Teoria (dar și critica) literară a asociat termenului hermetism[1], înțeles ca o anume proprietate a unui text literar, diferite semnificații și origini, de la o încâlcire filologică deliberată și ostentativă, la o fabulație mistică fără un sistem coordonator și până la prezumția de profunzime insondabilă, inaccesibilă receptorului mediu, reprezentativ. Probabil, cazurile extreme ale asocierii cu hermetismul sunt, la un „capăt”, ininteligibilitatea evidentă, generată fie de credința autorilor că ininteligibilitatea poate trece mai ușor drept subtilitate (se întâmplă asta și filosofilor, de toate orientările, mai ales celor din „tabăra” existențialiștilor sau fenomenologilor), fie de credința receptorilor (cititorilor) că în ininteligibilitate trebuie să fie ceva special dar neapărat valoros, iar, la celălalt capăt, o discursivitate excesivă, cu caracter abstract, care sfidează orice poeticitate, adică armonie a scriiturii, din orice perspectivă am aștepta sau recepta această armonie. În cele ce urmează, îmi propun să examinez, dintr-o perspectivă abstractă și într-un mod mai degrabă succint, chestiunea hermetismului în poietică, adică în scriitura artistică. Reperul predilect va fi poezia dar, desigur, concluziile, în măsura în care sunt acceptabile, pot fi „aruncate” asupra oricărui gen literar.
Semnificație, sens și simbol în scriitură
Din punct de vedere semiotic, semnificația unui cuvânt (lat. verbum) sau termen (lat. vocabulum) este referențialul sau denotatul vizat de acel cuvânt/termen. În terminologia saussuriană, semnificația este legătura pe care o face semnificantul cu semnificatul. Din perspectiva limbajului, semnificația este o descripție, de regulă tot verbală, asociată unui cuvânt dat, deseori numită denotație. Întrucât descripția este, de regulă, publică sau, în orice caz, accesibilă oricărui receptor interesat (ca și oricărui autor, de altfel), semnificația are o mare sau foarte mare probabilitate să fie comună unui cerc larg de vorbitori ai unei limbi, deci unui cerc larg de autori și receptori ai operei literare. Este, de altfel, ceea ce Wittgenstein sugera spunând că înțelesul unui cuvânt rezidă în modul în care acel cuvânt este utilizat în vorbire (și/sau scriere, desigur). Pe de altă parte, însă, background-ul cultural al fiecărei persoane introduce particularizări în adjudecarea semnificației, așa cum aceasta a fost introdusă mai sus – mici nuanțe, ajustări, asignări la alte cuvinte (deci, la alte semnificații), contextualizări diverse, așa încât ceea ce este comun sau relativ comun în privința semnificației prezumate, suferă modificări, posibil dramatice, în înțelegerea privată la nivelul fiecărei persoane. Această particularizare contextuală, de orice tip, o numim sens sau conotație. Un anumit cuvânt/termen este receptat simultan cu semnificația și sensul său. Oamenii pot cădea cu ușurință de acord asupra semnificației unui cuvânt dar rareori vor accepta un sens comun al acelui cuvânt. Problema este că, dacă semnificația are „utilitate” mai ales în comunicarea publică, sensul este dominant în comunicarea privată – și voi adăuga imediat că receptarea poeziei (mai general, a operei literare) este o „afacere” privată.
În acest context al descripțiilor privind semnificația și sensul unui cuvânt/termen, voi examina conceptele de simbol, respectiv simbolizare. O primă accepțiune a simbolului este aceea de sinonim al semnului, unde semnul este o entitate, indiferent de natura și încarnarea sa, care nu stă pentru sine însuși, ci pentru altceva. În acest context, cuvântul este un semn care stă pentru semnificatul său, el însuși reprezentând semnificantul. Atunci, prima facie, pare că nu există nici o deosebire între semn și simbol. Exact din perspectiva acestei aparente similitudini sau echivalențe vom extrage conceptul de simbol.
