În numărul 3 / 2025 al revistei Viața Românească au apărut fragmente din corespondența purtată de marele nostru anglist și americanist Ștefan Stoenescu, în intervalul 3 martie 1991 – 15 septembrie 1999, cu unul dintre discipolii săi – cu voia dumneavoastră, George Volceanov. Ulterior ne-am reprofilat pe corespondența electronică. În ciuda prostului meu obicei de a-mi șterge săptămânal mesajele din cutia poștală, am reușit să salvez, printând la vremea respectivă, două dintre mesajele Profesorului. Acestea conțineau reacțiile domniei sale la ciorna celui de-al treilea referat doctoral pe care urma să-l susțin la Universitatea „Babeș-Bolyai”, unde îl aveam conducător științific pe regretatul Virgil Stanciu. Țineam foarte mult la părerea și eventualele sale sugestii ale celui ce-mi fusese dascăl în anii de studenție și care în 1987 se stabilise la Ithaca, sediul celebrei Cornell University.
În teza mea dedicată lui Shakespeare am îmbrățișat, din capul locului, o atitudine anti-teoretică. Mă interesa mai mult ce cred eu despre Shakespeare și exegeții ale căror lucrări critice le citisem decât să preiau servil diferite teorii la modă („după cum a zis Cutărescu…”), care nu mă ajutau deloc în descifrarea misterelor canonului shakespearian. Se pare că pe alocuri adoptasem un ton prea vehement, fapt care l-a determinat pe Profesor să mă tragă, metaforic vorbind, de mânecă și să mă tempereze. Iată răspunsul său detaliat, datat vineri, 1 februarie 2002:
„Dragul meu George,
Ți-am citit referatul cu interes și plăcere. Plăcerea este derivată mai ales din buna limbă engleză de care dispui. Interesul derivă din tabloul bibliografic bogat și complex pe care l-ai luat în discuție. Nu m-a încântat uneori tonul vehement anti-cutare sau cutare, care nu-și are, cred, rostul într-o teză de doctorat. Pamfletul ar merge într-un eseu jurnalistic și oricum nu merge când opozanții sunt decedați: Foucault, Lacan, Barthes, De Man, Rowse, Levi ș.a. Alteori nu se prea înțelege de care parte te situezi, de partea lui Eagleton sau a lui Donoghue? De partea lui Donoghue sau Bloom etc.
Nu reiese cu pregnanță dacă atitudinea ta anti-deconstrucționistă se produce pentru că Derrida și De Man au fost dați în stambă deoarece tânărul De Man a scris la un ziar belgian tolerat de ocupantul german în 1942 sau pentru că deconstrucția anilor 1970 nu mai e la modă, sau pentru că deconstrucția este o abordare sau o atitudine vrednică de dispreț etc. etc. Dacă este vrednică de dispreț abordarea, nu sunt mai vrednici de dispreț cei care au îmbrățișat-o orbește și s-au întrecut în a o aplica în dreapta și-n stânga, Shakespeare included?
Se vede că te încântă că, în sfârșit, am scăpat de Derrida, dar nu se întrezărește în cele ce scrii întrebarea firească de ce au pierdut teren Noii Critici care au dominat cu atâta autoritate în anii [19]40 și [19]50 în favoarea deconstrucției. Cu alte cuvinte, de ce modernismul este urmat de postmodernism sau, în termeni filosofici, de ce structuralismul este urmat de poststructuralism. Te declari adeptul celor mai bune cărți publicate în anii 1990 – OK, dar este aceasta o rațiune suficientă? Dacă vei scrie în 2020, vei susține atunci împotriva scholarship-ului anilor 1990 și în favoarea scholarship-ului anilor 2010?
