universitas și-a conținut, ca să zic așa, și nuanța. Literatura „școlii de la Brașov”, reprezentată de Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea a coexistat la cenaclu, într-un deplin spirit de colegialitate, cu cea a grupului care avea să teoretizeze, după 1989, „nouăzecismul”: Cristian Popescu, Horia Gârbea, Cătălin Țârlea, Daniel Bănulescu, Mihail Gălățanu, Dan-Silviu Boerescu ș.a. Cu mențiunea că poezia lui Cristian Popescu reprezintă un fenomen în sine, unul de excepție, o „direcție” personală în sânul direcției de grup, deasupra acestor distincții și integrându-le, într-o formulă unică în literatura postbelică. Această direcție „nouăzecistă” avea să lanseze concepte anti-postmoderne, ca acela de „realism semnificativ”, și, de asemenea, să se înscrie pe o traiectorie literară care a favorizat percepția ei ca grup literar de sine-stătător, „acoperind” cumva restul generației.
Scriitorii care veneau la „Universitas” o făceau, de altfel, nu în virtutea asumării unei poetici unice, așa cum se întâmpla la Cenaclul „Junimea” sau la Cenaclul de Luni. Ei căutau aici altceva. Și anume, o practică mai sobră a literaturii, căci nici amenitatea lui Ovid S. Crohmălniceanu, nici spiritul ludic al lunediștilor atrași de personalitatea lui Nicolae Manolescu nu guvernau ședințele moderate de Mircea Martin. Tinerii mai veneau, de asemenea, pentru spiritul critic al profesorului Martin, aparent mai distant, dar mereu ponderat, predispus la necesarele distincții și nuanțări și, mai ales, capabil să stârnească în discipoli nu spiritul de clan, ci emulația temeinică întru literatură. Comentariile sale erau menite să îl sprijine pe tânărul care se forma ca scriitor, mai ales că la „Universitas”, am impresia, erau mereu mai puțini filologi și mai mulți ne-filologi printre participanți. Sunt multe de spus despre această admirabilă și, repet cuvântul, discretă magistratură pe care a exercitat-o profesorul asupra tinerilor scriitori și filologi de la sfârșitul anilor ’80. În orice caz, dacă privim lista celor care s-au format la „Universitas”, figura lui Mircea Martin se așază alături de Ovid S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu și Eugen Simion între cei care au conturat, de fapt, arhitectura actuală a literaturii noastre.
Radicalitatea, de asemenea, ca să revin în punctul de pornire, este o necesitate în planul etic, acolo unde compromisul trebuie să se limiteze la oameni (căci în absența lui nu se poate vorbi cu adevărat despre o societate), fără a trece și asupra principiilor, în absența cărora relațiile umane se transformă în complicități. Mai ales în acei cenușii ani 1980, în care se desfășura formarea și afirmarea scriitorilor nouăzeciști, distincția – nu neapărat violentă, dar clară – dintre bine și rău trebuia prezervată, măcar ca reper subiacent. La „Universitas” ea era mereu păstrată și s-a exercitat și în împrejurări mai delicate, în care Securitatea și-a vârât nasul (e un eufemism, desigur) în treburile cenaclului.
Nuanța nu diminuează radicalitatea, ci îi potențează valențele tocmai prin relativismul de natură liberală pe care îl conține. Nuanța intervine atât pe palierul hermeneutic al criticii – căci fără capacitatea de a înțelege și de a practica el însuși nuanța, criticul riscă să rateze interpretarea –, cât și pe cel moral. Acolo unde nuanța, nocivă atunci când estompează marginile principiilor, este necesară în plan uman. Când vituperăm împotriva compromisului în general, uităm adesea că fără compromisuri omenește acceptabile nu putem trăi între oameni: societatea însăși este un imens și benefic compromis. Dar unul făcut, repet, cu și între oameni, nu cu principiile. A refuza compromisul cu ideile sau cu criteriile este, dimpotrivă, singura platformă morală de pe care poți accepta compromisul uman.