(a) aserțiunea 1. Simbolul este o semnificație a semnificației. Dacă acceptăm (împreună cu Sebeok) că orice semn are asociat un cod cultural care generează semnificația, ceea ce înseamnă că semnificația este instituită cultural, atunci simbolul reprezintă un semn care instituie un cod de ordinul 2 (codul de ordinul 1 fiind cel alocat semnificației, să spunem așa, primare);
(b) aserțiunea 2. Cum nimic nu împiedică alocarea unui alt cod chiar simbolului, rezultă că, de fapt, avem multe niveluri (sau multe ordine) de simbolizare. Pe această bază se poate construi o întreagă semiotică (sau semioză, în terminologia lui Peirce), așa cum a încercat Umberto Eco în demersul său privind producția de semne;
(c) aserțiunea 3. Prin alocarea de coduri, atât pe orizontală (pe care le putem numi codificări regionale, de exemplu chiar regionalismele din limbajul comun dar și limbajul matematic sau logic sau contabil), cât și pe verticală (pe care le putem numi codificări ordinale), putem obține o topologie sui-generis a simbolului, cu evidente utilizări în teoria și, mai ales, critica literară.
Așa cum a fost introdus mai sus, conceptul de simbol este o adăugire la semnificație, adică reprezintă o semnificație de ordin superior: secundar, terțiar, cuaternar etc. Trebuie precizat că simbolul nu modifică, sub aspect formal, în sensul cel mai general al conceptului de formă, semnul căruia îi este asociat – astfel, în timp ce semnul originar este instituit, cumva, ontologic (adică el capătă o anumită obiectivare, prin consens inter-subiectiv, cel puțin local[2]), simbolul exprimă o instituire gnoseologică, chiar dacă originală, de multe ori dar nu întotdeauna, în afectiv/emoțional. Așadar, simbolul sau simbolizarea sunt procese institutive de tip intelectual, deși aș prefera să numesc aceste procese ca fiind nu institutive, ci regulative. În acest sens, simbolizarea poate reprezenta un adevărat program, atât pentru autor (la nivelul producției[3] literare), cât și pentru receptor (la nivelul hermeneuticii) – vezi pct. 5 din prezenta comunicare. Desigur programul sau deliberativitatea simbolizării nu este obligatoriu/obligatorie, simbolizarea se poate produce și accidental, prin jocul limbajului și al comunicării. Impactul jocului, înțeles ca o exersare de roluri sociale (vezi, aici, considerațiile filosofului olandez Johan Huizinga, cu al său Homo ludens) asupra simbolizării, adică a creației de simboluri, de seturi de simboluri sau de programe de simbolizare, este evident și, probabil, decisiv, deși programele de simbolizare pot fi create, de autorii (sau receptorii, după caz) operei artistice și în mod solitar, în singurătatea semnalizării ființei, dacă pot spune așa.
Hermetismul – o simbolizare de ordin superior
Voi păstra, în cele ce urmează, descripția de mai sus a conceptului de simbol, ca fiind o entitate oarecare stând pentru ceva diferit de sine. Nu este importantă natura acelei entități, adică substanța ei: poate fi materială, energetică, simplă sonoritate sau vizualitate sau tactilitate sau olfactivitate sau gustativitate etc. Ceea ce este important este faptul că simbolul este un semn conținând/prezervând o semnificație cel puțin secundară.[4]
Ajuns în acest punct al discuției, aș vrea să asociez conceptul de hermetic/hermetism conceptului de simbol/simbolism. Voi face asta prin intermediul unor aserțiuni-teze. Dar, înainte de asta, trebuie discutat, pe scurt, conceptul de cod și cel de codificare.
(a) codificarea, ca proces, se referă la alocarea/asignarea/asocierea unei semnificații, adică (de regulă) a unui referent sau referențial unui semn. Așa apar cuvintele din limbajul obișnuit și, desigur, din jargoanele de specialitate (adică din limbajele regionale, plasate pe orizontală);
(b) codificarea poate fi naturală (un fel de „creație populară”, impersonală, analogă acțiunii mâinii invizibile din economie, sau încheierii contractului social din teoria statului), cum este cazul limbajului comun, sau poate fi programatică și, de regulă, personală, cum este cazul jargonului din diferite arii regionale. Nota bene: în ambele cazuri avem, desigur, deliberativitate;
(c) oarecum, codificarea și simbolizarea sunt, din punct de vedere conceptual și al rezultatului (efectului) obținut, echivalente: codificarea are ca rezultat simbolizarea, sau simbolizarea se realizează prin intermediul codificării.