Ce vreau să spun este că nu-ți definești suficient de clar și de la bun început rațiunile pentru care optezi pentru un [anumit] set de beliefs & assumptions în dauna altui grup. Așa ceva se demonstrează metodic și reținut, cu argumentele istoriei, filosofiei sau criticii și teoriei literare, mai puțin cu vehemența pamfletară. (…)
Deconstrucția a avut o istorie: s-a impus împotriva unei opoziții și s-a împământenit cucerind o generație, apoi a intrat în declin și a părăsit scena în favoarea neo-istorismului lui Greenblatt (…). Toate aceste mișcări în lumea ideilor au avut o onorabilitate și au lăsat urme. Căci, deși au dispărut, nu au dispărut fără urme. Parte din terminologia lor a intrat în instrumentarul taken for granted de orice intelectual care lucrează în indiferent care domeniu (…). Foucault, ca să dau un exemplu, a revoluționat modalitatea de a privi maladiile psihice și, astăzi, datorită lucrărilor sale, instituționalizarea maniac-depresivilor nu se mai practică, eliberând din sclavie sute de mii de oameni abuziv încarcerați. De asemenea, demontarea sistemelor punitive și carceriale îi datorează enorm. Însuși termenul de epistemă, pe care văd că îl folosești, a fost relansat în modul de a dezbate periodizările culturale.
La fel, Barthes și dispariția autorului. Păi, nu susține chiar și T. S. Eliot că, opera odată scrisă, cordonul ombilical este tăiat și opera se îmbarcă pe un drum propriu, asupra căruia autorul nu mai are control? Barthes împinge această situație la limitele dictate de logică. Întoarcerea autorului (postulată, între alții, de Eugen Simion) este o reacție firească în dialectica intelectuală. Orice teză generează, mai devreme sau mai târziu, o antiteză. (…)
De ce să acuzăm bursierii Fulbright pentru importul de textualism derridian și să-i absolvim pe lectorii britanici post-decembriști care au adus studiile culturale (ce sunt doar o formă de neomarxism)? Bref, George, fă ceva cu tonul și cu intoleranța, căci sunt calități jurnaliere, nu academice. (Și las-o, dragă, în pace pe Mădălina Nicolaescu – lasă-i unei femei dreptul de a fi feministă.) Tot ce scrii tu acolo poate fi restructurat, ordonat și mai ales explicitat în ce te privește. La fel, modul în care trash (distrugi, n.n.) mari personalități precum Peter Levi nu-ți poate aduce aprobarea într-un viitor apropiat sau mai îndepărtat. (…) Fă ceva și elimină pasajele cu De Man – un critic și profesor idolatrizat de generații întregi, iar Derrida a dat exemplul de abnegație prietenească luându-i postum apărarea. Dacă accepți postulatul derridian că în orice mesaj lingvistic acționează subteran forțe și tendințe contrare semnificațiilor explicit exprimate, atunci antisemitismul tânărului De Man conținea și sâmburele unui anti-antisemitism (ca atunci când De Man îl menționează printre corifeii culturii europene pe Franz Kafka într-un articol cu tentă antisemită.)
Vreau să închei și n-aș vrea să crezi că nu ți-am apreciat munca și talentul. Amândouă sunt vizibile. Am vrut doar să te mut din categoria tinerilor înflăcărat-revoluționari în categoria doftorilor (chiar tu protestezi împotriva absolutizărilor altora – e cazul să demonstrezi un relativism înțelept, luminat și tolerant chiar față de cei la ale căror idei nu simți decât adversitate.)
(…) Renunță la ultima frază de la p. 37 și renunță la hand-out-ul de la p. 38. Treci direct la p. 44 (Concluzii). Elimină bibliografia. Notele sunt absolut suficiente (dar n-au fost în textul transmis mie.)
Cu drag,
Ștefan”
*
Sâmbătă, 2 februarie, 2002, după acest duș rece, am încercat să dreg busuiocul într-o scrisoare de mulțumiri cu o clară tentă autocritică:
„Dear Professor,
Vă mulțumesc f.f.f. mult pentru consultația mai mult decât consistentă pe care mi-ați acordat-o. (…) Sper să mă credeți pe cuvânt de onoare că eram și eu conștient de faptul că am sărit peste cal și, mai ales, că am ales calea mai facilă a pamfletului în detrimentul unei discuții teoretice mai aprofundate. Aici, din păcate, se vede peticul greu de cârpit din pregătirea mea generală și anume, faptul că nu-s capabil să abstractizez și să teoretizez la un nivel înalt. Mă duce capul la sistematizări, clasificări, intuiții de moment, pot să și sintetizez un material vast, dar discuțiile abstract-filosofice mă termină. De aceea i-am și atacat pe Derrida și Foucault, fără a mai recapitula conceptele avansate de ei, preferând să mă leg de slăbiciuni umane precum intoleranța, jargonul obscur, oportunismul etc.