Mircea Martin este – cum îi plăcea lui Eugen Simion să spună – un intelectual din Est. Un critic care, înțelege, așadar, mai nuanțat decât alții enorma dificultate a condiției scriitorului, într-o istorie care n-a fost prea blândă cu culturile din această parte a Europei. Radicalitatea distincției dintre valoare și non-valoare, dintre bine și rău, dintre demnitate și absența ei, nu împiedică, ba dimpotrivă, subliniază nuanța interpretativă. Tradiționalismul lui B. Fundoianu, mort la Auschwitz cu câteva luni înainte de finalul războiului, are alte conotații spirituale decât tradiționalismul lui Vasile Voiculescu, care a rămas demn după anii lungi de închisoare, care la rândul său are altă dimensiune morală și intelectuală decât cel al lui Nichifor Crainic, care a cedat terorii. Metoda definită prin radicalitatea potențată de nuanțare oferă, în actul critic, putința unor identificări ale criticului care, căutând sursele originalității scriitorului și analizând procesul constitutiv al originalității în opera literară, se identifică – sau, mai bine zis, își dezvăluie propria identitate –, în actul critic. Care devine un act de empatie profundă, în consecuția lui Tudor Vianu, a gândirii critice cu creativitatea artistică. Analitic, mai curând decât normativ, și dezambiguizator, mai curând decât „eseistic”, Mircea Martin nu refuză, totuși, gestul de autoritate și nici imaginația ideilor. Totul, cu o măsură, o temperanță și o responsabilitate venind deopotrivă din cultura vastă, temeinic însușită, și din temperament.
Condiția criticii din România anilor 1960-1989 (în care Mircea Martin a jucat un rol de prim-plan, începând chiar de la debutul editorial cu Generație și creație, din 1969) pune în fața lectorului de azi o întrebare pertinentă: cum ne raportăm la anumite idei și atitudini critice din perioada comunistă, după ce contextul în care au fost formulate a dispărut? Este o întrebare la care – revin la cele spuse despre refuzul compromisului cu principiile – mi se pare obligatoriu recursul la formula interpretativă a radicalității însoțite de nuanță. Sugestive, în acest sens, mi se par câteva studii ale profesorului Martin, cum ar fi Mitul vechimii la G. Călinescu, Viziune și tehnică la Geo Bogza, Nu din pietate, ci din necesitate (M. R. Paraschivescu) și «Divanul» unui înțelept cu limba română (C. Noica). Ele se raportau, atunci când au fost scrise, la începutul anilor 1970, la crize și situații provocate de fostul regim comunist: supralicitarea trecutului și a autohtonismului, reprimarea contestației, ocultarea gândirii nemarxiste. Dispărând contextele care le-au generat, subtextele lor nu mai spun prea multe lectorului. Însă textul criticului, procesul său interpretativ minuțios și nuanțat, dar bine situat moral și intelectual, rămâne. E actuală discuția despre rolul imaginației istorice în critica lui Călinescu, despre tehnica „suprarealistă” a lui Bogza sau despre scriitorul-cobai ideologic. Adică analiza substanțială a „pivnițelor” operei literare, într-un sistem de valori critice, nu politice. Criticii – ca și scriitorii, de altfel – care s-au ocupat preponderent de cele din urmă le-au ratat pe primele. Cei care, asemenea celui comentat în aceste pagini, au știut să rămână demni, ocupându-se în mod responsabil de literatură, au trecut examenul timpului. Funcția de model a lui Mircea Martin acoperă astfel două epoci istorice distincte și diametral opuse, ceea ce este rar și mirabil nu numai în literatură sau în viața academică.
Faptul că astăzi celebrăm modelul Mircea Martin este de bun-augur nu numai pentru spațiul academic, așezat sub zodia unuia dintre marii critici și profesori de literatură de după cel de-Al Doilea Război Mondial, un spirit de anvergură europeană și un intelectual ale cărui opinii se bucură întotdeauna de credibilitate și respect. Este de bun-augur pentru cultura română, care, deși se află într-o criză pe cât de latentă, pe atât de întinsă, arată – prin acest demers cu conotații formative – că și-a păstrat intactă capacitatea de a-și omagia valorile și de a-și valorifica tradiția. Deci, cu alte cuvinte, și-a păstrat putința de regenerare.
Cuvânt rostit la ceremonia de decernare a titlului de Doctor Honoris Causa lui Mircea Martin, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galați, 5 iunie 2025