- Teza 1: semnificația asociată unui semn oarecare reprezintă un simbol de ordinul 0 (să-l notăm cu ). Justificarea unei asemenea „numerotări” constă în faptul că semnificația este inerentă unui semn care, așa cum s-a arătat anterior, există ca pereche semnificație – sens. Din punct de vedere genetic, mai întâi apare nevoia de semnificație, și abia în al doilea rând se construiește verbum/vocabulum care să exprime inter-personal acea semnificație, adică acel referențial, de aceea această primă simbolizare, adică formarea semnificației originare, o considerăm a fi de ordinul 0;
- Teza 2: semnificația asociată semnificației unui semn reprezintă un simbol de ordinul 1 (să-l notăm cu ). Simbolul de ordinul 1 este, așadar, un semn al semnului, adică un meta-semn. Necesitatea simbolului de ordinul 1 apare pe măsură ce limbajul/comunicarea capătă un grad mai mare de expresivitate – de exemplu, în arta literară. Metafora, de exemplu, este un simbol de ordinul 1;
- Teza 3: simbolurile de ordin superior ordinului 1 sunt posibile dar această tendință de simbolizare superioară se plafonează relativ repede. Capacitatea de simbolizare dincolo de ordinul 1 este destul de rar răspândită și de inegal distribuită. În plus, cred că simbolizarea de ordinul 2 și mai mare este proprie, mai degrabă, propozițiilor (cum ar fi versurile dintr-o poezie[5]) sau obiectelor literare (opere literare) finite, decât cuvintelor ca atare;
- Teza 4: se poate afirma că, în general, posibilitatea hermetismului apare începând cu ordinul 2 de simbolizare/codificare, adică la nivelul unităților de semnificație relevante.[6] Conceptul de unitate de semnificație relevantă (USR) se referă la următoarele:
fiecare gen literar are o unitate de semnificație proprie, adică una generică (de la gen).[7] Precizarea unității de semnificație relevante este de o importanță greu de supraestimat pentru teoria literară dar, îndeosebi, pentru critica literară – Nota bene: o opinie în această materie voi oferi în partea a doua a prezentei comunicări; în principiu, unitatea de semnificație relevantă este întotdeauna un înfășurător al unității de semnificație, adică include mai multe asemenea unități de semnificație (US);
se poate pune întrebarea: care este legătura dintre operația de codificare și unitatea de semnificație relevantă? Consider că atât autorul, cât și receptorul/cititorul textului literar, au în vedere, întotdeauna, USR – desigur, poate nici unul dintre ei nu dezvoltă analize sofisticate pentru identificarea USR, dar nici arbitrariul nu-și are locul aici. Posibil ca o anumită intuiție, prezentă atât la autor, cât și la cititor, să rezolve această problemă;
o altă întrebare care poate fi pusă este: USR aleasă/considerată de autor va coincide cu cea aleasă/considerată de receptor? Răspunsul scurt este negativ, de fapt, este ambiguu, în sensul că poate fi fie negativ, fie afirmativ, dar un răspuns mai elaborat voi supune atenției în partea a doua a acestei comunicări. Aici rezidă, de altfel, probabilitatea ca opera închisă să aibă fisurile ei, așa încât o anumită deschidere a acesteia să funcționeze chiar dacă autorul instituie, deliberativ sau nu, acele linii de interdicție hermeneutică discutate de Eco.
O (schiță de) descripție a hermetismului
În primul rând, în baza celor de mai sus, se poate spune că hermetismul este o proprietate care obstaculează, în genere, înțelegerea simbolului/simbolizării de ordin 2 și mai mare.
În al doilea rând, este de menționat că hermetismul unui text literar este un rezultat fenomenologic (adică la nivelul „macro” al percepției) al unor micro-procese care caracterizează operațiunile de codificare/simbolizare la nivelul semnificației semnului. Se pune, desigur, întrebarea: există un anumit nivel/ordin de simbolizare de la care începând putem vorbi despre un text literar hermetic? Răspunsul este ambiguu și aici: există un asemenea prag, dar el este complet idiosincratic – fiecare autor și, cu precădere, fiecare receptor/cititor al textului literar are propriul prag dincolo de care îi scapă semnificația (de cel mai înalt nivel a) textului în cauză.