Citesc în aceste zile eseul-parodie Mensonge al lui Malcolm Bradbury și David Lodge, poate mă va ajuta să-i înțeleg mai bine pe franțuji. În forma finală a tezei, acest fragment va avea o pondere neînsemnată, va fi oarecum colateral preocupării principale, care rămâne disputa pe tema paternității textelor „shakespeariene”. Bineînțeles că-mi voi îndulci retorica și atitudinea generală, deși tocmai am bifat în bibliografia mea un nou atac postum la adresa lui Foucault, respectiv articolul lui Raymond Tallis intitulat „The Truth about Lies” din The Times Literary Supplement, 21 decembrie 2001, pp. 3-4, recenzie la cartea The Liar’s Tale de Jeremy Campbell.
Mă gândesc să vă las un respiro de câteva zile, după care să vă trimit referatul 2, anterior celui pe care mi l-ați recenzat. Este tot un referat încă nesusținut. (…)
Cu siguranță o să vă mâhnească nedreptatea pe care i-am făcut-o lui T. S. Eliot, chiar nu știu de ce trebuie să fiu uneori nesăbuit de rău cu unii sau alții. În ref. 2 m-am mai luat, printre alții, de H. Bloom, regretatul Leon D. Levițchi, Dryden, Mihnea Gheorghiu și iarăși materialiștii culturali englezi. Sper că nu e un caz clar de paranoia și că totul are o explicație științifică: vrând să-mi personalizez lucrarea, am mers pe exprimarea preferinței pentru anumiți autori și formularea unor opțiuni pro și contra, dar uit mereu să trag frâna și dau cu oiștea în gard…
Sper că v-am făcut curios cu acest material promo și promit să vă trimit textul cât de curând.
Cu mii de mulțumiri,
George
PS. Până la urmă, deși mai drag dintre toți mi-e Harold Bloom, nu țin nici cu el, nici cu Donoghue, nici cu Eagleton, am vrut să sugerez că-s toți o apă și-un pământ, că le place să-și tragă la gioale exact ca în Balcani. Iar pe Eagleton, ca și Tallis, îl bănuiesc de pseudo-intelectualism (ca pe atâția universitari români buni la reprodus spusele altora; de altfel, tocmai frustrările provocate de mediul universitar local, de închistările „pariziene” de aici mi-au declanșat această reacție exagerată; aici, dacă mergi la o conferință și refuzi să gângurești în jargon parizian, te ia lumea de tâmpit, or în Anglia și America observ că lucrurile se mai schimbă, e loc de mai multe școli sau opțiuni critice.)”
*
De săritul peste cal se pare că nu m-am putut dezbăra la nicio vârstă – aspect sesizat de Cosmin Ciotloș în cronica sa din Dilema veche (nr. 923, 16-22 decembrie 2021) la Un Shakespeare pentru mileniul trei: istoria unei ediții (Tracus Arte, 2021), din care citez un crâmpei edificator: „Detaliate aici [greșelile vechilor traduceri din Shakespeare], alcătuiesc un veritabil album teratologic, pe care autorul se amuză să-l prezinte în toată splendoarea lui. Cel mai rău iese Dan Amedeo Lăzărescu, taxat, pe bună dreptate, ca un desăvârșit diletant.”
Răspunsul Profesorului la mesajul meu autocritic a venit neașteptat de repede, în mai puțin de douăzeci și patru de ore, pe data de 3 februarie 2002. M-au bucurat tonul împăciuitor-concesiv și clarificările ce au urmat. Mai mult decât o simplă înșiruire de sugestii practice, mesajul conține considerații valabile și azi, demne de luat în seamă de către orice critic literar sau orice tânăr aspirant la titlul de doctor în filologie.
„Dragă George,
Îmi pare bine că nu mi-ai luat-o în nume de rău.