În al treilea rând, voi spune că poate exista și o generare artificială a hermetismului, de regulă nu la nivelul receptorului inocent, ci la nivelul receptorului critic. Un critic literar (posibil și un teoretician literar) poate „găsi”, acolo unde, de fapt, nu e, tot felul de hermetisme, pur și simplu adăugând, în mod extra-literar, codificări proprii, idiosincratice și, la o analiză mai… critică, neadecvate sau/și nejustificate, unităților de semnificație relevante identificate sau… propuse și ele.
În al patrulea rând, trebuie precizat că hermetismul nu este deloc o in-inteligibilitate sau o incomprehensibilitate în sine a textului literar, ci doar o in-inteligibilitate sau in-comprehensibilitate asociată unui receptor (uneori, și unui autor[8]). Cu alte cuvinte, nu există un hermetism absolut, ci doar unul relativ.
În al cincilea rând, ne puteam aștepta să existe grade de hermetism, dar acestea nu sunt neapărat proporționale cu ordinul de simbolizare/codificare – în orice caz, dacă o asemenea proporționalitate poate fi prezumată/conjecturată, ea este non-liniară și, cred, se comportă asimptotic spre un grad maxim de hermetism care, de la acel punct, rămâne invariant.[9]
Hermetismul și programul estetic
Legătura dintre hermetism și programul estetic al autorului textului literar este inerentă. Autorul nu are drept obiectiv „încifrarea” textului literar,[10] dar transfigurarea lumii vieții (care constituie obiectivul artei) reclamă simbolizarea/codificarea unităților de semnificație relevante. Această simbolizare este, în întregime, cauzată de programul estetic (cauza formală) a autorului în cauză. Ignorând simbolizările accidentale (de regulă, „puse” în textul literar de critic), programul estetic auctorial poate fi dedus din analiza hermetismului (ca proprietate generală, nu accidentală) a textului literar în cauză. Cum spuneam cu un alt prilej, autorilor de literatură ar trebui să li se ceară (atunci când nu o fac singuri) să prezinte, într-o formă sau alta, propriul program/ideal estetic cu care pășesc în arena literară, în caz contrar nefiind credibili în mod nemijlocit, adică prin intermediul operei literare per se. Așadar, hermetismul nu implică, în mod necesar, un program estetic dar programul estetic implică, în mod necesar, hermetismul, în accepțiunea care i-a fost dată în prezenta comunicare.
Hermetismul și hermeneutica
Hermeneutica, atât etimologic (Hermes), cât și, desigur, fenomenologic, este procesul[11]care, în opinia mea, poate avea atât un caracter „comun”, la nivelul receptorului inocent (adică nepreocupat de analiza literară, ci doare de percepția literară), cât și unul științific, de cercetare propriu-zisă, sub auspicii teoretice a modurilor și ordinelor de simbolizare/codificare a unităților de semnificație relevante aflate într-un obiect literar. Trebuie precizat că hermeneutica este un „instrument” de receptare, nu unul de producție a obiectului literar (operei literare) deși autorul însuși se poate pune în poziția (starea, atitudinea, dispoziția) receptorului pentru a „verifica” adecvarea sau acuratețea sau suficiența sau coerența simbolizării/codificării realizate.[12] Această testare a hermeneuticii pasibile să elucideze (sau să împiedice elucidarea, cum unii autori ar putea dori, din diverse rațiuni[13]) implică, în mod evident, cerebralitatea (aș spune, un înalt și programatic grad de cerebralitate a) discursului literar și, în esență, a creației literare. Este ca și cum autorul, înainte de întâlnirea așteptată cu receptorul (cititorul), se uită în oglindă, pentru a verifica modul în care va fi văzut/perceput de partenerul de întâlnire (artistică).
____________________________________
[1] Ortografiez cu „h” inițial din motive care vor fi explicitate la pct. 6 al acestei prime părți a comunicării.