Cei care lansează curente sau tendințe în gândire, teorie etc. sunt capete de prima mână, capabile să se desprindă de înaintași și să inoveze. Cei care aplică pot fi de același calibru (vezi Freud și Jung sau Lacan), dar de obicei sunt personalități mai șterse, care devin dogmatice și care, până la urmă, duc de râpă orientarea respectivă. Nu-i vorba, apar și criticii, care și ei pot fi redutabili (Ellis, Tallis ș.a.) sau doar bătrânii acriți, care cred că-și iau o revanșă. Adevărul e că viața productivă a fiecărei generații se tot scurtează și că, odată trecut timpul, rămân două căi la îndemână: sau intri în reacțiunea belfericească (vană și amăgitoare mângâiere), sau încerci să te transformi (cazul lui J. Hillis Miller în critica americană de rangul întâi, iar la britanici Frank Kermode).
Acum, poziția pe care noi, cei văduviți de o viață intelectuală normală prin vicisitudinile istorice și geopolitice, o putem adopta este aceea de a prelua tot ce se poate prelua de la fiecare generație din ultimele două generații față de cea în care ne-am născut sau ne-am manifestat. O generație intelectuală măsoară cam 15 ani (aproximativ cinci ani de afirmare, cinci de consolidare și cinci de declin). Disoluția are o inerție de circa încă un deceniu, timp în care se afirmă și se consolidează o altă orientare sau modă intelectuală (cuvântul savant folosit e „paradigma”).
Tu ai făcut bine raliindu-te generației post-teoretice care a început să se manifeste în anii 90 în shakespeareologie și nu numai. Unii dintre reprezentanții acesteia, care oferă în mod efectiv un departure sau breakthrough (trebuie să aparțină ca vârstă efectiv generației înlocuitoare, căci, altminteri, cu rarissime excepții devin suspecți), au, poate, îndreptățirea să se exprime ireverențios față de bătrâni. Și noi, când și dacă vom produce o operă de răscruce, ne vom fi câștigat acest drept.
Dacă nu ne vom afla în situația aceasta, singura atitudine demnă este să evaluăm, să comparăm și să ne mulțumim a nuanța și a explica cum și de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat de-a lungul timpului. Firește, nu-i putem ignora pe [Samuel] Johnson, Coleridge, Hazlitt sau A. C. Bradley în materie de critică shakespeariană, dar trebuie să ne fixăm punctul nostru de referință cel mai îndepărtat (cum mi se pare că ai făcut cu Tillyard) și apoi să venim spre momentul scrierii noastre, parcurgând etapele majore sau momentele de vârf și luând de la fiecare ce ne convine și cât ne convine.
În rest, cred că explicația cea mai simplă a schimbării este legea pendulului din fizică. O mișcare are o anumită forță și amplitudine care, însă, se pierde treptat, se epuizează și, deci, apare nevoia deplasării într-o altă direcție sau chiar în sens contrar. Criticii de tip New Criticism i-a urmat Reader Response. A venit apoi Deconstrucționismul, cu corectivul numit New Historicism, iar acum ce se întâmplă? O reîntoarcere la preocupările Noii Critici? Se poate, dar cu ce anume note noi particulare? Copiii și bunicii se înțeleg peste capul părinților, dar nu se poate repeta în aceiași termeni experiența bunicilor, tocmai fiindcă generația de mijloc nu poate fi complet ignorată.
Și mai trebuie ținut cont de ceva, de pluralismul metodologic (o reflectare a democrației din viața politică și socială). Sunt metodologii paralele, rivale, care coexistă concurențial. Și față de acești adversari trebuie să ne menținem trează curiozitatea. Poate au ceva interesant să ne împărtășească chiar și atunci când ne critică sau, pur și simplu, ne neagă.
Cineva care neagă de plano își dezvăluie, de fapt, o slăbiciune sau un viciu de raționament. Se poate învăța și de la inamicii redutabili cât de la colegii de grupare, poate chiar mai mult de la aceștia, față de care suntem cumva clonați narcisistic.
Am încercat să răspund chestiunilor ridicate de tine. Nu e chiar atât de disperată situația. Putem să ne găsim un loc chiar onorabil în păienjenișul relațiilor și raportărilor dintr-un domeniu atât de vânturat cum este Shakespeare.
Numai bine. Complimente,
Ștefan”
*
Am evocat în repetate rânduri generozitatea de care au dat dovadă, față de studenții lor, marii noștri angliști Leon Levițchi, Virgil Stanciu și, desigur, Ștefan Stoenescu. Închei dosarul-epistolar Ștefan Stoenescu cu un fragment din scrisoarea adresată nu mie, ci conducerii Editurii Polirom în anul 2002, când aceasta i-a solicitat elaborarea unui referat de lectură pe marginea primei traduceri în limba română a piesei The Two Noble Kinsmen (Doi veri de stirpe aleasă) de W. Shakespeare și John Fletcher – primul pas în remodelarea și extinderea canonului shakespearian în limba română. Un duplicat al acestei scrisori mi-a parvenit prin amabilitatea Denisei Comănescu, la vremea aceea director editorial și coordonatoare a colecției „Biblioteca Polirom”. Când un mentor, care în intimitate te mai și ia, pe merit, la urecheat, te laudă cu asupra de măsură într-o astfel de recomandare, simți că viața ți-a oferit cel mai frumos dar la care te-ai fi putut gândi vreodată.
„Cum tragi-comedia aceasta nu a mai fost tradusă în românește, traducătorul are o misiune de mare răspundere, întrucât trebuie să egaleze (dacă nu chiar să întreacă) cele mai izbutite transpuneri ale pieselor de maturitate ale bardului de la Stratford-upon-Avon, transpuneri care în română au aparținut unor condeie inspirate și exersate mânuite de un Ion Vinea, Tudor Vianu, Leon D. Levițchi sau Dan Duțescu.
Dl. George Volceanov este poate unicul discipol al maestrului Levițchi care are harul și pregătirea exegetică necesare unei asemenea temerare întreprinderi. Am citit Actul I al transpunerii domniei sale și am constatat următoarele: Sub raportul corespondențelor semantice și prozodice, versiunea aparținând lui George Volceanov este ireproșabilă. Traducerea respectă principiile conservării întocmai a reperelor formale. Astfel, avem același număr de versuri și același număr de silabe la vers, iar în porțiunile lirice, cu rimă, schemele strofice sunt respectate, rimele fiind inspirate și relevante pentru ordonarea pe verticală a sugestiilor semantice. Vocabularul este elevat, elegant și percutant, ilustrând apogeul artei shakespeariene, complex organizate, strălucitor-baroce, rafinat intelectuale și abstracte. Sub raportul coeziunii stilistice interne (…) vom constata, pe de o parte, o cursivitate și un firesc al textului rezultat, ce pare a fi compus direct în română, fără acel iz de lucru vetust și anchilozat, pe care îl degajă uneori traducerile, mai ales în versuri, iar pe de altă parte, o adecvare fonică ce face piesa nu doar un text de parcurs în liniștea bibliotecii, ci ceva rostibil cu voce tare, pe o scenă, de către actori profesioniști. Această calitate, valența scenică a textului, îl va scuti de mutilări și adaptări ad hoc la discreția exasperată a nu știu cărui regizor sau actor.
Ca și în alte partituri dificile cărora arta interpretativă a domnului George Volceanov, prin intuițiile și soluțiile sale ingenioase, le-a făcut să trăiască și în românește, în cazul partiturii shakespeariene transpunătorul a demonstrat că stăpânește complexitățile și nuanțele cele mai fine ale exegezei domeniului, pe baza cărora poate face alegerile cele mai judicioase și mai pertinente. De fapt, acest lucru nu ar fi cu putință dacă dl Volceanov nu ar fi dublat și de un cărturar și de un cadru didactic universitar care, de la Catedră, duce mai departe tradiția inaugurată la noi de Dragoș Protopopescu, Ana Cartianu, Leon Levițchi și Dan Duțescu.
În încheiere, doresc să asigur Consiliul Director al Editurii Polirom că versiunea inaugurală a acestei ultime piese a lui Shakespeare va spori prestigiul de care se bucură [acesta] în rândurile cititorilor și amatorilor de teatru, nu doar pentru faptul că o piesă de Shakespeare este o piesă de Shakespeare, ci și pentru motivul că poartă semnătura unui reputat traducător și anglist, care a dat întreaga măsură a talentului său, un talent cu totul ieșit din comun, pentru realizarea de mare clasă a ceea ce în mod cert va constitui un eveniment editorial.
Ștefan Stoenescu
Ithaca, NY – U.S.A.”