[2] Dar, desigur, semnele care instituie un jargon (limbaj specializat, de exemplu, semnele proprii matematicii sau logicii) au sau pot avea un caracter universal.
[3] Termenul producție are, aici, sensul său originar, de creare a noutății, propriu conceptului de poieză (de la gr. ποίησις: poiesis), de unde termenul de poietică (scriitură, prozodie), distinct de cel de poetică.
[4] Dacă facem referire, aici, la hermetismul (canonic, vezi și considerațiile lui Theodor Codreanu, în Ion Barbu și ermetismul canonic, Editura Alfa, Iași, ediția a 2-a, 2024) din poezie, titlul barbian Joc secund ne vine imediat în minte.
[5] Ne amintim că Ion Barbu considera că unitatea de semnificație (mai exact, aș spune eu, unitatea de simbolizare) într-o poezie este versul, nu cuvântul.
[6] Mă refer la hermetismul întâlnit de cititorii (și, evident, construit de autorii) care „frecventează” în mod constant literatura, altfel, hermetismul poate apărea și la ordinul 1 de semnalizare (Nota bene: se pare că, pentru analfabeții funcționali, hermetismul este, de regulă, situat chiar la ordinul 0 de simbolizare).
[7] Din punct de vedere semiotic, unitatea de semnificație este numită semă (semen), dar ea are un caracter abstract, a-contextual, caracter care trebuie precizat/specificat pentru fiecare caz în parte.
[8] Un hermetism involuntar poate exista, desigur, de data aceasta, cu precădere la nivelul autorilor: inconsecvență în codificare, o codificare eronată, mai ales în privința alegerii unității de semnificație relevante etc.
[9] Din punct de vedere tehnic, poate fi acceptată o dependență a gradului de hermetism de ordinul de codificare/simbolizare în forma analitică a unei curbe logistice, care funcționează, de altfel, la nivelul limbajului sau la nivelul comunicării inteligibile.
[10] Cum știm, Eminescu însuși considera că poezia nu trebuie să descifreze lumea, ci s-o încifreze, iar Blaga „recomanda” ca misterul lumii să fie sporit, nu redus, prin poezie. Brâncuși, la rândul său, într-o artă non-literară, „acorda” unităților de semnificație relevante specifice simbolizări de ordine mari, de exemplu, simbolizarea zborului prin forma aerodinamică.
[11] Refuz să spun arta, deoarece aș dori să evit, pe cât cu putință, atât teoria literară impresionistă, cât și critica literară impresionistă care cred că introduc, fiecare în parte (în mod involuntar, de cele mai multe ori) noi… hermetisme.
[12] Perfecționismul (așa-zis) al marilor poeți sau scriitori, în general, manifestat prin ajustări ale textelor literare proprii înainte de publicarea lor (două exemple arhicunoscute din literatura noastră, referitoare la poezie, sunt Mihai Eminescu și Ion Barbu) reprezintă o asemenea „punere în situație” în privința posibilității și „randamentului” hermeneuticii posibil de operat de receptor/cititor. Desigur, o asemenea „punere în situație” se poate solda cu creșterea (deliberată) a ordinului de simbolizare sau cu scăderea acestuia, după caz. Nota bene: a nu se confunda simbolizarea/codificarea despre care se vorbește în prezenta comunicare cu genurile (sau speciile literare, mai exact) de tipul fabulei, de exemplu. De asemenea, trebuie să nu confundăm hermeneutica (mai exact aplicarea ei) cu analiza de tipul structuralismului sau post-structuralismului (Propp, Foucault, Derrida, Kristeva).
[13] De pildă, din rațiuni politice, cum a fost în timpul regimului comunist de la noi, sau din rațiuni estetice, mai mult sau mai puțin justificate din punct de vedere artistic, cum a fost cazul dadaismului sau al supra-realismului sau, în zilele noastre, cazul unui post-modernism fundamentalist. Nota bene: en passsant, se poate spune că limbajul străzii, promovat de post-modernismul radical (care respinge, ab ovo, afectivul), violează condițiile de literaritate cerute de Jakobson, deci se situează în afara… literaturii – dar despre asta, cu alt prilej.